Violinne

Ludewic M K

Îmi place noaptea .. (J’aime la nuit..)

Îmi place noaptea ..
Frimiturile sufletului meu adunate în mici fragmente, prin armonia tăcută, o veritabilă pace interioară regăsită ..
Răbdarea de a-mi construi un puzzle al vieţii mele ..
Momentul în care mă opresc pe reflecţia transformării mele, a desfăşurării de aripi, a dispariţiei de coarne ..
E momentul in care simt greaţă în creştere, înaintea desfigurărilor murdare ale sufletului meu, acest chip presat pe o gheaţă tremurând de frică..
Şi brazde săpate de cicatrici teribile ale furiei mele ..

Îmi place noaptea ..
Invitaţia de a muri, pentru a renaşte în zorii primelor raze ale unei lungi agonii ..
Anticiparea iadului, dimineata devreme, cu mecanica sa amorţită ..

Îmi place noaptea ..
Speranţele ridicate după dezastrele comune ..
Nevoia sufletului meu de a zbura, de a coborî până la pământ sau pur şi simplu de a se aşeza în pământ ..

Îmi place noaptea ..
Ea mă ajută să mă regăsesc ..
Cel puţin ceea ce cred a fi, uneori, o fiinţă umană ..



Tu ..

Tu, al carei spirit mă-nsoţeşte
În aceste cimitire în flăcări
Unde pământul este însetat de sânge,
Îţi ofer un buchet de lacrimi
Cu străluciri de diamant
Ca strălucirea inimii tale

Vino cu mine în aceste colţuri de lume
Pentru ca fiecare din paşii noştri şovăitori
Să dea viaţă acolo unde nu mai este

Tu, a cărei prezenţă mă întăreşte
Chiar dacă verbul este silenţios
Şi ecoul îndepărtat, atât de îndepărtat,
Eu iţi ofer sufletul meu într-o îmbrăţişare
Care va acoperi cimitirele de covoare de flori..



Vă mulţumesc .. (Merci..)

Pentru cei ce au purtat pe spatele lor îndoit
Greutate crucii mele
Pentru cei care au smuls coroana
Pe ghimpi de pe fruntea mea
Pentru cei care au oferit apă pocăitilor
Pârjoliţi de lungă pribegie în deşert
Pentru cei care au simţit în oasele lor
Muscatura de bici a destinului meu
Cei care au strigat, fără a trăda vreodată
Care au fugit fără a tremura
Pentru cei ale căror lacrimi s-au alăturat lacrimilor mele
Într-un suspin al sufletelor îngenuncheate
În faţa infamiei, calomniei, răutăţii
Pentru cei care au atras raze de soare în căuşul nopţilor mele
Un pic de căldură mic în vremea marilor îngheţuri
Mici lumini care au rămas aprinse
În ciuda rafalelor de vânt
Pentru cei care mi-au şoptit confidenţele cele mai intime
Care au deschis inimile lor către inima mea
În ciuda neîncrederii naturale dintre oameni
Care nu îndrăznesc, cu teamă, să iubească
Pentru cei care au păşit pe cărările întortocheate ale nenorocirilor mele
Alături de mine, cu discreţie şi delicateţea umbrelor
Care niciodată nu se pierd în întuneric
Pentru cei care au îmbrăţişat dintr-o privire tristeţile mele
Fără a cădea în mila
Care doare, înjoseşte, murdăreşte
Care au ştiut să cureţe sudorile angoasei
Şi transpiraţiile de frică
Cosmaruri ale intimidării violenţe sălbatice
Pietre aruncate pe demnitatea huiduită
Groaze lapidare
Pentru cei care au rămas până la sfârşitul tăcerilor mele
Fără sfârşit, reci, mereu punctate
Pentru cei pe care timpul îi va aduce
În fluxul său neobosit
Pe care eu nu-i voi mai vedea vreodată
Pentru cei pe care viaţa îi îndepărtează pentru o clipă sau o eternitate
Şi a căror amintire va dispărea, probabil
Pentru cei pe care îi voi revedea din nou la răscruci ale destinului
Mâine sau mai târziu
Pentru toţi aceştia, vreau să spun mulţumesc ..



Insomnie febrilă

Cine va ştii să-mi ofere umbrele nopţii
Catifeaua blândă a cerului înstelat
Dulceaţa vocilor stinse voalat
Şi-ntreaga fragilitate a frumuseţii sorţii

Cine va ştii să-mi dea timpul doinit
Şoapte silenţioase de zbenguieli celeste
Tandreţea gurmandă a pudorii modeste
Fâşii de fericire împrăştiate-n infinit

Cine va ştii să-nvingă furia infamului jos
Murdăria din spatele nuanţelor colorate
Lungile momente de singurătate
Şi crucea grea a sângelui ce urlă zgomotos

Cine va ştii să coboare cortina nopţilor grele
Nestăvilite lacrimi în valuri acide
Muzica estompată în vagi efemeride
Şi lumina din capătul culoarului vieţii mele.



Trandafirii purpurii

Să sufle vântul în căuşul nopţii
Vânturand focurile incendiarelor mele
Tăceri asurzitoare chinuri neauzite
Ca respiraţia furată a unor vieţi fragile
Pâlpâitoare sângerânde apăsătoare
Construite pe emoţii fără sens promisiuni de zgură
Să facă să-nflorească în tenebrele-mi de foc
Trandafirii purpurii ai speranţelor..


Dumnezeu în lacrimi şi sânge

„(Această cronică mi-a fost inspirată de atacurile din Egipt, Nigeria şi alte evenimente, cum ar fi creşterea ultraconservatorilor în Israel şi altele): Dumnezeu în lacrimi şi sânge…

André Malraux spunea într-o viziune sclipitoare că secolul 21 va fi spiritual sau nu va mai fi, înţelegând prin spiritual imperialismul religios sub forma înfruntărilor ideologice sângeroase, reînvierea cruciadelor de la o extremă la alta, el fiind, din păcate, unul din rarii mari vizionari ai epocii sale… Căci căile spiritualităţii pervertite de către sistemele doctrinare sunt, de la începutul acestui secol, pline de cadavrele inocenţilor a căror singură vină a fost de a crede sau de a se fi aflat acolo, în locul şi la timpul nepotrivit. Războinicii nebuni ai religiilor se hrănesc din psihoza populară a unui mâine nesigur social şi economic, din frustrările asociate cu nedreptatea, corupţia şi iresponsabilitatea claselor conducătoare, aflate în solda unor interese complexe şi egoiste, târându-şi sfinţii în arenele gladiatorilor pentru a servi drept scut şi foc…

Ura, răspândită prin hemoglobină pe zidurile bisericilor atacate de furia grupurilor extremistre, tragica greşeală a invaziei ţărilor, nedemnă de orice consideraţie democratică, într-un climat de confuzie între politic şi religios, gafele împletite pe axa binelui împotriva axei răului, vina creşterii intoleranţei, iată sentimente neplăcute de a fi la începutul unei noi lumi, predominate de deziluzii. Ne rugăm la Dumnezeu să ne ierte toate urile, îl preamărim pentru a ne justifica ceea ce nu poate fi justificat, făcând din el alibiul intoleranţelor şi al celor ce refuză să-şi asume furia bestială. Ochii nu se îndreaptă spre cer, decât pentru a dori răul altuia iar religiile au devenit braţe înarmate ale urii, în sigiliu divin…

Spiritualitatea este marea modă a momentului, politeismul religios regăsind culori din cele mai deranjante… Da, oamenii se interesează tot mai mult de credinţă… Problema nu vine din această creştere exponenţială a credinţei, ci din influenţa pur religioasă a opium-ului care derivă… Acolo unde spiritualul poate servi ca sursă de pace şi toleranţă, fondat pe principii morale comune şi universale, pasiunea religioasă a unora a dus la doctrinare intelectuală, aceasta fiind la baza conflictelor sângeroase cărora omenirea nu le mai poate face faţă… Astfel, ei au profitat de punctele slabe ale modernismului si progresului, pentru a se impune ca o asigurare a unei lumi centrate pe valori umane, ceea ce, departe de a fi adevărat, le permite o oarecare legitimitate. Ei se afirmă a fi singurii capabili să garanteze adevărata ordine, să traseze limite acceptabile sau de neimaginat…

Dumnezeu nu a murit, dar el geme dureros sub loviturile mortale ale religiilor, ceea ce nu este decât o justificare pentru pervertirea spiritului, manipulările religioase îl duc în abis, el este acolo, în mijlocul certurilor noastre imbecile, al nebuniei noastre religioase, aşteptându-şi sfârşitul în lacrimi şi sânge…”


De l’universalisme..

Mi se face uneori, chiar prea des, reproşul de a nu fi suficient de “negru” în gânduri, în cuvinte, în scrieri.. Pentru mulţi, aceasta este marca unei depersonalizări ruşinoase, a unei trădări a originilor mele ancestrale, urcând de la Mathusalem.. “Bounty” este suprema insultă, lipită de fiecare reflecţie a mea, o crustă neagră pe un interior alb, se zice, căci pentru africanii tradiţionalistei negreli, a nu aminti în scrieri respiraţia sa africană, bogăţia tam-tamului de tobe, codurile culturale şi particularităţile limbajului este o crima absolută contra africanismului..

Dar iată,
înainte de a fi de o origine sau alta, eu sunt o fiinţă umană care se proiectează în universalitate.. Acest “eu” cu propria sa reprezentare a lumii, a trecutului, a istoriei, până la urmă liniară şi contradictorie, avansând cu teamă în complexitatea realului şi emancipat de această obsesie aproape pornografică a comunitarismului steril..

Eu sunt un negru, “nu-mi place manioc”, nu port nesfârşitele” lacrimi ale omului negru”.. Ce-mi pasă mie dacă leagănul lumii şi al civilizaţiei se găseşte în Egiptul faraonilor, ce-mi pasă dacă Iisus a fost negru, ce-mi pasă de luptele pentru africanizarea numelor, de combaterea christianismului în solda colonialismului şi de neocolonialism, ce-mi pasă de etnocentrismul cultural care îi întoarce pe mulţi în cuştile sălbaticilor, ce-mi pasă de trecutul glorios, şters şi îngropat pentru a demonstra mai bine că africanul este bine intrat în istorie, aceasta nu este lupta mea, nu este misiunea mea..


Lupta mea este prezentul,
cu aspecte extrem de sensibile, o reordonare a peisajului ideologic, construcţia zilei de mâine.. Nu strigând Soundjata Keita obţii un loc în consiliul securităţii permanent, nu etalând prestigioasele învăţături ale lui Mâât putem face din fiecare economie un motor de dezvoltare, nu prin anti-occidentalismul primar te faci respectat.. Nu poţi opune unui rasism prostesc, iraţional, un altul la fel de dezgustător în animozitate, de stupid.. Discipolii radicalizării şi ai confruntării cu occidentul încă nu au înţeles că noi trăim deja într-o lume condamnată la anumite încrucişări, că identităţile evoluează spre întâlnirea altor influenţe, psihologiile sunt profund modificate, în pofida semnelor aparente ale unei bunkerizări occidentale pe modelul “rasei pure” – de ce să fim atât de surprinşi, naşterea unei noi realităţi este mereu dificilă – evoluţia se va impune, a început deja.. Angajarea într-o luptă a unui alt timp este a fi un Don Quichotte de Cervantes împotriva morilor de vânt.. Ridicol.. Inutil.. Nebunesc..


Dacă pentru a fi credibil
în ochii susţinătorilor absolutismului african trebuie să îmbraci culoarea culturală pretinzând că ai găsit frumuseţea în pădurile infestate de bug-ul lăcomiei nemiloase, să practici cultul străbunilor într-o liturghie în copac, cranii şi farmece, a fi ambasador al acestui conservatorism perimat care încă mai trimite femeia la bucătărie, servitoare domestică a marelui Bărbat, poligamia ca un criteriu de onorabilitate şi sursă de respect, de a discuta indefinit despre democraţie, fără a avea curajul de a acţiona vreodată, această laşitate a discursului perfectului indignat african – în spatele anonimatului batjocoritor, atunci eu nu mă recunosc în acest africanism.. E uşor să elimine proiectele altora, cand ei înşişi trăiesc la mii de ani lumină de aceste locuri unde drama Africii se produce, de aceste ţări distruse de barbarie unde populaţia, victima lipsei de umanitate, nu se întreabă ce este un bun african, vor doar să fie ajutaţi să depăşească acest cotidian insuportabil.. Unde sunt deci aceşti mari moralişti africani când un cap explodează la Nord-Kivu? Unde sunt ei, când caravane fără suflet traversează deşertul pentru a veni să moară la picioarele indiferenţei faimoasei solidarităţi africane? Unde sunt ei, când comerţul interregional de copii face să pălească de invidie integrarea regională? Când trebuie să pui mâinile murdare departe de camerele de luat vederi şi de vanitatea strălucitoare în strasuri şi paiete, fără ca cineva să ştie şi fără a aştepta un “mulţumesc”? Unde sunt ei, când vine vorba de serviciul comunităţii, de a se pune voluntar în serviciul cauzei sociale? Ei sunt departe, în acelaşi occident pe care îl blesteamă, în înălţimile parvenitismului burghez.. Ei sunt departe, în integrarea asimilaţionistă care pare a nu le face coşmaruri, cu două-trei paşapoarte în buzunar, autoproclamaţi gardienii tradiţionalismului şi simbol al identităţii africane..


În timp ce scriu, eu arunc
ceea ce este în mine, reflecţia despre originea culorii pielii sau orice altceva, scrierile se construiesc pe cont propriu iar eu sunt doar un automat de scris.. Nu văd pentru ce motiv aş schimba această procedură, doar pentru a arăta că nu sunt un “bounty”, pentru că “africanii autentici” nu mor niciodată? Eu nu cunosc sunetul tobelor, nici mirosul satelor, eu ştiu doar stresul ce-mi traversează toată viaţa, şi care nu are nicio culoare.. Pana mea se hrăneşte cu cerneala universalităţii, problemele care afectează umanitatea, acţiunile mele sunt elaborate în utilitarismul care nu ştie probleme de naţionalităţi, de origini, şi în determinarea afirmativă că fiecare existenţă sacrificată merită să fie salvată.. Şi acolo este pentru mine sensul vieţii, apartenenţa mea etnică, rasială, culturală.. Africanismele mele.. Mândria mea, de asemeni..

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.