Violinne

Valeriu Butulescu

APRECIERI CRITICE

Scântei electrice

Există de când lumea foarte multe aforisme banale, deci există foarte puţine aforisme. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că am ajuns chiar la un fel de blazare, tot citind „cugetările” unor autori contemporani. Numai gândul la E. M. Cioran sau Stanislaw Jerzy Lec mă face să accept că totuşi genul există. În ultimul timp am fost însă contrazis în scepticismul meu de aforismele unui inginer de la Întreprinderea de Utilaj Minier din Petroşani, Valeriu Butulescu.

Browserul dumneavoastră nu suportă adobe flash player.

Născut la Preajba, în judeţul Gorj, în 1953, şi absolvent al Academiei de Mine din Cracovia, Valeriu Butulescu a publicat, de-a lungul anilor, aforisme în aproape toate revistele româneşti şi poloneze. În 1985 a tipărit şi o carte de aforisme - Oaze de nisip, la Editura Litera – iar în 1986 a figurat cu un grupaj de aforisme în volumul rezervat câştigătorilor concursului de debut al Editurii „Cartea Românească” – Debut’ 86. Scrie şi poezie şi mai ales traduce poezie, din poloneză în română şi din română în poloneză (Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Anghel Dumbrăveanu ş.a.). Dar genul în care excelează rămâne aforismul. Cele peste 1000 de aforisme create până în prezent au fost traduse – şi s-au bucurat de mare succes în ţările respective – în poloneză, germană, maghiară, engleză, albaneză, sârbă etc. Dar…

Acasă, încă nu este cu adevărat cunoscut, încă i se atribuie, pe baza unei judecăţi superficiale, statutul de autor de umor minor. De fapt, Valeriu Butulescu nu are nici o legătură cu autorii de umor minor. El este un scriitor talentat şi profund, care transformă aforismul într-un mijloc de exprimare nerestrictiv. Reflecţia filosofică, observaţia de moralist, lirismul în toate variantele sale – de la cel vizionar la cel galant – umorul de idei îşi găsesc formulări fulgurante şi memorabile în scrierile sale. Din cuvinte extrem de puţine, autorul creează instantaneu o tensiune semantică şi uneori – în aforismele cele mai inspirate – această tensiune produce un fel de scânteie electrică, triumf al inteligenţei şi sensibilităţii.

De o excepţională calitate sunt reflecţiile pe teme morale, în care Valeriu Butulescu îşi pune în valoare sarcasmul – un sarcasm princiar: „Averea unora depăşeşte valoarea până la care ei pot să numere.” „Străzile sunt invadate de maşini; epoca fierului încă nu s-a sfârşit.” „Pentru a nu te contrazice ai nevoie de principii solide sau de o excelentă memorie” „Nu toţi ştiu să ucidă. Unii numai îţi scurtează viaţa.” „Acest tablou l-a costat prea scump, ca să mai poată spune că nu-i place.” „Cei ce trăiesc degeaba se îngroapă cu cheltuială.” „Mă plictisesc rar şi niciodată singur.”

În alte aforisme – cugetări propriu-zise – impresionează profunzimea gândirii şi eleganţa exprimării: „După un anumit timp, stratul de rugină devine protector.” „Aspră pedeapsă. Aceea de a pedepsi.” „De când mă ştiu m-am gândit la moarte. Când voi muri vor spune că am avut o presimţire.” „Între numărul de creduli şi numărul de escroci există un echilibru ecologic perfect.” „Cunoaştem atât de bine moartea din cărţi, încât uneori mă întreb la ce bun mai murim.”

Aforismele au câteodată şi un fior liric sau sunt de-a dreptul mici poeme – capodopere miniaturale: „Uneori ne ţinem capul în palme. Mare povară.” „Veşnicia geniului. Opera lui, ca un miraculos polen, va şti să se agaţe mereu de memoria oamenilor vii.” „A te naşte. Nefericire mai mare nu există, decât poate aceea de a nu te naşte.” „Abia aştept să mă trezesc. Să pot visa cu adevărat.” „În sufletele obscure ura persistă, precum zăpada pe versanţii lipsiţi de soare.”

În sfârşit, nu vreau să închei această succintă prezentare fără a oferi cititorilor un eşantion din umorul – irezistibilul umor – al lui Valeriu Butulescu: „Din dragoste nu murim. Ne naştem.” „Am locuit un timp în sufletul unei femei. Mare înghesuială.”

Acum ştiu ce este un creditor. Este un om care mai crede că i se va plăti.” „Din prime îmi achit sancţiunile.” „La sfârşitul unor cărţi, autorii prezintă bibliografia – încercând astfel să se dezvinovăţească.” „Lupta e inegală, zise taurul. Unul e în arenă, zece mii în tribună. Şi mai au şi presa de partea lor.” „Unele imperii au căzut mult mai greu decât îşi pot imagina anumiţi regizori de film.”

…Până a citi ce scrie Valeriu Butulescu, nu credeam să-nvăţ a iubi aforismul vreodată.

ALEX. ŞTEFĂNESCU în FLACĂRA nr.25/1989


Prospeţime şi rafinament


Valeriu Butulescu scrie aforisme deoarece are idei. Debordează de idei. Cred că a început să scrie şi să facă literatură mai târziu. Şi bine a făcut. Principalul pericol pentru genul în care se exersează cu atâta har este literaturizarea. Citindu-l n-ai însă deloc sentimentul că face doar literatură. Plăcerea şi deprinderea, atât de rară în ultima vreme, de a gândi devansează cu mult obişnuinţa de a scrie. Într-un fel, aforismele lui Valeriu Butulescu se scriu singure, în minte. Autorul ne apare ca un spirit neliniştit şi iscoditor, uneori lucid şi caustic, alteori acaparat el însuşi de fiorul izvorât din propriile gânduri.

Adevărul e că Valeriu Butulescu nu e deloc un anonim. Scrie versuri şi cunoaşte bine limba şi literatura polonă. Traduce curent din literatura polonă contemporană, în special poezie, dar şi din română în polonă. Cu aforismele este mai apreciat în străinătate (l-am descoperit în unele reviste, alături de numeroşi maeştri ai genului), iar la noi publică cu regularitate în săptămânalul Magazin. Traduceri i-au apărut în multe dintre revistele noastre culturale. Aforismul rămâne totuşi, prima vocaţie, autorul debutând editorial cu o mică plachetă , „Oaze de nisip”, scoasă la Editura „Litera”, în regie proprie. Faptul spune destul despre discreţia şi delicateţea morală a acestui scriitor.

Când Valeriu Butulescu spune la un moment dat: M-au întrebat de unde culeg aceste gânduri. Mărturisesc cu ruşine: din capul meu, proprietate personală – el trebuie luat în serios. El gândeşte într-adevăr cu toată forţa de care este capabil şi o face fiecare dată cu propriul său cap. Are deja un stil inconfundabil, deşi nu dă impresia că ar căuta cu orice preţ originalitatea. N-am observat până acum nici cea mai mică ostentaţie în tot ce spune. El scrie mai degrabă în singurătate şi izolare, ca dirijorul din acel aforism al său care, pentru a privi muzica în faţă trebuie să stea cu spatele la public. La fel îşi asumă şi el curajul de a sta cu faţa către adevăr, către realitate. Starea de graţie a gândului pur, încorporat în rostirea impecabilă se atinge extrem de greu. Ea se oferă numai celor care nu se risipesc în prea multe cuvinte. (…)

CORNEL MORARU, în STEAGUL ROŞU, 14 octombrie 1988


Aforismele lui Valeriu Butulescu


Valeriu Butulescu este un tânăr poet român şi un excelent traducător de poezie poloneză. Şi nu numai poloneză. La început, oarecum la periferia preocupărilor sale, scriitorul a început să-şi noteze aforismele. Cred că autorul le considera simple însemnări poetice, idei pentru viitoare poezii sau poeme. Treptat, aceste însemnări au prins viaţă, începând să trăiască independent. Au devenit expresii de sine stătătoare, adică aforisme.

Valeriu Butulescu îşi numeşte în mod conştient aforismele mini-poeme sau mini-poezii. Acesta este caracterul lor, de la început până la sfârşit. Sunt convins că autorul a început să scrie oarecum impulsionat de aforismele lui Stanislaw Jerzy Lec. În aforismele scrise de Lec şi Butulescu predomină poezia. Metafore scânteietoare sunt încrustate în căutate imagini poetice. Poate că de aceea aceste aforisme sunt atât de diferite de altele, atât de numeroase, care în mod jalnic inundă revistele, parcă scrise anume pentru spirite mărunte.

Aforismele lui Lec, în majoritatea lor, sunt produsul sistemului totalitar. Acelaşi sistem a generat şi aforismele lui Butulescu. La baza lor se află ironia, grotescul, marasmul vieţii de zi cu zi, de sub care, cineva, încă necunoscut, ne atenţionează cu degetul. Poate din această cauză aforismele lui Lec au devenit atât de populare în Germania. Şi nu numai aici. Au împânzit Europa şi întreaga lume. Într-un fel sau altul ele au dovedit că sunt universale. Că au în structura lor universalitate. Că au o doză potrivită de grotesc, reuşind să-i lumineze şi să-i neliniştească chiar şi pe aceia care n-au simţit pe pielea lor scalpelul totalitarismului absolut.

Nu putem decât să ne bucurăm că Lec are în persoana lui Butulescu un continuator formidabil. Şi în nici un caz un imitator.

TADEUSZ NOWAK – în postfaţa volumului SAND OASIS, S.U.A.1989


Adevăruri eterne


Aforismele lui Valeriu Butulescu, având pregnanţa expresivă a unor inscripţii în relief, vădesc deopotrivă prospeţime şi imaginaţie, dar şi rafinament. Autorul are darul de a formula concis şi exact (cu o exactitate de geometru) intuiţii de mare fineţe. Dar dincolo de ritualul rostirii este de căutat adâncimea reflecţiei morale. Este ceea ce salvează aforismele lui Valeriu Butulescu de gratuitate. Autorul este, orice s-ar zice, un moralist modern. Un moralist care nu moralizează. Nici n-ar avea cum să moralizeze. Spaţiul atât de comprimat şi exploziv al aforismului nu-i permite să dea lecţii de viaţă altora. Fireşte, nu este lipsit de umor sau de vervă satirică, şi nici de spirit de observaţie. Dar există la Valeriu Butulescu, pe lângă toate acestea, un patetism al implicării, cu accente de adâncă seriozitate. O melancolie irepresibilă, fără leac însufleţeşte multe dintre aforismele sale.

Sfârşitul de secol pe care-l trăim îşi pune amprenta şi pe aceste propoziţii cu aspect emblematic de adevăruri eterne. De adevăruri etern – umane. Poate de aceea ne plac atât de mult aforismele sale. Deşi numai nişte fragmente, ele conţin fărâme de eternitate. Este revanşa pe care spiritul şi-o ia asupra timpului, asupra discursului prozaic, interminabil, al vieţii de fiecare zi.

CORNEL MORARU – în S.L.A.S.T. nr. 45/1989


Valeriu Butulescu sau propoziţia de aur


De peste treizeci de ani, de când citesc literatură, trăiesc cu o prejudecată: că aforismul este un gen minor. Cunoaşterea dictoanelor lui Rabindranath Tagore nu m-a eliberat de vechea prejudecată: consideram că frumuseţea lor se datoreşte exclusiv exotismului. Şi nici reflecţiile lui E.M. Cioran nu au reabilitat pentru mine aforismul: aceste reflecţii sunt secvenţe dintr-o filozofie – intenţionat fragmentată, ca să nu trezească prin monumentalitate, suspiciunea omului modern – şi forţa lor vine tocmai din apartenenţa la un întreg. În sfârşit, descoperind aforismele cu umor, gen J. Renard, St. Lec, am crezut că ele sunt un compromis, care confirmă imposibilitatea teoretică a existenţei genului. Dar…

…Dar într-o bună zi am citit aforismele lui Valeriu Butulescu. Din acel moment genul mi s-a înfăţişat într-o altă lumină. Un autor de care nu mai auzisem vreodată mi-a schimbat modul de a gândi. Aşa neînsemnat cum pare – pentru că este „de-al nostru”, pentru că are numele terminat în banalul „escu”, pentru că facem mereu, de sute de ani, greşeala de a ne minimaliza propriile merite – Valeriu Butulescu este un mare scriitor. Faptul că se exprimă prin mici texte nu contrazice această calitate. Aceste propoziţii risipite de el prin periodice şi broşuri obscure sunt propoziţii de aur. Mi-am îngăduit să alcătuiesc pentru revista Vatra o antologie, cu scopul de a demonstra că avem de-a face cu o operă. O operă complexă, scrisă într-un registru stilistic întins. Lirismul elevat („Veşnicia geniului. Opera lui, ca un miraculos polen, va şti să se agaţe mereu de memoria oamenilor vii.”), viziunea sumbră, de coşmar („Când prostia va prinde aripi seva întuneca cerul.”), analiza psihologică profundă, dostoievskiană („În sufletele obscure ura persistă, precum zăpada pe versanţii lipsiţi de soare.”), ironia caustică, fără replică („Mă plictisesc rar şi niciodată singur”.), patriotismul declarat într-o manieră bărbătească („Dacă arborii îşi schimbă uneori patria de vină sunt numai frontierele.”), umorul irezistibil („Mă tem de moartea întâmplătoare. De aceea evit spitalele.”), pamfletul scris cu vervă, da, cu vervă în numai câteva cuvinte („Unii poeţi amintesc de căţeii scoşi la plimbare. Orice drum alegi, ei merg înainte.”), paradoxul revelator („Fii imparţial şi balanţa se va înclina de partea ta.”), filozofia de bună calitate („Curcubeu. Superb arată lumina în faza ei de descompunere.”), povestea unei vieţi, un roman în zece cuvinte! („Până la urmă m-au convins să mă las constrâns.”) – iată numai o parte din faţetele acestei opere.

ALEX. ŞTEFĂNESCU – în VATRA nr. 9/1989


Scânteile inteligenţei


Publică din când în când în revista noastră un foarte talentat moralist, un poet care se reprimă, VALERIU BUTULESCU. El este şi deputat în Cameră, precum este, la origine, inginer de mină. Îl cunosc de mult, de când l-am citit în revista „Magazin” şi într-o carte târzie, neînstare să-i cuprindă scânteile inteligenţei şi vocaţia literară. Doi mi s-au părut moraliştii inspiraţi ai deceniului ’80 - ’90. Profesorul Ghica de la Tecuci şi inginerul Butulescu de la Petroşani. (pe care-l rog să nu uite că apărem săptămânal). Mai fusese o revelaţie pentru mine Tudor Vasiliu, pe vremea când era foarte tânăr, şi este şi acum o revelaţie când îi găsesc numele, parcă prea haotic, în câte o publicaţie. Şi pe Tudor Vasiliu, dacă nu cumva ne-or despărţi blestematele diferenţe politice, îl invit în revista noastră. Apropo – ce-o mai face Al. Monciu – Sudinski, extraordinarele lui colaborări la „RACUL” ar trebui reluate. Dar ce-o mai face Ion Dogar Marinescu? Cât umor românesc în derivă planetară! Ce-or face ei?

Ştiu numai ce face Valeriu Butulescu. E un om profund, cinstit, un foc mocnit care îndrăzneşte să bată într-o uşă redacţională, are psihologie de miner care întârzie prea mult la suprafaţă, e preocupat de valorile umaniste ale tuturor literaturilor, ba îmi aduce traduceri din clasici englezi ai spiritului, ba din poeţi turci, ba veşti despre poetul Bujorescu, ba aforisme butuliste, ba scurte eseuri pline de duh despre situaţia din Albania şi din Japonia.

Butulescu e pretutindeni. Am crezut necesar să scriu despre el, pentru că din când în când trebuie să ne eliberăm de propria noastră obişnuinţă şi să ne mai şi bucurăm de darul dumnezeiesc pe care, iată, îl au unii din contemporanii noştri. Bine aţi venit, domnule Butulescu, din nou în înghesuita noastră redacţie. Vă rugăm să luaţi loc în interiorul revistei!

ADRIAN PĂUNESCU – în TOTUŞI IUBIREA, nr. 13/1991 MIRCEA IONESCU – QUINTUS – Fragment din discursul rostit în Parlamentul României cu ocazia reeditării volumului SAND OASIS în S.U.A, 1991.

„Atâtea „Oaze de nisip! / Şi nici o vorbă în deşert”


…Venind dintr-o vreme de tristă amintire, în care vorbele fără rost, limbuţia osanalelor şi marea trăncăneală erau la putere, un tânăr hăruit şi curajos îndrăznea să-şi exprime ideile şi judecăţile morale în forma concisă şi atât de dificilă a prozei ultrascurte. Ba, chiar să le şi tipărească.

Iată de ce se cuvine să-l felicităm din toată inima pe autorul lor şi colegul nostru, poetul Valeriu Butulescu, să-i urăm să ajungă să fie tradus şi în română, să nu-şi părăsească preocupările. Şi cum aforismul şi epigrama sunt rudele sărace ale literaturii, îl rog să primească salutul meu de spadă:

N-am să te cânt în fel şi chip,
Ci, dimpotrivă, eu te cert:
Atâtea „Oaze de nisip”.
Şi nici o vorbă în deşert!

MIRCEA IONESCU – QUINTUS – Fragment din discursul rostit în Parlamentul României cu ocazia reeditării volumului SAND OASIS în S.U.A, 1991.


Un sceptic care pregetă să se mântuie


Valeriu Butulescu are o rară vocaţie a aforismului, atât de irepresibilă, încât nu se sfiieşte să şi-o exercite într-un timp care tăgăduieşte concizia şi limpezimea în literatură, şi atât de robustă, încât, în răspăr cu tradiţia autohtonă a speciei, ambiţionează să-şi facă opera numai din „cristale” şi „oaze de nisip”. Gânditor în structuri de cuarţ, el nu îşi propune să disimuleze un filosof şi, pe căi ocolite, să schiţeze un sistem, după cum, poet prin geometriile incantatorii ale propoziţiei şi prin ambiguităţile cu tâlc, nu alunecă decât arareori în apele despletite ale lirismului. Valeriu Butulescu se ţine cu străşnicie de rigorile genului. Lapidaritatea obligatorie ia în paginile lui forme absolute, idealul părând a fi aforismul alcătuit din cât mai puţine cuvinte. (Exemple: „Cei dintâi surzesc clopotarii.” Sau: „Nu oftaţi. Evitaţi risipa de aer.” Sau: „Orice regulă adormită naşte excepţii.”). S-ar putea ca Valeriu Butulescu să spere în taină că într-o bună zi va putea să scrie un aforism folosindu-se de un singur cuvânt. Puţinele vocabule pe care le selecţionează, expertul economiei de mijloace le potriveşte în aşa fel încât aforismul devine, aşa cum credea Lucian Blaga că trebuie să fie, „ceva canonic, încheiat, ca Biblia”. Limpezimea, pe care genul o reclamă în complicitate cu lapidaritatea, este la Valeriu Butulescu un efect al profunzimii. Aforismul lui dă senzaţia de puţ adânc, în care oglinda apei licăreşte rece şi ameţitor.

Printre autorii de aforisme, Valeriu Butulescu este un moralist, cum sunt şi alţii, iar printre moralişti este un procuror, cum nu sunt decât puţini. Sentinţa lui cade implacabil şi fulgerător, ca ghilotina pe gâtul condamnatului. Mai toţi moraliştii dojenesc şi mustră, admonestează şi dăscălesc; Valeriu Butulescu incriminează. Generos până la indulgenţă şi îngăduitor până la sentimentalism în discursurile politice, în care pledează de obicei pentru categoriile defavorizate, în aforistică, el nu cruţă pe nimeni şi nimic. Nu numai că nu lasă nici o şansă celor culpabili (Cei ce trăiesc degeaba se îngroapă cu cheltuială.), dar unora le ia şi şansa pe care le-o acordă destinul mitologic („S-a întors fiul risipitor. Uitase ceva acasă.”). Marile păcate eterne sunt atacate dintr-un unghi insolit, care ne pune faţă în faţă cu o făţărnicie dezinvoltă („De câte ori cobora din avion, redevenea ateu.”), o obsecviozitate mulţumită de sine (Cei ce se târăsc nu se împiedică niciodată.”), o mărinimie teatrală („Unii te scot din apă numai ca să te întrebe cât e ceasul.”), o avariţie de Narcis („Fericire dublă. Un zgârcit îşi numără banii în faţa oglinzii.”) şi aşa mai departe. Pentru a-şi rosti până la capăt rechizitoriul, moralistul are puterea de a se sustrage prejudecăţilor şi tabu-urilor şi de a-şi dirija tirul sarcastic şi asupra personajelor şi instanţelor pe care cei mai mulţi congeneri moderni le protejează prin tăcere. Valeriu Butulescu nu se teme să arunce ironii care îl pun în postură de misogin. („Văd femei îmbrăcate în blănuri de vulpe. De unde atâta sinceritate?”) şi, cu riscul de a comite o uriaşă blasfemie, să-l ia la întrebări pe Dumnezeu însuşi („Doamne, ce alibi ai Tu pentru noaptea sfântului Bartolomeu?”). În aceste aserţiuni şi interogaţii nu e nici bucurie, nici speranţă; e doar tristeţe şi dezamăgire. Avem de-a face cu un sceptic care ridiculizează totul, certitudinile şi iluziile. Sentimentul perenităţii: „Viermele îşi sapă templul eternităţii într-o pară.”. Credinţa în ciclicitatea promisă de Biblie: „Învierea. Vă imaginaţi ce va fi atunci în autobuze? Nălucirile ştiinţei contemporane: „Un mic retuş genetic şi caii se vor naşte gata potcoviţi.” Izbânzile temerităţii: „Mă gândesc la cei ce-au descoperit America precolumbiană, înecându-se la întoarcere.” Negru în cerul gurii şi rău cu metodă, Valeriu Butulescu e atins de sindromul deşertăciunii deşertăciunilor, ceea ce ştie destul de bine, pentru a-şi îngădui o inechivocă profesiune de credinţă: „Totul e vanitate. Chiar şi această afirmaţie.”

Când i se întâmplă să mai contemple şi altceva decât carenţele etice şi precarităţile ontologice, moralistul descoperă şi câteva din valorile esenţiale: unirea care face puterea („Reciful. Solidaritatea unor minuscule animale formează stânci, de care nu o dată s-au sfărâmat corăbii.”), comuniunea pe temei existenţial („În rănile arborilor îşi găsesc adăpost vietăţi mărunte.”), complementaritatea necesară („La măreţia vârfului îşi aduc contribuţia şi văile, cu adâncimea lor.”) etc. Pe moralist îl lasă rece valorile plenitudinii, ale jovialităţii şi ale jubilaţiei, ale bucuriei de a trăi. S-ar putea să le descopere cu timpul, s-ar putea să-i rămână indiferente.

Deocamdată, în nucleul cu adevărat original al aforisticii sale, Valeriu Butulescu este un sceptic care pregetă să se mântuie.

CONSTANTIN SORESCU – în prefaţa volumului STEPA MEMORIEI, Editura Călăuza, 1993


Paradoxul scânteietor al aforismului


În 1988, când Marin Sorescu – unul din marii dramaturgi ai acestui secol – l-a definit pe Valeriu Butulescu „spirit fin şi gânditor profund”, practic, i-a dat bilet de intrare în teatrul românesc.

În 1994, un destin fericit a făcut ca drama de debut a lui Valeriu Butulescu, Veşnicie provizorie, să se joace pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, alături de piesa marelui Sorescu, Bătăi în pluş.

Valeriu Butulescu creează un teatru modern – în care discursul dramatic îşi poartă cu sine propria sa oglindă autoreferenţială. De la paradoxul scânteietor al aforismului, autorul s-a ridicat la drama constituită paradoxal.

DUMITRU VELEA – în postfaţa volumului VEŞNICIE PROVIZORIE, 1996


…Cartea lui Valeriu Butulescu este de fapt o înşiruire de texte de mare subtilitate, oglinda interioară a unui spirit fin, care nu are nimic sentenţios. Chiar şi lucrurile cele mai grave sunt tratate cu o jovialitate robustă, cu un umor imperial. Precizia exprimării şi lapidaritatea spartană a stilului său literar ridică mari probleme traducătorului. Dar o parte din aforismele sale sunt adevăruri eterne. Ele pot fi scoase din spaţiul care le-a generat, pot fi răsădite în orice limbă, păstrându-şi înţelesul şi eleganţa.

CAROLE ERICSON-TARNUDD în SYDOSTRAN nr.167, SUEDIA, 1999


Aforisme


Valeriu Butulescu reuşeşte să exprime în câte o frază tăiată elegant secvenţe din comedia umană. Imaginaţia sa, mereu surprinzătoare, nobleţea ideilor, gustul pentru paradox, ironia precisă ca raza de laser îl prezintă ca pe un scriitor format.

ALEX. ŞTEFĂNESCU – în LUMEA DE AZI, august 2002


Valeriu Butulescu - maestru neîntrecut al aforismului


…Valeriu Butulescu este un mare poet, dar este şi un mare orator. În analele Parlamentului României, discursurile sale sunt dintre cele mai frumoase, din toate punctele de vedere. Azi el este membru al Consiliului Judeţean Hunedoara.

Încă din anii studenţiei, Valeriu Butulescu a început să practice mai multe genuri literare, inclusiv aforismul, gen destul de greu şi de pretenţios. În afară de aforisme Valeriu Butulescu scrie poezie, eseuri, traduceri în româneşte din literatura poloneză şi spaniolă. Totuşi, copilul cel mai iubit al scriitorului Valeriu Butulescu este aforismul.

Aforismele lui Valeriu Butulescu sunt foarte moderne. Sunt fragmente ale vremelniciei în care înfloresc florile veşniciei. Ele au atras atenţia marilor poeţi români Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Geo Bogza etc.

Exigentul critic Alex Ştefănescu a scris cronici favorabile la toate volumele de aforisme semnate de Valeriu Butulescu. Aceste aforisme, încă din 1986 încântă şi fascinează cititorii, iar cercul lor se măreşte an de an. Până la Revoluţie, aforismele lui Butulescu fuseseră traduse în poloneză, sârbă, cehă, germană, maghiară, albaneză şi macedoneană. În vara anului 1989 un volum cu aforismele sale a văzut lumina tiparului în limba engleză, în SUA. Acest volum s-a bucurat de succes, fiind reeditat. Din anul 1990, aforismele lui Valeriu Butulescu se plimbă singure prin toată lumea, fiind traduse în spaniolă, bulgară, suedeză, cehă, ebraică, italiană, olandeză, rusă etc. Aforismele lui Butulescu au fost traduse şi tipărite în 19 limbi, colindând pe la curţile dorului a nenumăraţi iubitori de frumos.

Valeriu Butulescu este unul dintre bunii şi vechii mei prieteni. Citindu-i aforismele, pana mea nu a rezistat să nu le traducă şi în limba ucraineană. Şi sunt convins că ucrainenii de pretutindeni le vor îndrăgi şi ele vor rămâne unele dintre nestematele sufletului lor.

ŞTEFAN TCACIUC – în prefaţa volumului AFORIZMI, Editura Mustang, 2002


Despre aforisme


…Cred că secretul aforismelor lui Valeriu Butulescu este optimismul generat de ele, deşi par a fi pesimiste. Un paradox de care numai adevăraţii creatori sunt în stare. Acesta este „efectul Butulescu”.

Aforismele sale aparţin marii literaturi universale. Declar asta şi semnez!

PETER GLUCK în INFO KAPPA nr. 78, 2003


Întru gloria lui Brâncuşi


Întâlnirea lui Valeriu Butulescu, autor dramatic stimabil în continuă ascensiune, cu Brâncuşi nu este întâmplătoare. Dacă scriitorul Constantin Zărnescu, prin publicarea „Aforismelor şi textelor lui Brâncuşi”, a pus în valoare ca nimeni altul dimensiunea de subtil gânditor a sculptorului, lui Valeriu Butulescu îi revine sarcina în acest fin adagiu despre creaţie şi menirea artistului, să gloseze convingător în prelungirea acestor aforisme. Foarte multe din cuvintele puse în gura lui Brâncuşi , numit de celelalte personaje ale piesei Maestrul, pot sta alături de cugetările adunate de brâncuşologul Zărnescu în cartea amintită, în felul în care Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare datorate lui Voiculescu pot sta alături de originalele shakespeariene.

Experimentatul şi apreciatul autor de aforisme Valeriu Butulescu devine în Pasărea de aur un ingenios autor de replici aforistice continuate în direcţia enunţată (…) Deşi autorul nu foloseşte aforismele propriu-zise ale lui Brâncuşi (cu vreo două motivate excepţii) frazele puse în gura Maestrului păstrează tonalitatea şi topica lor virtuală.

ADRIAN ŢION – în prefaţa volumului ,, Editura SITEH, 2004


Valeriu Butulescu


Desfiinţarea cenzurii i-a dat posibilitatea să se manifeste, în sfârşit impetuos, conform temperamentului său, unui foarte inventiv scriitor din Petroşani: Valeriu Butulescu. A debutat în urma unor lungi şi complicate demersuri, în 1985, cu un volum de aforisme de un nonconformism spectaculos, Oaze de nisip, publicat la Ed. Litera. După 1989 el şi-a luat revanşa, reuşind să pună în circulaţie până în prezent peste douăzeci de volume (de poezie, teatru, traduceri, eseuri etc.)

Dar genul în care a atins cel mai înalt nivel (nemaiatins de alţi scriitori români înaintea lui) rămâne aforistica. Mulţi critici literari cred că acest gen este prin definiţie şi în mod iremediabil minor. Se înşeală. Dovada o constituie textele ultrascurte, dar de o remarcabilă densitate literară (şi uneori şi filosofică) semnate de R. Tagore, Fr. Nietzsche, La Rochefoucauld, J. Renard, E.M. Cioran, St. J. Lec ş.a.

Lor li se adaugă Valeriu Butulescu, ale cărui aforisme n-au nimic din vetusteţea „cugetărilor” atâtor contemporani. Valeriu Butulescu se exprimă prin propoziţiile lui disparate (şi întotdeauna elegante, ca un nod de cravată bine făcut). Ele acoperă un registru stilistic întins – de la ironia caustică, fără replică şi până la confesiunea deznădăjduită, de la lirismul înalt şi până la exuberanţa inventatoare de paradoxuri. (…)

Românii întârzie să-l descopere pe Valeriu Butulescu. Deocamdată l-a descoperit străinătatea unde – cele aproximativ 2000 de aforisme ale sale (dintre care 200 sclipitoare) i-au fost traduse în aproximativ 20 de limbi.

ALEX. ŞTEFĂNESCU – în ISTORIA LITERATURII ROMANE CONTEMPORANE, 2005

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.