Violinne


E prea frig


În calendar, foaia, ca o închisoare,
E albă, prinsă de-o iarnă stingheră,
Ce urcă, ajungându-mi până la umeri,
Mă-nvăluie şi mă ia prizonieră.

Nu ştiam, în clipa dintâi,
Ce scurt drum trasam, ce monden,
Eu eram frunză, tu erai frunz,
Şi locuiam într-un Eden.

Acum, cad ploi amare,
Înmuind de-autumnale voluptăţi,
Cruci, în cimitire vechi,
Visând la viitoare-eternităţi.

În jurul sufletelor noastre rătăcire,
Seminţele-n dezastre se aşează,
Şi ca o lumină abia pâlpâită,
Eu sunt zăpada care te visează.

E prea frig în poeziile mele,
Sunt singură şi tristă, şi-am aflat
Că lumea-i toată o dilema
Din care nimeni n-a scăpat.

E foarte frig în gândurile mele,
Zâmbetul meu străbate durerea cea adâncă,
E ca şi cum o armă malefică, cumplită,
M-ar fi-ngheţat, eu sunt o stâncă.

Simt cum în sângele de gheaţă mă-ameţesc,
Simt cum cu totul m-am pierdut,
Nici nu mai ştiu cu cine mai vorbesc,
Iarna mă duce în necunoscut ...

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.