Violinne


Ninge


Mai ninge, uneori, cu nostalgie,
Când nopţi şi zile se gonesc alene,
Mă ning cuvintele, în poezie,
Ninge cu stele ce-mi sclipesc sub gene.

Sub paşii mei grei, neaua plânge-n şoapte,
Iar omul de zăpadă-i dus cu gândul
Către un vechi miros de mere coapte,
Pe care-l poartă, printre streşini, vântul.

Ferestre zăvorâte mă-nconjoară,
În care bat atâtea triste-amurguri,
Cuvinte aruncate într-o doară,
Şi luna agăţată printre ţurţuri.

Căuşul mâinii îl închid, cu sete,
Câteva lacrimi se preling prin palme,
Un fulg de nea străbate prin sonete,
În care vântul, obosit, adoarme.

Deşi mă lupt cu-o ultimă putere,
Nămeţii asasini îmi dau de ştire,
Că timpul însuşi e-n întârziere,
Şi-alerg spre umbra ta din amintire.

Apare, însă,-o rază, arcuită,
Prin ropote de nori ce-şi sună goarna;
Pe pietrele durerii, risipită,
Se scurge, ca un râu de lacrimi, iarna.

La pieptu-mi, ca-ntr-o rană-mbrăţişată,
Adun un colţ de cer şi-un colţ de lună,
Şi-n vis, zâmbind, pentru întâia dată,
Fac primii paşi cu tine, mână-n mână.


footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.