Violinne


Trec


În juru-mi nu-s oameni, ci stele,
Pe Caleea Lactee alerg,
Şi zeii sunt singuri, şi-s grele
Tăceri ce în mine converg.

Prin gene-ţi sclipeşte o rază,
Eşti munte, zăpezi, vis rotund,
Pe care, cu dor, desenează
Doar versul în care m-ascund.

Sunt lacrimi pe pietre de gânduri,
Plăcerea ucide şi-i frig,
Punând cap la cap mii de cioburi,
Pe cerul cuvintelor strig,

Chemând, viitoare, iubirea,
Ca-n vremuri apuse demult,
Când eu voi fi doar amintirea
Mândriei ce astăzi ascult.

Mă-ndrept către ţărm, ca oceanul,
Şi-adun anii mei trecători,
Din zarea ce-mi poartă aleanul,
Prin vagi continente de nori.

Acolo, în visu-mi de-o clipă,
Te văd, ca un murmur fragil,
Pe-a vântului nopţii aripă,
Pierdut în eternul exil.

Suntem, amândoi, însuşi visul,
Dar ca-ntr-un sinistru complot,
Să trec, înspre tine, abisul
Răscrucilor vremii, nu pot.


footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.