Violinne


Povestea Lunii

Tăbliţe de la Ras Shamra – 4

Mă asemuie mulţi veneratei Artemis, fiica lui Zeus şi a muritoarei Leto, datorită nesfârşitelor mele plimbări prin sălbaticele păduri ale Muntelui cel Falnic; mă evocă vânătorii cu arc şi săgeţi, truditorii pământului îmi cer fertilitatea gliei, iar femeile doresc copii frumoşi, cu păr bălai şi ochi adânci ca marea.

Pentru alţii, eu sunt Diana, zeiţa cu graţie atletică născută în Delos, aceea care a pornit din insula misterelor cu gânduri de răzbunare, ajungând ea însăşi un vânător insensibil la dragoste, căci inima ei era rece şi stranie.

Eu nu sunt Bastet, sora lui Ra, nici Hecate, zeiţa răscrucilor ce străluceşte cu luna de fildeş, şi nici Selena nu sunt, cea strălucitor de frumoasă, purtată printre nouri într-un car de argint…

Numele meu e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunţat pentru cei de pe Muntele Magic, şi care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”.

M-am născut pe tărâmuri îndepărtate, peste multe întinderi nesfârşite de ape adânci pe al căror luciu soarele se răsfrânge printre luntrele negustorilor de mirodenii şi parfumuri rare, şi peste pământuri cu altare şi temple dintre cele mai faimoase, în care preoţi neclintiţi în cunoaşterea rânduielilor omeneşti precum şi a celor cereşti ridică ofrande întru slava nemuritorilor din înalt. Mama mea este Teteo Inan, Mama zeilor, cea care a dat naştere lunii, stelelor şi soarelui. Sunt sora lui Huitzilopochtli, în traducere pe limba dumneavoastră numele fratelui meu însemnând: "Pasărea colibri a sudului", el însuşi zeu al soarelui, slăvit de azteci ca fiind în acelaşi timp şi un ghid al călătoriilor; deoarece în credinţa noastră străveche, sufletele războinicilor morţi se întorc pe pământ ca fluturi şi păsări colibri, el, cel ce patronează aceste suflete, mai este numit şi "sufletul războinicului din paradis".

Centzon Huitznahuas sunt ceilalţi fraţi ai mei, zeii stelelor sudice.

Fiind deci bolta cerului însuşi leagănul copilăriei mele, pe aceste căi neumblate m-au purtat paşii din vremuri străvechi. In drumurile mele solitare, de-acolo am văzut pământuri aride îngropate în colburi aurii, dar şi terenurile fertile de sub îngrijirea lui Baal, Zeul Fertilităţii, al Norilor şi al Ploii, în Bayn Nahrain, „ţara dintre cele două râuri”, Tigru şi Eufrat; am văzut palatele regilor din Mesopotamia, clădiri uriaşe, frumos decorate, cu basoreliefuri sculptate în fildeş dar şi mari sculpturi la intrări, şi acelea din fildeşul atât de uşor de înfoliat şi de sculptat, şi de asemeni din aur, ori turnate în cuptoare uriaşe de sclavi pricepuţi, în bronzul cel rezistent peste veacuri; zigguratele, acele temple uriaşe, foarte înalte din cauza inundaţiilor, construite din lut şi argilă prin arderea cărămizilor, pentru venerarea zeilor; la Cairo, cetatea „cea triumfătoare”, am admirat Piramidele din Giza, statuia lui Ramses, moschei şi bazare începute a se ridica pe vremea cuceritorului Amr Ibn-el-As, căutând şi eu cu privirea ascunsele comori ale lui Tutankamon, aşa cum am admirat Gordion, capitala Frigiei înainte de distrugerea ei de către cimerieni, oraşele-cetăţi sumeriene Ur și Uruk în care a apărut pentru întâia oară carul cu două roţi, ca şi prima hartă a stelelor şi constelaţiilor, ori Muntele Athos (cel Sfant), locul celor douăzeci de mânăstiri şi douăsprezece schituri…

Prea minunate au fost toate acestea până când, într-o seară de vară, privirea mi-a fost atrasă de măiastra pâlpâire a aripilor unui porumbel alb, călător. L-am urmărit uimită şi fermecată, căci zborul lui era un dans cum nu mai văzusem pe bolta albastră: întâi o înălţare lină, spre adâncul univers, o piruetă ameţitoare apoi, urmată de altele în cascade ce străbăteau galaxii în ropotul de aplauze al lui Ehēcatl, Zeul Vânturilor Cosmice; era melodie şi parfum, era miros de răşini de chihlimbar şi zbor de vis. El m-a dus spre un Munte Minunat, locuit de oameni aspri, denumiţi uneori geţi ori traci, unde am văzut pentru prima dată măreţia piscurilor ce străbat bolta însoţite de hăuri prăpăstioase şi povârnişuri abrupte, cu păduri umbrite de mister şi izvoare învolburate, reci şi sălbatice, unde veşnicia stâncii şi vremelnicia vieţuitoarelor ce i-au străbătut colinele te vrăjesc deopotrivă.

De atunci, în fiece seară revin aici, deasupra acestui Munte Magic şi îmi sprijin coatele pe împrejmuirea stânii unde se adună ciobanii seara la foc şi spun poveşti; eu le ascult cu încântare, sunt poveşti de dragoste, de dor, despre băieţi plecaţi la oaste pe ţărmuri prea îndepărtate şi fete care-i aşteaptă împletind cosiţa la vatra devenită peste noapte pustie şi tristă… Sunt poveşti de iubire aşa cum zeii n-au mai văzut, cu oameni ce înfruntă urgia naturii, a timpului şi a depărtării; sunt poveşti depre suflete a căror vibraţie tainică e muzică celestă.

De la un timp însă, aceste poveşti nu se mai aud… Eu stau singură, cu coatele sprijinite de aceeaşi ulucă ce-mprejmuie stâna, înconjurată de miliarde de stele cu singurătăţile lor sclipitoare; cat lung spre uliţele pustii, pe care-n loc de oameni trec maşini; apoi e linişte, nici pasărea nu mai cântă, amorţită pe creanga ce stă într-un echilibru fragil între cer şi pământ. Si atunci, într-o ultimă încercare disperată, mă ridic şi strig:

OAMENI BUNI, UNDE SUNT POVEŞTILE VOASTRE ?!

Cuvintele se sparg de pereţii de stâncă şi se prăvale, rănite, în hăurile adânci. Imi răspunde ecoul.

Numele meu e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunţat pentru cei de pe Muntele Frumos, şi care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”. Sunt Zeiţa Lunii, şi mai vorbesc, uneori, doar cu ecoul.

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.