Violinne


Povestea Soldatului din Cetatea Şoimoş

Tăbliţe de la Ras Shamra – 6

Fiind la prima mea însărcinare pe tărâmul nou al Muntelui Misterios unde tocmai mă împământenisem întru slava Domnului şi obârşia unei noi vieţi de biet supus eliberat din lanţurile vechii sclavii de la Ras Shamra şi liber totodată şi-n cuget, ducând aşadar o viaţă de cioplitor în lemn şi măiastră alcătuire de obiecte folositoare ori doar îmbucurătoare sufletului, precum coloanele ce se-nalţă spre cer după datinile ciudate ale locului, cu multă migală dar şi cu destulă pricepere învăţată de la alţi artizani legaţi în lanţuri asemănătoare celor ce-mi lăsaseră semne adânci atât pe mâini şi picioare cât şi mai ales în suflet, în timp ce umblând slobod şi în bătaia viforniţei necunoscute mie până acum dar şi în aerul călduţ de primăvară când paşii mă purtau pe cărările întortocheate şi sălbatice ale pădurii de pin şi plante aromate şi de multe boli vindecătoare, amintiri dintr-o altă viaţă, pierdută în negura îndepărtată, mă făceau să gândesc la lucruri străine condiţiei mele umile de lucrător al lemnului, meşteşug practicat de mulţi amărâţi aici, în inima unor păduri nesfârşite, locuri atât de diferite de aridele terenuri cu care fusesem obişnuit.

Şi cum stăteam într-o seară aşa, rezemat de zăplaz şi privind spre zarea în care raze portocalii de soare se scăldau în apele reci ale Crişului Alb şi mângâindu-mi uşor urmele zalelor adâncite în piele pe care frigul neîndurător de pe aceste meleaguri le răscolea adânc, gândul meu păcătos se îndrepta, pe firul faptelor, înapoi, de data aceasta, spre fascinaţia Orientului mai bine dezvoltat economic şi cultural şi exercitarea acelei puternice atracţii asupra unei Europe măcinate de crize şi cu gând de pieire şi jaf, ca şi datorită unor forme noi ale rafinamentului şi luxului oriental, nebănuite pe-aici în trecut. Nevrednicul meu gând se ducea spre Bizanţ, Siria, Palestina ori Egipt, cetăţi care au canalizat spiritul războinic al cavalerilor ca şi dorinţa de expansiune a neguţătorilor ce căutau noi pieţe, uniţi în puternicul spirit de solidaritate specific Evului Mediu. Vedeam cu ochii închipuirii, după un obicei păstrat din vremea când lumina ochilor mei se-ntunecase în cotloanele prin care-mi ascundeam nimicnicia, cum noi stăpâniri, prestigiu şi glorie au făcut ca turcii selgiucizi după ce au cucerit Bagdadul în 1055, să-şi continuie expansiunea în Asia Mică, în teritorii stăpânite de Califul de Egipt, apoi în Ierusalim. Formarea Emiratului de Damasc şi a sultanatelor Cappadocia, Rum, şi Smirna, primejdioase pentru Bizanţul atacat de cumani, pecenegi, maghiari şi normanzi, i-a făcut pe împăraţii lui să ceară ajutor papalităţii, întru mărirea sferei de influenţă a scaunului apostolic.

Gândul meu păcătos mă purta pe aceste căi întortocheate ale istoriei, deoarece, în adânca lui înţelepciune şi în amintirea vremurilor de glorie, Giovanni de Medici, fiul lui Lorenzo, cel numit „il Magnifico”, nepotul lui Cosimo de Medici, „gran maestro” zis „il Vecchio”, adică descendenţi ai vechii ramuri a familiei Medici di Cafaggiolo ce a dominat Florenţa în urma îmbogăţirii cu comerţul cu materiale textile şi a întemeierii unui sistem bancar prin care a stăpânit societatea financiară a vremii, cunoscut, de fapt şi mai pe scurt, ca Papa Leon al X-lea, chemă în anul 1513 la o cruciadă antiotomană, având ca scop şi îmbogăţirea legăturilor comerciale între Orient şi Occident, în timp ce prin porturile Siriei şi Egiptului, Veneţia şi Genova aduceau mărfuri din Orientul musulman, China, Insulele Sonde, India, ca mai apoi, prin înfiinţarea unor factorii comerciale la Caffa şi Tana, să-şi extindă comerţul cu Rusia şi Polonia, instituind supremaţia în bazinul Mediteranei şi răspândind procedee orientale în domeniul ţesăturilor sau al topirii si turnării metalelor, dar şi aducând aici culturi ciudate pe vremea aceea: orezul, pepenele, caisul, lămâiul.

De la un sol venit în zori într-un tropot obosit pe potecile abrupte din desişul codrului, cu veşti de dincolo de Muntele cel Verde, aflăm că fiind remarcat anterior ca bun ofiţer în războaiele antiotomane, Gheorghe Doja, mic nobil secui din Transilvania, aspru în judecată şi măreţ în fapte, a fost însărcinat cu organizarea unui corp de oaste secui care să participe la cruciadă; cum era de aşteptat, plecarea spre ţinuturi îndepărtate a lucrătorilor ogoarelor a dus la aprige conflicte cu marea nobilime care dorea să-i reţină pe ţărani pe propriile domenii, în timp ce prin participarea la cruciadă ţăranii sperau să-şi îmbunătăţească viaţa vremelnică.

Mă aflam pe domeniul Șiriei, umil lucrător în lemnul care aici se găseşte pe toate cărările muntelui, dar ca om liber de astă dată, când împotrivirea marii nobilimi a dus la transformarea oastei în răscoală ţărănească, îndreptată în special împotriva episcopului Nicolae Csáki, principalul duşman al înarmării ţăranilor, care a şi fost ucis în luptă de către armatele ţărăneşti. Atunci am intrat în garnizoana cetăţii Şoimoş condusă de voievodul de Ciuci şi la chemarea acestuia, care mă cunoştea şi chiar mă îndrăgise imediat după venirea mea aici, datorită firii mele supuse prin tradiţie aş putea zice în faţa stăpânitorilor de orice sorginte, dar în acelaşi timp, netemătoare în faţa încercărilor vieţii care în cazul meu fuseseră atât de multe, fără însă a reuşi să-mi înfrângă visul datorită căruia mă aflam acum pe aceste meleaguri; cetatea ca şi întreg domeniul Şoimoş erau pe vremea aceea crâncen exploatate de Gheorghe Hohenzollern de Brandenburg.

Răsculaţii îşi aşezaseră tabăra pe Dealul Cioilor din apropiere. Ceas de ceas se adunau pedestrime şi călărime, grupuri de lipoveni de pe malul stâng al Mureşului, alături de pâlcuri de ciobani coborâţi din Munţii Zărandului, dar şi fraţi de-ai lor din Codru Moma, lăncieri ce treceau cele două Crişuri, venind tocmai din Câmpia Cermeiului ori topoare de luptă din Depresiunea Hălmagiu, şi cam tot estul Câmpiei Pannonice, venit cu mic şi mare pentru cucerirea acestei cetăţi, sprijinind cerul în tăişul lăncilor ca într-un salt important în drumul acestor voinici bărboşi aflaţi acum doar sub puterea voinţei spre o viaţă mai bună şi mai tihnită. Din Munţii Bihor coborau cete de arcaşi pe cai înspumaţi de galopul îndelungat prin razele soarelui primăvăratic; pe urma lor venea un car tras de doi boi şi încărcat cu mănunchiuri de lănci şi stive de săgeţi. Toţi erau asudaţi de efort şi însufleţiţi de speranţă, îmbrăcaţi în pieptare maronii din piele tăbăcită şi pantaloni din aba ori iţari strânşi pe picior şi băgaţi în încălţări înalte cu câramb şi nojiţe legate în cruce.

Privirea-mi fu atrasă atunci, la cişmeaua din faţa cetăţii, de o fetişcană bălaie cu marama tivită în dantelă albă, spumoasă, peste buclele aurii ca spicul pârguit în soare, o copilă subţire şi nervoasă, ce purta pe umăr bărbăteşte un arc cu săgeţi, imagine pe care eu o vedeam cumva împotriva firii şi care mă ducea cu gândul la luptătoarele vestite de pe insula Lemnos, şi care ţesăla cu neînchipuită blândeţe şi uşoară mângâiere coama unui cal nărăvaş în timp ce acesta o adulmeca usor, cu nările fremătând şi un nechezat scurt; până să ne dumirim, eu ca şi murgul, ea zvâcni în spatele lui ţinând frâul cu hotărâre şi supunându-l cu graţie; alb de spumă dar docil, calul se făcu nevăzut cu frumoasa-i povară în urma căreia ochii mei cătau cu uimire şi nesaţ, după ce o viaţă stătusem zgribulit prin cele mai dosnice unghere ale cetăţilor prin care paşii vremelnicilor mei stăpâni mă purtaseră o dată cu ei, neridicându-mi privirea din boţul de humă îndelung framântată cu trudă şi adâncă supuşenie.

Când voievodul de Ciuci, conducătorul garnizoanei a venit şi ne-a zis că a hotărât să ne alăturăm răsculaţilor ridicându-ne împotriva lui Gheorghe Hohenzollern şi deschizând astfel larg porţile cetăţii, inima mea a tresăltat de bucurie cât sa-mi sară din pieptul firav şi zburând de-a dreptul peste ziduri, spre uliţa prăfuită în care se pierdeau cal şi călăreţ, întru urmarea plăpândei amazoane ce-mi fusese hărăzită dintru început, lucru pe care însă mintea mea neînvăţată a spera în libertate, abia acum îl înţelegea. Ca o umbră o urmam alergând pe cărarea ce părea fără margini de început şi sfârşit ca însăşi viaţa mea, în timp ce sufletul îmi era bântuit de gânduri grele, cum ar fi fost să n-o mai pot ajunge înainte ca negura pădurii să-mi înghită visul bălai. Vitejia ce mă mânase într-o luptă ce nu era a mea pieri ca prin minune, înlocuită fiind de duhul blândeţii, mai pe potriva firii mele visătoare, înclinate mai degrabă spre a încheia înţelegeri, decât spre a cuceri prin jaf şi pradă, cum era obiceiul barbar al vremurilor.

Păşind pe covorul verde al colinei în care se împrăştia poteca pe care apucasem cu graba mare a nerăbdării dar şi cu sfială, ochii ei ce semănau apelor albăstrii ale Mureşului în care se oglindeşte bolta nesfârşită, m-au întâmpinat de sub sprâncenele stufoase cu smerenie şi cu o gingăşie cum nu-mi fusese dat a vedea până acum. Lumina lor ca două opaiţe-n noapte, întrecea cu mult strălucirea blândei luni ce ne privea tăcută şi retrasă între două stânci pleşuve, pe culmea Muntelui Vrăjit. Am apucat cu blândeţe căpăstrul calului nărăvaş iar ea a sărit sprintenă din şa, în timp ce veşmântul alb şi brodat cu fir de borangic fremăta uşor în vântul ce aducea dinspre depresiunea Zărandului iz de sălbaticiune ieşită din adâncuri. Ne-am îndreptat spre coliba de bârne din pădure unde, în locul vechilor amfore pe care fusesem învăţat a le vedea în jurul meu în castele semeţe ale altor vremuri şi stăpânitori, pe măsuţa rotundă, nelăcuită şi joasă din lemn de brad rămăsese o strachină cu lapte covăsit alături de o pită de grâu şi o ulcica de vin.

Când zorii zilei începeau să mijească gălbui printre norii umflaţi de somnul nopţii calde de primăvară şi care încă se mai lăfăiau pe bolta aşternută de cu seară peste colinele Muntelui Vestit, la primul cântat al goarnei din cetatea Şoimoş ce suna adunarea oştii şi pornirea spre Castrum Timensiensis, vechea cetate a Timişoarei spre a începe apriga luptă, deja urcat pe calul nărăvaş ce spumega de nerăbdarea drumului, am privit, pe pridvorul căsuţei, ochii migdalaţi ai firavei copile în cămăşuţa discret brodată şi cu şorţ alb de pânză, ochi în care Mureşul şi cele două Crişuri la un loc îşi învolburau apele într-un albastru trist, de cobalt. Alergând desculţă pe iarba înrourată a dimineţii răcoroase de primăvară şi cu boabe de rouă sărată în genele lungi şi mătăsoase ca o cortină de adâncă taină, era ultima imagine care avea să-mi rămână în amintire pentru o îndelungată perioadă de timp scurs în depărtări zbuciumate şi atât de pustiitoare pentru sufletul meu ce schimbase timpuri, locuri, stăpâni şi continente fără a fi fost legat vreodata de ceva sau de cineva, în afara lanţurilor obişnuite condiţiei mele umile de sclav.

Am plecat în goana calului spre oastea lui Gheorghe Doja ce avea să sfârşească tragic, în timp ce cruciada măritului Papa Leon al X-lea nu mai pornea niciodată spre magicul Orient; iar cetatea Şoimoş îşi urma drumul spre zilele de glorie de sub stăpânirea principelui minor, Ioan Sigismund şi a mamei sale, regina Isabela, perioadă în care ea va fi întărită şi înfrumuseţată în stilul Renaşterii, totodată adăugându-i-se bastioane externe si profile de piatră artistic sculptate.

Dar despre toate astea poate vom afla mai multe din vreo altă tăbliţă cu poveşti rătăcită prin colbul vremii.

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.