Violinne


Povestea Trecătorului

Tăbliţe de la Ras Shamra – 5

Fumul ce se ridică pe coşul uzinei e galben, gros şi păstos şi-l simt pătrunzându-mi în plămâni în rotocoale mici şi moi, de parcă aş inspira cremă de zahăr ars. Dacă aş fi pictor, l-aş zugrăvi cu lama cuţitului de pictură în tuşe cu unduiri de sienă aurie îmblânzită în ulei de in fiert, apoi l-aş denumi, după un frumos cântec german, “răsărit de oţel în tonuri calde de culoare”.

Muncitorii din uzină calcinează bauxită în cuptoare mari, la şapte sute de grade, până o deshidratează şi-i distrug materiile organice; după un proces de măcinare fină şi o reîncălzire sub agitare cu o soluţie concentrată în autoclave sub cinci atmosfere presiune şi alte două sute de grade în alte câteva ore, oxidul de aluminiu trece în soluţie de aluminat de sodiu; aceasta, filtrată şi separată de noroaiele roşii şi de aluminosilicatul de sodiu, ia drumul de hârtie al Chinei. Uzina se hrăneşte cam cu o zecime din consumul naţional de energie. Muncitorii din uzină sunt asemeni artizanilor ce turnau bronz în cuptoare uriaşe, pe la 1185 I.C.

Oamenii din jurul meu nu trăiesc ci se preumblă într-o scurgere fără rost a timpului; ei trec în cete şi sunt alcătuiţi din petice gri ca niste efigii de tinichea, se zgâiesc prosteşte cu ochi galbeni şi priviri de gheaţă pe feţe spoite cu pomezi lucitoare şi vorbesc folosind cuvinte pătrate, colţuroase, ce se rostogolesc în zornăit de zaruri mici şi necâştigătoare pe lespezi de piatră. Eu nu vorbesc cu ei şi mă fac arici, pentru ca vorbele lor să nu mă nimerească din întâmplare, cu muchiile lor reci şi zgrunţuroase. Eu nu am unde să fug. Atunci, aleg să nu-i văd; îi dezbrac de învelişul de materie trecătoare şi privesc doar suflete. Sufletele lor mărunte ca firul de nisip se mişcă greu, cu picioare umflate de varicele aşteptărilor neîmplinite. In mâini târăsc sacoşe grele, cu amintiri; uneori, sacoşele se destramă pe la colţuri de prea mare greutate şi din ele curg amintiri care cad ca nişte zaruri de sticlă pe asfalt şi se sparg într-un nor de scântei de cioburi, ca nişte răni deschise în stele căzătoare.

Amintirile sunt uitate.

Pe umerii sufletelor apasă poveri imense ca nişte bulgări uriaşi, şi de aceea sufletele merg încovoiate de parcă ar purta toată lumea în spate, transformându-se în coloane de mulţi Athos. Privirile sufletelor sunt gri ca şi oamenii, şi goale; în ele nu sclipeşte soarele în mărgele de lumină, ci lăcrimează trist vremelnicia. Zâmbetul lor e fals.

Intâlnesc un suflet frumos, blând ca lumina lunii, cu ochi rupţi din bolta albastră şi cuvinte rotunde ca stelele argintii; prin rănile lui curg amintiri dulci, iar vorbele lui sunt cântec cu miros de ambră. Nu-l cred.

Mă sperii, urc în masină şi fug în scrâşnet de fiare.

Alerg spre potecile înguste din pădurea umbrită de mister cu boare de cetină de brad, cu izvoare învolburate, reci şi sălbatice susurând ascunse-n pietre ce sclipesc cu entuziasm molipsitor, cu dor să mă afund în desişul verde cu stejari sfătoşi, puzderie de castani în floare, ori pini falnici, drepţi ca lumânarea, în murmur de frunziş speriat de pasărea cerului ori de vreo sălbăticiune ieşită din inima pamântului, ori să alerg pe covor de flori albastre ca roua, ce cată spre aştri printre coroanele grele de rod ale arborilor falnici, seculari, printre roiuri de fluturi multicolori ca imense buchete de scântei slobozite spre cerul împrăştiat prin frunze ori de-a dreptul printre hăţişuri negre de abanos cu miros de verde-putred-pământiu, răscolind tainele sălbaticei pustietăţi ce se-nalţă ca o punte spre a lega parcă ultimul trotuar al oraşului rătăcit în rotocoale păstoase de zahăr ars, de bolta prea îndepărtată si albastră ca o privire senină şi tămăduitoare prin care o dată, un suflet de poet rătăcit prin gândul meu ca un zbor de fluture înmiresmat, m-a privit cu o imensă bucurie, când tocmai începusem a uita că viaţa e poezie şi cântec, armonie şi mister. Pădurea nu mai este.

Abătut, mă-ntorc acasă.

Casa mea e un conglomerat obţinut în urma unor procese fizico-chimice prin întărirea unor amestecuri omogenizate de liant, apă, agregate şi aditivi; pasta astfel obţinută din granule bine legate între ele, dă un caracter de monolit, el fiind apoi armat cu plasă de sârmă şi bare de oţel şi precomprimat. In această casă se află o altă casă, din lemn de cireş, cu fibre axiale de celuloză şi lignină aromată, dispusă în rafturi ordonate, pe care tomuri de pilde adună în juru-mi lume aleasă: Philippide, Noica, Proust…

Fiecare filă îmi mângâie sufletul cu slove aurii, luminoase, şi fiecare slovă e cântec divin. Cărţile au suflete rotunde, cu priviri în care sclipeşte luna, şi zâmbet cu miros de răşini de chihlimbar.

Timpul se scurge domol, uniform şi nedureros iar liniştea e albastră în căsuţa mică de lemn din casa mare de conglomerat. Din mersul ei gingaş, plutitor prin roiul de stele aprinse ca opaiţe-n noapte, la fereastră se opreşte, mirifică, Luna. O cunosc, şi-i fac cu mâna: e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunţat pentru noi, şi care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”. Ea-mi aduce poveşti auzite sus, la stână, pe coama azurie a Muntelui Frumos unde văzduhul se sprijină pe uluca gardului în timp ce nori bizari se rătăcesc în ploaia de stele risipiţi printre stânci golaşe cu piscuri obraznice si povârnişuri ameţitoare, acolo unde floarea de colţ e la ea acasă, fragilă şi stingheră, albă şi blândă ca un cântec de dor doinit la buciumul straniilor depărtări; poveştile sunt auzite de la ciobani sfătoşi, îmbrăcaţi în sumane din lână de oaie ţurcană şi cu clopuri din fetru negru ori căciuli brumării îndesate pe cap peste părul sârmos până-n sprâncenele lăţoase încărcate de promoroacă, în faţa focului ce zburdă vesel în roiuri de scântei, înălţate ca nişte nesfârşite coloane aurii ce sprijină bolta cu toată cohorta ei de zeităţi celeste, lăfăindu-se în jilţuri de cleştar, deasupra unei omeniri încremenite-n vechi tristeţi.

Coyolxauhqui nu mai ştie poveşti noi; ciobanii poartă acum Gore Tex de la second hand şi când îi apasă tăcerea, cântă din baterii alkaline nişte cântece pătrate care aleargă besmetice peste piscurile semeţe, se lovesc de stâncă şi se sparg antrenând în cădere avalanşe de cioburi gri si bulgări de granit.

La fereastră apare prietenul meu cel mai bun, Porumbelul Alb, Călător; el ştie drumul spre Ras Shamra, ţara tăbliţelor cu poveşti rătăcite. Drumul e lung, peste valuri de ape înspumate şi întinderi de mări pe care nesfârşite caravane de corăbii hoinare ce răsfiră în vânt pânze multicolore călătoresc sub protecţia Zeului Huitzilopochtli, în traducere pe limba noastra acesta însemnând: "Pasărea colibri a sudului", zeu al soarelui, dar fiind în acelaşi timp şi un ghid al călătoriilor, şi purtând încărcătură bogată în mătăsuri chinezeşti, pluşuri moi de caşmir şi postavuri purpurii, covoare groase din Siria ori din cele de Modena, candelabre din bronz cu lumânări parfumate şi stofe viu colorate din ţesături egiptene ori flacoane cu ulei de eucalipt şi camfor, pocale din aur şi argint şi graţioase amfore rodesiene, talgere din fildeş măiestru ornamentate, parfumuri colorate ori găteli bărbăteşti din argint şi aramă, purpură feniciană, leacuri miraculoase sau seminţe de cânepă, înaintând agale în valuri de ceaţă înnecăcioasă ori furtuni dezlănţuite de zei mânioşi, din oraşele Pontului Euxin ori ale Mării Tireniene, din ţara lui Ramses ori a lui Herodot, din Pamir, pe Drumul Mătăsii, din Arretium, Alexandria, Etruria sau Ras Shamra.

Străbat şi eu drumul anevoios spre colţul de lume unde visele nu mor niciodată. Din colbul de la Ugarit, adun tabliţe spre a-mi căptuşi cu ele pereţii casei mele turnate în cofraje compactate printr-un complicat proces de vacuumare.

Eu sunt trecătorul care adună tăbliţe.

Eu sunt un trecător.

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.