Violinne


Povestea comunismului


Frumos se mai auzea Vâlceaua susurând printre pietre, în spatele casei. Pe vremea aceea nu puseseră grătarul sus, în munte, şi apa venea plină de păstrăvi. Copiii stăteau în postava ce plutea pe sub sălciile plângătoare şi îi prindeau înfigând furculiţa în mal, printre rugii aplecaţi de povara murelor negre, imense. Două fete şi un băiat, avea Polina, femeia harnică ce nu apuca niciodată doi papuci de aceeaşi modă în picioare; aşa i se dusese vestea.

Fiind fiica cea mai mare dintr-o familie săracă, de dincolo de munte, cu şase copii, Polina moştenise meşteşugul familiei, vopsitul lânii; aşa era pe vremea aceea, doar unul din copii îl învăţa, cel mare; nu puteau trăi mai multe familii din asta în acelaşi ţinut, s-ar fi concurat unii pe alţii şi niciunul n-ar fi dus-o bine.

Umbla pe cărări întortocheate de munte, prin desişul pădurilor şi peste câmpuri nesfârşite, în anumite perioade ale zilei, potrivite după cum bătea soarele, zicea ea, şi culegea tot soiul de plante şi buruieni numai de ea ştiute, pe care le macera după reţete secrete şi le păstra în vase de culoare închisă, în magazia din fundul curţii, în care-şi făcuse atelierul; magazie încuiată, căci acolo nimeni nu intra, decât ea. Veneau oameni din toată regiunea să vopsească lână şi tot felul de ţesături; Polina era vestită.

Într-o zi, la cariera de piatră din inima muntelui au venit oameni la muncă aduşi tocmai din Moldova. Stăteau în pădure, în nişte barăci ori vagoane fără roţi; n-aveau condiţii de trai, n-aveau unde mânca. Ce-şi zise Polina, şi apoi şi lui Gheorghe, bărbatul ei: Hai să facem restaurant, să aibă şi ei sărmanii unde să mănânce o zeamă caldă! Unde, femeie? O întrebă el, mirat; casa lor cu temelie din piatră mare, cum erau toate pe vremea aceea, avea doar două camere. În cea de la drum, răspunse Polina hotărâtă; că-n cealaltă stăm noi, cu copiii.

Zis şi făcut.
Dintr-o dată, curtea, mare înainte, deveni neîncăpătoare; mese întinse, scaune, cântare, putini…

Dimineaţa, în zori, veneau caruţele cu ciubere de brânză, butoaie de băutură, un porc şi un viţel zilnic, şi păsări de tăiat; pe toate le pregăteau Polina şi Gheorghe până seara, când veneau oamenii de la muncă. Găseau mesele întinse, pline cu de toate, căci Polina nu servea cu porţia; ea punea ciosvârtele de carne pe mijlocul mesei, din loc în loc, codrii de brânză, turtele… Fiecare-şi rupea câte o halcă de carne de unde-i plăcea la început, apoi de unde mai nimerea, căci între timp, şi vinul curgea direct din butoaie în carafe, pe mese ori pe sub mese. Au tocmit şi lăutari; un taraf la care cânta Ileana Zlătăroiu, sora celei ce avea să devină mai târziu, Maria Lătăreţu. Petrecerea începea seara, când ieşeau oamenii de la muncă, şi se termina în zori, când adormea fiecare pe unde apuca: unii pe scaune, alţii pe mese, ori pe sub mese. O dată cu huruitul căruţelor care aduceau provizii, începea o nouă zi.

Dimineaţa plecau toţi: moldovenii la carieră, să sfarme piatra; copiii, la şcoală. Muzicanţii o luau în braţe pe fata cea mică şi frumoasă ca o zână, cu părul negru ca abanosul, lung şi bogat, şi gătită în dantele şi broderii albe, ca o păpuşă. Aşa o duceau până la şcoală, cântând pe drum, într-un alai pe care lumea ieşea mereu la gard să-l vadă; era sărbătoarea lor zilnică. Toţi o iubeau, de frumoasă ce era. Dar pe Ionel, fratele ei, îl iubeau mai mult. El fura de-acasă câte un codru de brânză şi se ducea cu ei pe câmp; mâncau împreună, şi oamenii spuneau poveşti de care Ionel nu se mai sătura; ar fi stat cu ei toată ziua la umbră, de n-ar fi fost şcoala, să mănânce o ceapă şi să povestească; ei aduceau mămăliga.

Mai era unul în sat care-şi luase patefon. Umbla cu el pe umăr, de la un cap la altul al satului; lumea ieşea la gard şi zicea: Uite-l pe Cucu, trece pe drum, cu patefonu’… Aşa îi ziceau, Cucu. Din cauză că el cânta cu patefonul, pe drum. Ei nu mai auziseră cântând pe drum, decât cucul.

Apoi plecau toţi la muncă.
În ziua de leafă, moldovenii lăsau o parte din bani Polinei, iar restul trimiteau familiilor, în Moldova. Nu socoteau nimic, se gândeau ei că ar trebui să ajungă…

Abia când au venit comuniştii şi au făcut primul inventar au aflat că nu ajungea. Restaurantul fusese mereu pe pierdere, ţinut de munca Polinei la vopsitorie. Şi ce? Chiar şi aşa, era restaurant, şi ei chiaburi.

Ionel şi sora cea mică au plecat la facultate, la Bucureşti, dar ca fii de asupritori, cam greu: dormeau într-un subsol şi n-aveau două petice de-o culoare la pantaloni. Erau mulţi ca ei. Pe băiatul preotului din sat l-au prins cu acte false de sărăcie şi l-au băgat la închisoare. Ionel a început să scrie poezii, a publicat, şi-a făcut prieteni care-l invitau pe la ei, la mese. Concursul de societate la modă era cine mănâncă mai multe sarmale; o dată, Ionel a mâncat douăzeci; nu mâncase nimic de-o săptămână. Sora lui cea frumoasă ca o prinţesă, cu păr negru ca abanosul, lung şi ondulat, n-a rezistat; a abandonat când stătea să vină iarna, cu gând că va reveni, cândva, să-şi termine studiile.

Avea Polina un frate, Vasile. Cuminte, harnic şi sărac, ce să facă Vasile în satul lui frumos ca-n poveşti, dar fără posibilităţi de trai? Se gândi el, se gândi… şi plecă la Bucureşti. Acolo erau fabrici, lumea-şi găsea de lucru; făcea un ban, şi-apoi, om vedea; s-o întoarce-n sat, că tare-i va fi dor de piscurile semeţe şi de pădurile umbroase, în care şipoteau izvoare pitite-n frunzişul sălbatic, apoi se revărsau în cascade înspumate peste pietrele imense şi albite de soare…

În ziua de leafă, ieşind de la fabrică, Vasile mergea cu colegii la birt; luau şi ei o bere, şi-un loz în plic. Aşa a fost şi în ziua aceea. A luat un loz, cu care, însă, de data asta a câştigat: două milioane de lei. Mamă, doamne, ce de bănet! îşi zise Vasile atât de minunat, că nici să numere atâţia bani nu s-ar fi încumetat. Ce sa facă cu ei? Nu ştia Vasile de conturi în bănci ori bijuterii din aur. La el în sat, lumea, cand avea bani, după ce strângea suficienţi în saltea, cumpăra case. Aşa că şi-a luat şi el o casă, după obiceiul ştiut din sat; ba chiar mai multe corpuri de casă, de câte două-trei camere fiecare, fără etaj, într-o curte mare, aşezate pe două şiruri lungi, de dădeau în strada cealaltă, şi separate pe mijlocul curţii de un petec de verdeaţă: iarbă, tufe, chiar şi copaci, din loc în loc.

Când a auzit prima dată de naţionalizare, n-a ştiut ce-nseamnă. Cuvinte noi, aduse de noul regim. A aflat repede: din toată curtea, i-a rămas doar un corp de două camere şi-un hol pe care şi-a făcut bucătărie, căci într-una din camere stătea el, iar în cealaltă, copilul lui de un an, împreună cu bona pe care o angajase să-l crească, pentru că nevasta-i murise la naştere. Dar când s-a plâns Vasile?!

Ca tot omul gospodar, voind să-şi pună un răzor în faţa casei, căci aici era pământ gras, bun, de câmpie, nu ca la ei la munte, stâncos, de nu creştea nimic, a început să sape la rădăcina unui copac. Nu mică i-a fost mirarea găsind acolo o minge cu cocoşei de aur! Iată, şi-a zis el, Dumnezeu e mare! Mi-a dat un noroc pe care mi l-au luat comuniştii, dar nu m-a lăsat, mi-a dat altul, acum… Şi-a anunţat imediat fraţii; îi ajutase şi prima dată cu bani, îi va ajuta şi acum; sâmbătă noaptea va topi cocoşeii de aur şi-şi va primi fiecare partea, doar sunt fraţii lui, atât de săraci şi ei şi lipsiţi de noroc…

Am spus ca erau şase fraţi, dar nu povestim acum de toţi; ne mai întoarcem o dată în satul din basme cu munţi şi pârâuri în care bolborosesc păstrăvi, ca să-l cunoaştem şi pe Fănel. Nu, nu le semăna celor doi fraţi. Fănel era leneş şi pizmaş; întâi pe sora lui care a avut restaurant, apoi pe fratele lui, care a câştigat două milioane la loz în plic. Şi el, sărac lipit… Şi doamne, ce sete de înavuţire-l măcina! Să aibă şi el bani, dar mulţi! Şi servici. Dar unul de şef; funcţie, putere… Ce s-ar fi mândrit! Se şi vedea dând ordine în stânga şi-n dreapta, şi toată lumea stând drepţi în faţa lui. Cu capul plecat. Dar cum?

Aflase el că acum era moda comuniştilor; intrai în rândurile lor, şi te făceau om: funcţii, bani, putere… Ar fi fost cineva. Însă cu doi fraţi chiaburi, comuniştii nu-l primeau; era şi el duşmanul, alături de ei. Trebuia să dea partidului o dovadă de supuşenie, de loialitate. Şi a găsit-o: în noaptea de sâmbătă, când fratele lui topea cocoşeii de aur, Fănel s-a dus cu miliţia la uşa lui Vasile…

Executor judecătoresc l-au făcut, într-un oraş mic pe vremea aceea, dar cu mari posibilităţi de modernizare, căci în scurt timp acolo s-au făcut fabrici şi uzine, şi oraşul s-a mărit de câteva ori, pe cât fusese. Deşi mic de stat, umbla Fănel cu pieptul bombat, plin de sine, şi cu nasul sus, cam pe unde aveau să se înalţe în curând blocurile muncitoreşti. Ochii lui aruncau fulgere în stanga şi-n dreapta, de nu cutezai să-l întâlneşti pe acelaşi trotuar. Era rău, arunca oameni afară din case, ori le lua lucrurile cu o bucurie imensă a puterii absolute: era secretar de partid! A avut un singur copil, o fată care a murit tânără şi fără urmaşi. Nu-i semăna; nici n-avea cum, căci soţia lui tare mai era zglobie şi umblăreaţă…

Vasile a muncit douăzeci de ani la canal. Bona şi-a luat de lucru, ca să-i poată creşte copilul în cele două cămeruţe rămase lor în curtea prea lungă din Bucureşti. S-a-ntors Vasile după douăzeci de ani, ca să moară acasă; era bolnav de plămâni. S-a stins în două săptămâni.

Muntele e la fel de falnic şi frumos, şi-n fiecare seară bolta se aşterne peste colinele împădurite la fel ca-n alte dăţi; luna se mai sprijină seara pe uluca stânii, dar pe uliţele pustii nu mai trec oameni, ci maşini zgomotoase.

S-au dus toţi: Polina, Vasile, Fănel; ba chiar şi comunismul.
Au rămas, în locul lor, doar câteva poveşti triste. Prea triste.

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.