Violinne


Povestea poetei Enheduana

Tăbliţe de la Ras Shamra – 3

Pământul meu natal este Bayn Nahrain, ţinut cunoscut şi sub denumirea de ţara dintre cele două râuri, denumit şi Leagănul Civilizaţiei Omenirii, datorită perlelor de civilizaţie lăsate nouă din antichitate de sumerieni, akkadienii, babilonienii lui Hammurabi şi supuşii regelui Assyrian Tiglath-Pilesser I, toate acestea venite peste vestitele noastre culturi preistorice, precum Ubaid ori Jemdet Nasr.

Râzgâiţi am fost de istoriile tuturor timpurilor, căci din perioada sumero-babiloniană ne-a rămas cea mai veche scriere literară a umanităţi, Epopeea lui Ghilgameş, poem epic din care toate civilizaţiile viitoare au luat înţelepciune, aceasta fiind pentru mine, Enheduana, fiica regelui akkadian Sargon, un adevărat izvor de pilde ce-mi vor sluji întreaga viaţă atât spre propria modelare, cât şi în misiunea ce mi-am dorit a-mi asuma mereu, aceea de a le veni în ajutor şi altora ce au aceeaşi dorinţă de înfrumuseţare lăuntrică. Acest poem se păstrează pe douăsprezece tăbliţe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive, şi ne povesteşte despre eroismul Regelui Ghilgameş şi al sălbatecului Enkidu, nedespărţiţii prieteni ce au înfruntat creaturi fantastice periculoase în aventuri vestite peste mări şi ţări. Se spune că prietenia lor era atât de stransă, încât zeii au fost invidioşi; mai exact, zeiţa asiroo-babiloniană a dragostei şi fertilităţii, Iştar, regina cerurilor... Mult l-a ispitit cu vorbe de iubire pe regele Urukului, însă acesta a respins-o cu trufie pe blânda şi milostiva zeiţă, cea care dezlega vrăji, vindeca boli şi aducea iertarea de păcate, sădindu-i în suflet gustul răzbunării şi astfel ajungând ea să-l ucidă pe bunul lui prieten uriaş. Plecă Ghilgameş peste întinderi de pământ şi ape în căutarea leacului spre a-şi salva prietenul drag, căci el nu putea accepta moartea, ca destin hărăzit omului. Nimic nu i-a putut oferi cea de-a treia în trinitatea cerească, alături de Sin (Luna) şi Shamash (Soarele), pentru a-l face să-şi uite visul de a găsi nemurirea întru îtoarcerea la viaţă a bunului său prieten. Ajungând la Uta-napiştim, înţeleptul supravieţuitor al Marelui Potop, acesta îi dă planta fermecată de pe fundul mării, cea aducătoare de nemurire. Zeii se opun însă din nou, supunându-l la un test iniţiatic de care nu putea trece, iar Ghilgameş se întoarce resemnat la viaţa lui efemeră de pe pământ, rămânând însă etern prin poemul celor douăsprezece tăbliţe sumero-babiloniene. Intâi ca preoteasă a lui Nanna, Zeul Lunii, ajunsă apoi în slujba zeiţei sumeriene Inanna, căreia i-am închinat multe imnuri în cinstea idealurilor pe care ea le reprezenta ca zeită a iubirii şi ocolind cu abilitate cealaltă reprezentare a ei de război şi moarte, în tot acest timp, poemul lui Ghilgameş îmi era, cum s-ar zice acum, cartea de căpătâi, cea de care nu mă despărţeam niciodată.

Imi petreceam serile libere în grădini suspendate si înmiresmate, citind pildele pline de înţelepciune. De la un timp, am observat cum un porumbel alb venea seară de seară, adiind din aripile pufoase o briză ce mă-mbăta cu mirosul lunii în seri de vară. Nu gungurea ca orice altă pasăre, doar mă privea cu ochi mari, în care luna sclipea în perle de lumină, cu un surâs timid, care ascundea o poveste. L-am întrebat atunci:
_ Alb porumbel călător, ce voieşti a-mi spune?
_ O poveste, mi-a răspuns el, prin limbajul gândului; o poveste frumoasă a părintelui meu, cel ce a fost cel mai supus sclav întru slava Măritului Baal şi totodată primul sclav răzvrătit, şi care într-o zi de pe la 1185 I.C., atunci când, în mijlocul unei mulţimi nedumerite, Bunul Soare i-a topit lanţurile scaviei, a luat drumul spre Muntele Vestit, purtat de un vis stingher. Iţi voi spune această poveste, a continuat el, pentru ca tu să o scrii pe tăbliţă, căci tu ai fost aleasă de zei spre a deveni prima poetă a lumii. De asemeni, iţi voi da aceste bucaţi de scoarţă de copac, pe care bunul meu părinte şi-a zugrăvit visul cu vârful de săgeată înmuiat în zeamă de cucută.

Si aşa am ajuns eu, poeta Enheduana, să scriu povestea sclavului răzvratit dar şi pe cea a porumbelului călător, şi să scriu de asemeni despre Muntele Miraculos, despre măreţia piscurilor ce străbat bolta, însoţite de hăuri prăpăstioase şi povârnişuri abrupte, despre pădurile umbrite de mister şi izvoarele învolburate, reci şi sălbatice, despre veşnicia stâncii şi vremelnicia vieţuitoarelor ce i-au străbătut colinele.

Aceste tăbliţe le-a luat solul cel alb ca norii de zăpadă sub aripă, spre a le purta în zarea îndepărtată; trecând însă pe deasupra unei cetăţi Ugarit şi oprindu-se o clipă spre a admira o statuetă a Preamăritului Baal turnată în bronz de un umil sclav frigian, tăbliţele îi căzură în colbul dogoritor de la Ras Shamra, pierdute fiind, până când un trecător le va găsi şi le va povesti celor ce nu le-au aflat încă.

In timp ce scriam acestea, visul acelui veşnic rătăcitor m-a absorbit treptat, ajungând de-acum să fac şi eu parte din el...

Nici o legendă din vechi hrisoave nu vă va spune ce a devenit viaţa mea ori cum s-a sfârşit ea; şi ştiti de ce? Pentru că într-o zi senină de vară, urmele paşilor mei s-au pierdut peste întinderile de ape, într-un lung, lung drum spre Muntele cel Mare, despre care un porumbel călător îmi spusese într-o seară înmiresmată că ar fi atât de Frumos!

Iar băştinaşii, asprii locuitorii ai Muntelui Vestit ce-şi ziceau uneori geţi ori traci, au aflat şi ei, în seri târzii, la taifas pe piscuri semeţe, Epopeea lui Ghilgameş, cel dintâi pornit la drum nesfârşit spre a-şi urma visul.

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.