Violinne


Povestea porumbelului călător

Tăbliţe de la Ras Shamra – 2

... care într-o zi de pe la 1185 I.C., sub soarele veşnic dogoritor de la Ras Shamra, a reuşit a rupe lanţul unui biet sclav ce se voia, el însuşi, porumbel călător.

M-am născut ca om liber, într-o familie de oameni liberi şi viteji, vestiţi vânători al căror tropot de cai făcea să se cutremure pădurile, în timp ce animale fioroase se retrăgeau în grote adânci din inima muntelui iar păsări de pradă săgetau văzduhul; eram un copil frumos ca un înger, într-un înveliş prea fragil şi neîncăpător râului învolburat ce creştea înlăuntrul meu clipă de clipă tot mai viu şi cu dorinţa tot mai de nestăpânit de a se revărsa spre cele patru zări şi a le străbate uneori în zumzet abia cântat, alteori în cascade vijelioase. Oamenii mă iubeau toţi pentru frumuseţea mea, a ochilor mari în care soarele sclipea în perle de lumină şi a surâsului meu timid în dosul căruia îmi ascundeam teama ce-mi măcina sufletul firav de copil, că într-o zi acest precar înveliş nu mă va mai putea cuprinde şi reţine la adăpost de marele necunoscut din afară şi-mi va da drumul într-o libertate ameninţătoare, printr-o lume străină şi necunoscută inimii mele plăpânde. Eram un copil tăcut, căci vorbele pe care cu drag le trimiteam celor din jur, nu ajungeau vreodată la cineva, ci se loveau ca de un paravan invizibil şi mi se întorceau rănite; eram un copil vesel pe dinafară, datorită părului meu bălai care strălucea în razele soarelui umplând împrejurimile ca un cântec zglobiu, dar covârşit, pe dinăuntru, de o tristeţe ce-mi pătrundea prin învelişul din ce în ce mai ciuruit, invadându-mă treptat. Am hotărât atunci să părăsesc ciudatul înveliş cu care Creatorul mă înzestrase, atât de puţin potrivit; ieşit gol şi stingher sub soare, sufletul meu a luat culoarea luminii, transformându-se într-un porumbel alb iar aripile gândului m-au purtat de-atunci pe întinderi nemărginite de cer, întovărăşindu-mă cu norii călători şi roua rostogolită-n frunzele dimineţiilor de vară, încălzindu-mă la razele prietenului meu, Soarele, ce îmbracă în lumina-i blândă nemărginirea, iar în nopţile reci şi triste, ascultând poemele Lunii, pline de o dulce visare.

Colindând zările în lung şi-n lat, pe la 1185 I.C. am ajuns pe coasta nordică a Siriei de azi, pe atunci un ţinut binecuvântat de Baal, Zeul Munţilor şi al Fertilităţii, al Vântului, al Norilor si al Ploii, cel ce ce se lasă pradă morţii în fiecare an pentru a reînvia o dată cu viaţa vegetală întru belşugul recoltelor şi fecunditatea pământului, făcând din aceste pământuri aride, terenuri roditoare spre slava măreţiei lui. Aici am cunoscut un scalv; el nu avea nume, decât acela de SCLAV. Deşi frigian, luase portul fenicienilor precum şi obiceiurile lor, vrăjit fiind de uriaşa lor capacitate de a inventa viitorul, lucru pe care şi el şi l-ar fi dorit uneori, dacă gândul lui temător ar fi cutezat să ajungă aşa de departe. Cămaşa de in de care părea a fi atât de mândru, de fapt, nu era decât o zdreanţă ce-i curgea molâu de pe umerii gârboviţi de truda muncii zilnice la atelier; picioarele lui se mişcau greoi, fără încălţări, noduroase şi acoperite de plăgile lanţurilor cu care fuseseră legate de prea mulţi stăpâni. Dar ce era cel mai ciudat la acest amărât, era faptul că deşi orb din cauza îndelungatei şederi în faţa cuptoarelor ce scuipau flăcări şi particule minuscule de aliaje în timpul procesului cumplit de ardere al bronzului, el se aşeza ades cu faţa spre Intinderea Mării Tireniene, spunând că vede Muntele cel Sfant, spre care gândurile lui cele mai tainice se îndreptau în fiece clipă. Nu, nu zicea în vorbe, căci gura lui era mută, iar glasul lui nu se făcea auzit în exterior; îi citeam doar gândurile, limbaj învăţat şi folosit şi de mine pe vremea când învelişul meu cel vechi nu-mi permitea să le vorbesc celor din jur. Aşa am aflat că el, pierdut ca şi mine în trecut într-o lume străină, aparţinea unei alte lumi, pe care o credea peste întinderea de ape, pe Muntele Indepartat, acolo unde nici cu gandul nu visa că ar mai putea ajunge vreodată, spre a se regăsi, suflet, gând şi lumină, într-un singur şi firesc înveliş. Mă întreba deseori, în clipele noastre de intimitate sub razele blândei Luni, cum e Muntele, sigur fiind că eu am fost acolo, l-am vazut, iar eu îi povesteam în imagini bogat colorate despre măreţia piscurilor ce străbat bolta, însoţite de hăuri prăpăstioase şi povârnişuri abrupte, despre pădurile umbrite de mister şi izvoarele învolburate, reci şi sălbatice, despre veşnicia stâncii şi vremelnicia vieţuitoarelor ce i-au străbătut colinele. El mă asculta cu nesaţ, îngânând adeseori: aşa, exact aşa, ştiu, îmi amintesc, ştiu că am fost acolo, eu de-acolo vin... Spre a-şi petrece timpul întru slava Marelui Zeu, asemeni altor sclavi plini de har, meşterea, în acest timp, o statuetă, pe care urma să i-o ofere, însoţită de un sacrificiu; după obiceiul fenicienilor, primul copil născut era oferit Domnului, ca jertfă supremă. Dar el era doar un SCLAV ce nu avea copii şi nu va avea niciodată, cum nu va avea niciodată libertate; ce va sacrifica? In clipa în care m-a ales pe mine ca sacrificiu suprem, am înţeles: eu eram copilul său nenăscut, întors în timp şi venit aici sub acest înveliş de porumbel alb călător, tocmai pentru a face ca acest lucru să fie posibil...

Am implorat atunci pe prietenul meu, Măritul Soare să-mi vină în ajutor, iar el a venit şi cu raze de foc a topit lanţurile viitorului meu părinte, redându-i astfel libertatea de a pleca spre Muntele Frumos, spre viaţa cea nouă pe care sufletul lui o visase timp îndelungat.

Acolo, pe o colină împădurită de munte, m-am născut eu, un copil frumos ca un înger, într-un înveliş prea fragil şi neîncăpător...

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.