Violinne


Profesorul


Din şoseaua lungă şi şerpuitoare, se vedea ca o pată de culoare pe colina muntelui îndepărtat. De ce te-apropiai, lua, cu adevărat, forma de vapor. Pacienţii îşi transmiteau unii altora legenda potrivit căreia sanatoriul fusese ridicat exact după modelul vaporului Titanic, datorită asemănării dintre soarta precară a pasagerilor; nici cei de aici nu aveau prea multe şanse…

Drumul urca greu, pe serpentine ameţitoare; satul lăsat în urmă părea că se tot lungeşte, pe măsură ce te apropiai de vârf, asta dacă mai aveai puterea să priveşti înapoi, ameţit de virajele dese şi cu stomacul urcat şi el, prea sus. Mai era şi un drum de poteci tăiate de-a dreptul, până-n creştet, pe sub stâlpii de telegraf, căci în general, pacienţii veniţi aici sunt oameni săraci, n-au maşini, iar cei care vin la ei urcă pe jos.

Prima impresie pe care i-a făcut-o profesorului această “reşedinţă” unde avea să stea vreo două luni a fost de capătul lumii; un munte pe care se ajunge greu, departe de orice aşezare, o izolare de lume, de viaţă, de trecut şi fără putinţa de a zări cea mai vagă idee de viitor. Un sfârşit de drum. Aproape că nici nu vedea păşunea verde ca mătasea şi pădurile de brazi ce înconjurau aşezământul, cerul senin şi coborât mult prea aproape, ori izvorul ce se prăvălea grăbit printre două stânci, oprindu-se o clipă în jgheabul din care se adăpau câteva capre albe.

Din camera cu trei paturi, ieşea pe terasa comună care înconjura întreg etajul, de unde, când era senin, vedea până departe, spre Dunăre. Acolo, pe terasă, stăteau toţi; pe bănci, de vorbă, ori la mese, jucând şah şi table. Jos, de jur împrejur, curtea era plină de cireşi roşii care tocmai dădeau în pârg.

Stătea în cameră cu Andrei, un inginer din mină, care avusese un accident în urmă cu opt ani; o explozie de mică importanţă, doar câteva schije l-au atins uşor şi medicii i-au spus atunci că nu e nici o problemă; între timp, însă, perforaţia din pleură, prea mică pentru a fi sesizată la vremea aceea, se lărgise treptat, datorită expiraţiei, intrase aer, apoi, nu ştiu cum, se făcuse apă… Iubea mina, adâncurile pământului, dar şi viaţa de deasupra; abia aştepta să se vindece, să se-ntoarcă-n galeriile în care-şi îngropase de bună voie tinereţea, la soţia şi copilul încă mic.

Profesorul nu voia să se întoarcă niciunde. Auzise el că unii părinţi se temeau… dacă le îmbolnăveşte copiii? “Cum, mai are voie să predea?” Se mirau ei, indignaţi. Dar erau şi elevi internaţi în sanatoriu. Iar colegi de-ai lor veneau mereu să-i vadă. Veneau şi la el.
- Domn’ Profesor, când vă întoarceţi? Vă aşteptăm!
- Măi, la toamnă; acum mai e puţin şi intrăm în vacanţă, unde să mai vin?
Şi profesori veneau să-l vadă, de la toate şcolile; mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Aproape în fiecare zi veneau câte doi-trei, să nu se simtă singur. Făceau un grătar afară, pe pajişte, apoi urcau să vadă şi ei cum e pe vapor. Ieşeau pe terasă şi priveau de sus, cireşii încărcaţi de rod. “E chiar frumos aici”, ziceau ei zâmbind încurcaţi…

Uneori ieşea cu Andrei şi făceau plimbări lungi pe câmpul plin de fragi copţi, până la capătul unde muntele se termina brusc, în buza unei prăpăstii ameţitoare. Stătea acolo, sus, chiar deasupra unei păduri de brazi ce izbucnea din hăul adânc şi parcă fără fund, pădure din care, de deasupra, unde era el, nu se vedeau decât vârfurile, ca un covor suspendat şi plutitor. Privea cu disperare singurătatea cumplită în care se afla; departe de familie, de prieteni, de şcoală, de casă; izolat ca un om periculos. Durerea din plămâni aproape nici nu mai conta.

A început să cunoască oamenii cazaţi, ca şi el, pe “corabie”, să le afle poveştile; oamenii îşi povesteau viaţa unii altora fără temeri şi secrete; aici erau toţi la fel, căci îi unea aceeaşi suferinţă: a bolii şi a izolării.

Nea Gheorghe, de exemplu, era ţigan. Avea trei băieţi în Portugalia, unul însă, fusese adus în ţară şi acum tocmai era judecat pentru trafic de fete.
- Nu ştiu, taică, ce făcea, dar mi se rupe sufletul, e feciorul meu… Doamne, ce s-o-ntâmpla cu el? Uite, acum are procesu’ şi eu nu sunt acolo, să-l sprijin!
Toată ziua plângea nea Gheorghe, şi ceilalţi lăcrimau o dată cu el; căci toţi aveau copii de care le era dor, familii, necazuri; altele, dar tot necazuri; ce contează, plângeau toţi.

Profesorul era un bărbat înalt şi frumos, robust, bronzat, n-ai fi zis că era bolnav. Impunea respect prin statura înaltă şi atitudinea puţin retrasă, deşi prietenoasă. Dar cel mai adânc te răscolea privirea lui pătrunzătoare, încărcată de o ciudată magie. Vorbea cu toată lumea, pe rând; în fiecare seară îl vedeai stând pe banca altui pacient, ascultând altă poveste, cu acelaşi interes şi aceeaşi înţelegere şi compătimire. Povestea lui n-o ştia nimeni. Aici nimeni nu întreba nimic, toată lumea povestea; ascultai necazurile altora, şi te gândeai la ale tale.

Venise cu nişte tricouri albastre şi roşii care, de atâta purtat zilnic pe terasa scăldată în soare, se tot decolorau, ajungând pe zi ce trecea, tot mai spălăcite. Nu-i aducea nimeni schimburi de-acasă. Nopţile erau din ce în ce mai calde şi rămânea până târziu pe banca din dreptul ferestrei privind bolta agăţată prin vârfurile brazilor uriaşi, printre stele mari şi pline de o lumină stranie, diferite mult de cele văzute de jos, din oraş.

Începuse să nu mai doarmă noaptea şi din cauză că mereu murea câte cineva; noaptea trecută, chiar băiatul cu care jucase seara table. S-a sufocat în somn; au chemat doctorul şi asistentele, dar n-au avut ce să-i mai facă.

Deşi, de la tratamentul ăsta, profesorul ar dormi întruna… Doar grupul vesel din pavilionul celălalt se distrează zi şi noapte. Sunt copii de până-n douăzeci de ani, veniţi cu maşini de lux şi teancuri de bani. Pleacă seara la discotecă, în sat, şi se-ntorc spre ziuă, când continua cheful în curte, în maşini. Într-o zi, unul din ei prinsese o viperă; o ţinea de cap, plictisit. Ce să facă aici, izolat?

A trecut o lună. Fragii sunt pe sfârşite, dar zmeura abia acum începe să se coacă, roşie şi parfumată. Livezile de meri din spatele sanatoriului sunt pline, crengile se-apleacă până-n pământ de greutate, dar merele sunt acrişoare, încă. “Să vezi la toamnă…”, gândi el. Apoi îşi dădu seama că la toamnă nu va mai fi aici. Un potop de întrebări îl năpădi de-odată: unde se va duce? Cum va fi primit? Ce fel de viaţă va duce… după aceea?

Începu să-şi amintească primele zile, când văzuse câţiva inşi ce tocmai plecau acasă, oarecum vindecaţi: toţi lăcrimau, ca şi cum n-ar mai vrut să plece… Atunci n-a înţeles. Acum, însă, simte şi el aceeaşi teamă de a părăsi acest loc în care oameni cu jumătăţi sau doar sferturi de plămâni te ajută să rezişti, singurul loc în care te simţi în siguranţă. Nimeni, dintre cei ce n-au fost aici, nu va înţelege. Îşi aminti ce-i povestise una din asistente:
- Eram copil când m-am îmbolnăvit şi m-am tratat aici. Am plecat vindecată şi cu inima plină de o mare bucurie, sete de viaţă şi recunoştinţă, încât m-am înscris imediat la liceul sanitar, doar cu dorinţa de a mă întoarce, după absolvire, să lucrez în acest loc de care simţeam că nu mă mai pot despărţi vreodată.
La fel simţea şi el, acum.
Se apropie pacientul internat aseară. Are pumnul plin de medicamente, doza zilnică.
- Ia uite, dom’le!
Şi-i arată o pastilă de hidroxizină, pe care o alege cu grijă, din palma răsfirată; o aşează pe pervazul de ciment şi-i dă foc; pastila arde cu flacără de treizeci de centimetri.
- Vezi ce ne dau ăştia? De-aia ne simţim aşa rau… Păi mai rău ne îmbolnăvesc.
Şi aruncă, una câte una, peste balustradă, toate pastilele de hidroxizină. Nu-s multe; se dau per kilogram de om. El are patruzeci şi două de kilograme. Ai zice că e un copil, văzut din spate, deşi e trecut binişor de cincizeci de ani. E ca o umbră. Profesorul ar vrea să-i vorbească despre importanţa tratamentului; cuvintele rămân suspendate, totul e de prisos. Pacientul tocmai şi-a aprins o ţigară din care trage cu lehamite.

Profesorul pleacă agale pe poteca dintre tufele de lămâiţă; pe-acolo e gardul rupt şi poate ieşi mai uşor pe plaiul ce duce la cariera de piatră. Huruitul escavatoarelor se aude de departe. Jos, oamenii se văd mici, robotind ca furnicile. În dreapta, cimitirul sanatoriului; aici sunt înhumaţi cei care nu au familii; cei care mor în spital şi nu vine nimeni să-i ia acasă, pe ultimul drum. Oameni pe care familiile i-au părăsit.

Neştiind mai nimic la internare despre boala asta, profesorul era, la început, foarte derutat; unii spuneau că se vindecă, alţii se tratau de zece ani, plecau şi reveneau mereu. Într-o zi l-a văzut pe bancă pe un astfel de veteran al locului şi l-a întrebat:
- Dacă veniţi mereu la spital şi vă trataţi de zece ani, de ce nu v-aţi făcut bine?
- Vedeţi dumneavoastră, i-a răspuns el zâmbind amar, noi am avut de ales între tratament şi băutură, iar eu am ales băutura. Acum ştiu că nu mai am nici o şansă, dar e prea târziu, bacilii au căpătat rezistenţă la tratament; îl mai fac doar aşa, când n-am de băut… Oricum, nu mai am unde mă duce. Soţia şi copiii m-au alungat, şi-aveau dreptate, serviciul l-am pierdut de mult. Mai am o mamă bătrână la ţară; mă mai duc pe la ea o dată pe lună, când ia pensia, îi beau toţi banii, şi-n două zile mă-ntorc, ce să mai fac acolo?
Vorbele lui i-au rămas în minte şi parcă în fiecare zi, când le rememorează, le mai adaugă un înţeles nou.

În cameră le-a fost adus acum un inginer de la o fermă agricolă. Mai există ferme? Nici nu ştia. Şi nici nu are pe cine să întrebe, căci acesta nu vorbeşte nimic. Încearcă doar prin semne, parcă, sa le ceară infirmierelor de băut. Scoate bani şi pocneşte din degete. Ele înţeleg. Au de vânzare; mai aduc şi altora ouă şi brânză, mai fac şi ele un ban. Inginerul de la fermă nu se ridică din pat, nu mănâncă şi nu ia medicamente; doar bea.

Profesorul îşi luă în spate scurta groasă de fâş cu care venise aici la sfârşitul unei primăveri mult întârziate; bine că n-o trimisese acasă, deşi între timp se încălzise, căci iată, acum s-au pus ploile: furtuni iscate din senin, cu tunete ce fac să vuiască lung prăpăstiile adânci ale muntelui. Vuietul străbate şi sufletul lui şi-i răscoleşte toate gândurile negre şi la fel de prăpăstioase.

Ieşise într-o zi pe poieniţa de lângă gard; stătea pe pătură, sub un stejar bătrân. De el s-a apropiat o turmă de oi. Ciobanul, îmbrăcat în pantaloni Armani, de la Second Hand şi geacă de Gore Tex, l-a întrebat, privindu-l ciudat:
- Vă dă voie să ieşiţi pe poartă, afară?
Ca şi cum nu s-ar fi aflat pe un munte pustiu.
- Dar vouă vă dă voie să urcaţi aici? Întrebă, la rândul lui.
Ciobanul plecă, tăcut.
Mâine pleacă Andrei, minerul. Nu, nu pleacă acasă, îl trimite la Bucureşti.
- Complicaţii, a zis doctorul; nimic grav, dar eu nu am aparate pentru un diagnostic sigur şi decât să risc…
Fusese ziua lui şi soţia vrusese să vină să-i aducă o prăjitură dar el n-a lăsat-o; “unde vii, sunt numai microbi”, îi zisese la telefon. Acum parcă-i pare şi rău, cine ştie când s-o mai întoarce de-acolo.
- Să mă suni, îi zise profesorul, să-mi spui…
Aici parcă vorbele au şi mai multe înţelesuri decât de obicei. Ce să-mi spui, gândi el pe urmă.
Pacientul din camera alăturată vorbea la telefon; era cam surd şi striga în timp ce pe terasă se făcuse linişte deplină:
- Nu, doamnă, nu-nţelegeţi? Îmi faceţi adeverinţa şi o ţineţi acolo până trimit eu pe cineva s-o ia; nu, nu puteţi veni să mi-o aduceţi aici; da, sunt bolnav de inimă, la spital… dar nu puteţi veni aici…
Oamenii se tem să spună ce boală au; dacă nu vor mai fi primiţi înapoi?
A auzit şi el că ar fi fost discuţii la şcoală. Unii părinţi, ba chiar şi unii profesori… El iubeşte şcoala, elevii, şi încă are încredere în puterea şi rolul învăţământului românesc. N-ar putea face altceva, asta e menirea lui; vrea să scrie o carte, să pregătească o grupă olimpică. Dacă nu mă mai vor, voi intra în politică şi mă întorc în şcoală ca director, hotărî el; i se propusese de mult, şi tot refuzase.

O veveriţă sări chiar în faţa lui şi începu să se caţăre pe trunchiul cleios şi cu miros proaspăt de răşină, alergând buimacă de pe-o creangă pe alta. Abia acum auzi cântecul păsărilor ce străbătea vesel prin freamătul pădurii de brazi. Şi pentru prima dată de când venise aici, se apropie de malul izvorului ce şerpuia printre pietrele calcaroase, se aplecă uşor şi umplându-şi căuşul palmei de apa învolburată, bău cu sete, gândind surprins: “Chiar e frumos aici… ”

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.