Violinne


Capitolul 1


Câte-o rază de soare mai apărea din când în când printre norii încă răsfiraţi pe deasupra muntelui, dar puterea lor era firavă, în timp ce norii se adunau ca nişte continente războinice şi, după ce împânziseră bolta, începeau acum să se lase uşor printre piscuri, tot mai jos, tot mai aproape de poteca pe care Angela urca, la început doar puţin îngrijorată, apoi, din ce în ce mai des privirea ei brăzda împrejurimile, atentă la fiecare adiere de vânt ori aversă. Era bună puţină ploaie, o ajuta să poată urca; altfel, sub soarele arzător de mai adineauri, urcuşul ar fi fost imposibil, chiar dacă poteca, încă în pantă lină, nu prevestea zona abruptă la care avea să ajungă în curând.

Plecase pe la prânz, după ce vizitase peştera şi schitul dinăuntrul ei; frumoasă, mare, amenajată cu nişte scări de lemn - acum deja putred şi alunecos, cu proiectoare electrice de lumină spre cele mai întunecoase şi pitoreşti unghere şi tăbliţe care afişau, din loc în loc, denumirea diverselor coridoare săpate în munte cu mii de ani în urmă de furia apelor şi zelul vânturilor rătăcite prin adâncuri. Avea antrenament, iar câteva sute de metri înălţime n-ar fi trebuit să fie un efort prea mare pentru ea. Doar băieţii de la salvamont o speriaseră puţin:

- Noi nu vă sfătuim să plecaţi acum pe un drum necunoscut.
- Dar am hărţi, ripostase ea; iar drumul e marcat.
- Da, e marcat bine, pe pietre şi pe stâlpi, dar sus, la peste două mii, e viscol; e totul negru, nu veţi mai vedea niciun marcaj. E periculos; nu puteţi ajunge. E periculos şi pentru noi, care cunoaştem drumul, dar când e beznă şi nu vezi nimic, ce folos?
- Am lanterna bună, adăugă ea, hotărâtă.
- Nu vă putem opri, dar după ce veţi ajunge la cascadă, sper să vă convingeţi că nu mai puteţi înainta şi să vă întoarceţi. Va fi drum deschis, uşor de coborât.
Nu ajunsese la cascadă, mai avea puţin, dar deja soarele întrase în nori. Temperatura era însă plăcută iar stropii reci o înviorau tocmai cât să-şi poată continua urcuşul fără prea mare efort.
La douazeci de metri în lateral, trei băieţi coborau. Îi întrebă nerăbdătoare:

- Veniţi de sus? Cum e vremea?
- Rea. Doar nu vreţi să ajungeţi în vârf?
- Ba da, vreau.
- Nu puteţi. Mai bine vă întoarceţi cu noi.
- Nu mă întorc…
- O să vă întoarceţi mai târziu, dar va fi mai greu, că n-o să mai aveţi cu cine. Se pune ploaia tare şi, la coborâre, e alunecos.
- Eu urc, zise ea şi continuă aparent hotărâtă, dar cu oarece întrebări în suflet.
Cascada era veselă şi ar fi făcut multe poze dacă nu s-ar fi grăbit. Dar acum n-avea timp; trebuia să ajungă sus până nu se lăsa complet ceaţa care deja începuse să atârne tot mai grea printre munţi. Îşi puse pelerina de ploaie şi băgă camera foto să nu se ude degeaba.

Trecu de cascadă, apoi pierdu pârâul, poteca ei ocolind o moviliţă, apoi încă una şi încă multe altele. Dar erau marcaje mari, pe pietre şi, din loc în loc, pe stâlpi. Doar că ele se vedeau din ce în ce mai slab. Scoase lanterna: lumina ei încă bătea puternic în negura ce prindea teren în juru-i.

Ajunse la stânci odată cu întunericul. Aici nu mai era nici vorbă de marcaje, iar lanterna n-o mai putea ţine în mână, căci îi trebuiau amandouă mâinile ca să se caţere pe pietrele ascuţite şi alunecoase. Ploaia cădea acum hotărâtă iar vântul şuiera printre stânci.

De sus, coborau doi oameni. Îi întrebă, de data asta, cu mai puţin curaj:

- Cum e sus? Se poate ajunge în vârf?
Unul din ei îşi îndreptă lanterna spre piept.
- Vedeţi geaca mea? De felul ei, e neagră.
Geaca era acum albă, din cauza gheţii care se lipise pe ea. Înţelese cum era sus. Viscol.

- Haideţi înapoi, e greu şi de coborât, dar suntem trei, avem mai multe şanse să ajungem în vale. Sus, oricum, nu puteţi ajunge. Şi nu veţi mai întâlni pe nimeni în cale, că nu mai coboară nimeni pe vremea asta.

- O să urc, totuşi. Eu pot…

Angela plecă târându-se pe piatra udă, în timp ce cei doi mai încercau încă, fără folos, s-o întoarcă din drum.

Trecu porţiunea dintre stânci şi regăsi poteca de pământ. În jur, beznă. Stâlpii cu semne nu mai puteau fi văzuţi, că lanterna nu mai bătea aşa departe. Abia pe pietre, jos, mai distingea, cu greu, un marcaj, când ajungea chiar lângă el; lanterna nu mai bătea nici la un metru.

Apoi n-o mai putu ţine în mână, căci mâinile îi îngheţaseră de nu mai putea mişca degetele. Întinse mâna în dreapta şi se lovi de peretele de stâncă. Bâjbâi în stânga şi, după marginea abruptă a potecii, înţelese că se afla pe buza unei prăpăstii. Păşea încet, lipită de peretele de stâncă, abia mişcându-şi picioarele îngheţate. Înţelese că nu mai putea fi vorba de întoarcere. Trebuia să meargă înainte, cu orice risc. Să meargă întruna, să ajungă la drum deschis şi să nu îngheţe. Oricât de obosit ai fi, pe munte nu ai voie să te opreşti noaptea, pe viscol.

La un moment dat, în valea din stânga potecii, parcă un val alb se unduia uşor. “Cred că e o turmă de oi”, îşi zise. Se opri o clipă, încercând să zărească ciobanul în lanul mişcător. Nu se vedea nimic. Se adăpostise şi el între oi, săracul. Şi ea ar fi vrut. Înţelese că era poate singura ei scăpare, până la ziuă: să stea între oi, să nu îngheţe. Vru să-l strige pe cioban; în zadar, gura îi era îngheţată, nu putu să mişte buzele. Şi nasul îi era îngheţat şi respira din ce în ce mai greu. Înţelese că nu poate striga şi-şi continuă drumul încet, şovăitor.

De data asta nu mai voia să facă nicio greşeală; ştia că nu va ajunge, hotărî doar să-şi păstreze forţele pentru a rezista cât mai mult; aşadar, niciun efort inutil. Pipăia cu mâna dreaptă stânca, pentru a nu se îndepărta de ea şi a nu cădea în prăpastie, neştiind cât de lată e poteca. Acum nu mai vedea nimic; şi genele îi îngheţaseră şi ochii i se lipeau, îngheţaţi şi ei. Picioarele îi erau două blocuri grele de gheaţă iar genunchi parcă-i trozneau la fiecare îndoire.

Nu ştia de cât timp merge aşa. Se bucura că încă mai poate gândi, dar ştia că luciditatea nu o va mai putea ajuta mult timp. Deja parcă nu mai simţea disperarea de adineauri… Ştia că treptat va veni liniştea, împăcarea, bucuria renunţării. La ce bun, să te zbaţi, să continui, să te chinui? Iată, e aşa bine să te aşezi, să te odihneşti, acum, când nu mai simţi nimic, nici ger, nici teamă, nici oboseală. Doar o imensă bucurie că toate au un sfârşit şi iată, acesta a venit.

“Niciun om nu poate fi considerat fericit atâta timp cât este în viaţă”.

Ştia cum se moare pe munte, în astfel de condiţii. Împăcat cu tine însuţi, cu muntele, cu viaţa şi cu moartea. Este momentul în care afli, cu luciditate şi uimire, că nimic nu contează. Că nu eşti prizonierul muntelui, cum tocmai crezusei. Nici al vieţii. Nu eşti prizonierul nimănui, eşti un fragment infim din natură, şi toată averea ta e un atom de timp şi unul de spaţiu.

Ce? Timpul şi spaţiul nu au atomi? Iată, încă mai poate glumi.

Apoi, complet neaşteptat, i se păru că, de nu se ştie unde, se auzi un glas, ba chiar mai multe. Glasuri îndepărtate, pierdute în noapte. Şi imediat, o uşă trântită.

Deschise ochii mari şi scrută întunericul adânc. În faţa ei, zidită în stânca abruptă, Mănăstirea Taktsang îşi ridica acoperişurile roşii pe ziduri albe, neîntinate de trecerea a opt secole, de când fusese construită. Nu înţelese cum a ajuns în Munţii Bhutan, în faţa uneia dintre cele mai sfinte mănăstiri budiste. Aşadar, aici este Lăcaşul Tigrilor. Priveşte cu nesaţ zidurile ce se înalţă semeţe direct din stânca prăpăstioasă. E un peisaj magnific, de neuitat. Ceva ce nu vezi deseori.

Un colţ de vis din care n-ar mai pleca.

Se visează colindând muntele pe serpentinele prăpăstioase, apoi căţărându-se pe stânca abruptă, poposind în păduri de brazi falnici şi din nou escaladând, fermecată, crestele, înspre înaltul cerului.

Ochii o dor, forţaţi să vadă prin întuneric, apoi imaginile se estompează şi încet, încet, pier ca prin ceaţă iar întunericul se lasă din nou, greu, de nepătruns. Mănăstirea Taktsang se-ntoarce de unde venise, în Munţii Bhutan ori în gândurile ei care pesemne o luaseră razna, căci iată, realizează acum că e singură pe un colţ de stâncă pustiu şi întunecat, prinsă aici de un viscol necruţător, fără putinţă de scăpare.

Şi imediat, o uşă trântită. Un glas interior venit de departe îi şopteşte: o cabană. E posibil? Aici, în apropiere?

Ori asta e ultima fază, cea a pierderii cunoştiinţei şi a delirului, despre care nu aflase pentru că nimeni nu se mai putuse întoarce din acest punct, pentru a mai putea povesti?!

Apoi mai multe glasuri se auziră într-un cântec vesel şi raza unei lanterne sclipi într-un cerc graţios prin noapte. Se ridică, abia îndrăznind să spere că nu visează din nou. Uşa se auzi trântită pentru a doua oară şi se lăsă din nou tăcerea, în înunericul deplin.

Dar asta numai o clipă, până când cerul fu brăzdat de un fulger uriaş, ce lumină totul în jur întocmai ca un reflector aşezat deasupra unei scene.

Angela văzu acum foarte clar cabana, la cincizeci de metri de ea, precum şi drumul ce avea să o ducă până acolo. Se ridică şi porni spre căsuţa de lemn, uitând parcă de gheaţa care o poleise din cap şi până-n picioare, de oboseală, de frică.

Trăznetul căzu foarte aproape, amplificat de ecoul stâncilor din jur. Muntele se cutremură. Părea că hăurile vuiau într-un tânguit înfricoşător, bucăţi mari de stâncă se prăvăleau în adâncuri, totul părea că a luat-o la vale antrenând pietre şi păduri la un loc. Bezna redeveni mai neagră ca oricând.

Angela nu se opri; urca, acum, ca un robot, fără să vadă ori să audă ceva în jur. Nici nu simţi când se termină poteca ce ducea spre cabană. Uşa era înţepenită cu zăvorul. Bătu cu ultimele puteri, înainte de a se prăbuşi pe prag.

Îi deschise cabanierul care tocmai se întorsese de-afară; alţi băieţi se adunară şi o ridicară de jos, purtând-o pe braţe până la o bancă unde o întinseră uimiţi; nu le venea să creadă că pe aşa o vreme, cineva a putut ajunge la ei, mai ales că echipamentul ei era potrivit cel mult pentru o excursie pe coline, de câteva ore. Cea mai apropiată cabană era la două ore de mers pe timp frumos, nicidecum pe viscol. Dar de-acolo n-ar fi lăsat-o nimeni să plece pe o astfel de urgie.

Îi aduseră o cană cu ceai cald şi o ajutară să-şi dea jos hainele ţepene de gheaţă, ca nişte burlane, apoi îi pregătiră unul din puţinele paturi care mai erau libere, la prici. Patruzeci de paturi, de fapt nişte scânduri aşezate de-a curmezişul, pe butuci de lemn şi vag delimitate de întinderea unei perne şi a unei pături chitite, înşirate de-a lungul pereţilor şi supraetajate. Al ei era lângă uşă, jos. Se bucură, căci n-ar mai fi avut putere să urce pe scăriţa de lemn. Cearceafurile erau umede şi reci. Pătura era şi ea jilavă, rece şi aspră.

Îi agăţară hainele şi ghetele în jurul sobei imense din mijlocul încăperii, printre multe alte haine şi ghete ude, puse la uscat, pentru a doua zi.

- Dacă vrei să te dai jos, poftim, ia ghetele mele, ţi le las aici; eu mai am altele de rezervă.

Era un băiat blond şi înalt, atât de înalt încât părea cocoşat din cauza tocului de uşă prea jos, în care se oprise. Purta un tricou albastru, sau albaştri erau ochii lui… Angela simţi cum totul i se învălmăşea în minte, imagini noi se amestecau cu imagini vechi, un tren, o gară, o grotă cu scări de lemn alunecoase, un şevalet pe care înmuguriseră bujori sălbatici, o mănăstire albă cocoţată pe un deal; ba era totul negru în jur, ba un licăr ca un fulger lumina încăperea…

Târziu realiză, ca prin vis: cabana nu avea curent electric, de aceea era întunecată şi n-o văzuse mai devreme când, rezemată de stânca prăpăstioasă, căutase în zadar o scăpare în jur. Câţiva tineri stăteau la lumânare, adunaţi mai mulţi într-un pat ori în jurul lui, trasând cu degetele hărţi imaginare pe păturile reci. Vorbeau încet, în şoaptă, făcând planuri pentru a doua zi. Alţii dormeau deja, obosiţi de drumul lung şi anevoios.

- Ai temperatură? Te doare ceva?

Alexandru, aşa auzise că-l strigau ceilalţi băieţi. Se aplecase deasupra ei, cercetând-o cu atenţie. Apoi simţi pe frunte o mână caldă, puternică şi grijulie, ca o binecuvântare. În acel moment ştiu că e salvată.

Şi dintr-o dată căzu într-un somn profund, cu convingerea de nestrămutat că mâna ce-i mângâia fruntea transmiţându-i atâta linişte şi siguranţă, n-o va părăsi toată noaptea. Un gând venit de nu se ştie unde îi şopti: sau poate chiar toată viaţa.

Afară, fulgere imense urmate de trăznete asurzitoare sfâşiau văzduhul negru, ca înainte de facerea lumii. Urgia străbătea neabătută platoul montan, piscurile şi văile, culcând păduri la pământ şi mutând din locul lor, stânci neclintite de veacuri…

Dar cine le mai auzea? Înăuntru, tineri şi mai puţin tineri, istoviţi de urcuşul de până aici, adormiseră visând alte poteci pe care paşii lor vor porni voioşi dis de dimineaţă, uitând oboseala şi încercând să cucerească alte creste şi piscuri falnice.

În visele lor îndrăzneţe, noaptea trecu pe nesimţite.

Visă şi ea, dar nu se ştie cum, în visul ei, munţii se preschimbară în piramide ce se profilau în depărtare, pe un orizont galben, de praf şi nisip. Ea ţinea în mână portretul zeului Atum şi căuta să-şi aducă aminte ceva pierdut parcă în negura unor timpuri demult apuse. Nu reuşi.
Văzu doar o prăbuşire de bucăţi mari şi cubice de stâncă, legate cu sfori groase şi împletite strâns; de la trăznetul de mai devreme, se gândi ea în vis şi continuă să doarmă. De unde piramide aici?!

Odată cu primii zori, cabana începu să freamăte; oameni grăbiţi îşi îmbrăcau veşmintele încă reavene şi plecau, luându-şi rămas bun de la cei din jur; erau alţi temerari care colindau munţii la fel ca şi ei.

Pe unii îi mai întâlniseră, se cunoscuseră demult, urmând aceleaşi trasee.

Alţii erau noi, acum îi vedeau pentru prima dată, erau mai tineri ori fuseseră învăţaţi să umble pe alţi munţi, în alte zone. Dar toţi semănau între ei, având acelaşi dor de înălţimi şi aceeaşi dragoste pentru natură.

Oriîncotro ar fi pornit, aveau mult de mers, căci vârful era izolat şi toate traseele ce porneau de-aici erau de durată, iar cerul arăta ca un armistiţiu de numai două-trei ore, nu mai mult; apoi avea să se întoarcă viscolul, cu şi mai mare putere.

Angela deschise ochii încet, cu teamă, parcă, să nu dispară din nou cabana, cu oameni, soba, patul cu cearceafuri umede, Alexandru. Nu, n-au dispărut. Cabana era reală, oamenii erau veseli şi prietenoşi. Alexandru, împreună cu grupul cu care venise, se pregatea de plecare. Alergă desculţă spre el şi-i dădu ghetele:

- Ia-le, acum s-au uscat şi ale mele, mulţumesc.

- Nu s-au uscat, răspunse el, scoţând două pungi de plastic din rucsac. Bagă picioarele în ele, ca să poţi merge; la fel am făcut şi noi, ţin cald la picioare şi, chiar şi şosetele încă umede, se încălzesc în pungi.

De-aici, din vârf, oriunde te-ai duce, e drumul lung şi greu.

- Grăbeşte-te, îi mai zise el ieşind pe uşă, vremea se va schimba în scurt timp; dar în două ore poţi coborî destul, încât să nu mai fie la fel de periculos.

Ieşi în pragul uşii şi-l privi cum se îndepărtează. Mergea hotărât, neprivind înapoi. Rămase tăcută, urmărindu-l visătoare, până când rucsacul verde se pierdu pe după o stâncă ce străjuia poteca, semeaţă.

Apoi intră şi-şi strânse tăcută hainele. Se îmbrăcă încet, fără grabă, nevenindu-i parcă să plece. Mai privi odată, din prag, împrejurimile, apoi începu să coboare poteca lunecoasă. Aerul răcoros îi făcea bine, dându-i putere la drum.

Urmă, o vreme, serpentinele, apoi începu să le taie de-a dreptul; pierdea prea mult timp. Alunecă de câteva ori şi se ţinu de colţuri de stâncă, să nu prindă viteză spre adâncul prăpastiei.

Curând, stânca se termină şi începu să apară liziera primei păduri. Dintre două pâlcuri de arbuşti, apăru şi primul izvor. Se opri şi bău apă însetată, dintre pietrele albe, strălucitoare. Apa era rece şi bună.

Din loc în loc, câte un petec de zăpadă gri rămasă din iarna trecută, în locuri umbrite, nepătrunse de razele soarelui.

Apoi, deodată, îl văzu: la cincizeci de metri mai jos, printre tufe. Mare şi maroniu, ursul o privea şi el, de departe. Rămase pe loc, parcă săgetată de privirea lui. Nu mai îndrăznea să facă niciun pas, nici înainte, nici înapoi. N-avea rost, nu se putea întoarce: ursul ar fi ajuns-o imediat, din câteva salturi. Şi unde să se ducă? Înapoi, însemna să urce abruptul stâncii şi al potecii alunecoase pe care abia coborâse.

Îşi aminti de celălalt urs, cel ce-i intrase în cort în urmă cu un an.

Atunci îşi instalase cortul chiar la coborârea acestei văi, pe malul apei, laolaltă cu mulţi alţii, veniţi ca şi ea să facă un popas, înainte de urcuş, ori după coborâre.

Seara făcuse un grătar chiar lângă cort, unde mâncase împreună cu cei cinci câini ce păzeau campingul: unul frumos, mic, alb şi creţ, de rasă, o căţeluşă neagră şi şchioapă şi trei pui de câteva săptămâni.

Sigur că nu în ei era nădejdea; noaptea venea paznicul acolo cu câinele lui cu lanţ de fier la gât şi stătea până dimineaţa. Câinele era bun, mare, bine antrenat; noaptea îl auzea lătrând, atunci când ursul se apropia, apoi lătratul se auzea din ce în ce mai departe, pe măsură ce-l gonea, până nu se mai auzea deloc.

Atunci ştia că ursul s-a îndepărtat suficient şi că, speriat de câinele de pază, în noaptea aceea nu va mai reveni. Asta se întâmpla în fiecare noapte, în jurul orei unu, când se trezea mereu cu aceeaşi teamă, apoi după ce liniştea era restabilită, adormea din nou, fără grijă.

În seara aceea însă, pădurarul n-a mai venit, fiind plecat în alt judeţ, cu câine cu tot; dar ea n-avea de unde şti.

După ce au mâncat, cei cinci căţei sătui şi cu chef de joacă au început să se hârjonească pe lângă cort, ba împingându-se unul pe altul, ba agăţându-se şi trăgând de pânza cortului şi-aşa veche şi cam putredă, căci se strecurau uşor între pânză şi fâşul de deasupra, pus ca acoperiş pentru ploaie. Ea îi tot gonea, speriată să nu-i rupă cortul, dar ei se întorceau mereu şi-o luau de la cap.

La miezul nopţii, când a auzit pânza cortului pârâind, a fost sigură că ei au reuşit s-o rupă, tot agăţându-se de ea. A aprins lanterna şi a privit îngrozită: cortul era sfârtecat pe toată lungimea, cam pe la mijloc. A luat acul cu aţă şi, la lumina lanternei, o oră a cusut pânza putredă ce se tot destrăma, de unde-o apucai.

Când a terminat, a ieşit să bată ţăruşii care probabil, şi-a zis ea, fuseseră scoşi de vântul ce sufla ca turbat, zbătându-i fâşul de deasupra peste cort. A luat o piatră şi a început să-i bată la loc, unul câte unul, în timp ce aerul rece o trezise complet.

Atunci a observat că toţi cei cinci căţeluşi stăteau aliniaţi alături, la câţiva paşi de ea, şi toţi lătrau cu boturile întinse undeva, în spatele ei, înspre pârâul ce curgea pe-aproape. În clipa în care s-a întors, l-a văzut dincolo de apă: era un urs mare, ce-i privea fix din celălalt mal. A îngheţat de spaimă.

Ar fi trebuit să strige, să trezească oamenii din celalalte corturi; dar neştiind cum să procedeze în astfel de împrejurări, ea s-a pierdut cu totul: a intrat înapoi în cort, ba a tras bine şi fermoarul, de parcă ursul ar fi intrat frumos, pe uşă. A stat acolo, tăcând chitic şi privindu-l prin grătarul micuţ de aerisire, în timp ce el se-ndepărta agale, pe firul apei.

Când să răsufle uşurată că a plecat, iată că ursul se-ntoarce şi vine drept spre ea! Din câteva salturi a şi ajuns, apoi o labă de urs a pătruns în cort pe cealaltă parte, nu cea tocmai cârpită, ci acolo unde era sacoşa cu cei doi cozonaci cumpăraţi de dimineaţă. N-a apucat să respire, că ursul dispăruse la fel de repede cum a intrat, speriat probabil şi el de prezenţa ei înăuntru. Era flămând şi nu voia decât mâncare, iar cozonacii miroseau aşa de frumos…

Câteva corturi mai jos, însă, la fel de frumos i-a mirosit şi lădiţa frigorifică a altui călător, pe care a tras-o afară doar băgând, tot aşa, o labă prin pânza cortului, dar din care, au văzut a două zi urcând şi căutând pe munte, nu mâncase decât carnea proaspătă, iar pasta de mici şi afumăturile rămăseseră neatinse.

Celălalt însă a ieşit şi a alertat pe toată lumea, au făcut un foc mare şi până la ziuă n-a mai dormit nimeni, făcând gălăgie tot timpul, ca să nu se întoarcă.

Dimineaţa, când s-a luminat, căutându-şi geaca să-şi ia ceva din buzunar, n-a mai găsit-o. Şi-a amintit că o pusese pe deasupra unei pungi cu pâine, lângă pânza ce fusese ruptă în timpul nopţii. Punga de pâine dispăruse şi ea.

Abia atunci realizase ce se întâmplase: nu căţeii rupseseră cortul prima data ci tot el, ursul, atunci când luase pâinea pe care o mâncase dincolo de pârâu; apoi, încă flămând, se întorsese după mirosul de cozonaci şi alte bunătăţi, că tot era câinele pădurarului plecat departe.

Acum, însă, ea nu avea mâncare. Dacă şi acesta era la fel de flămând, n-ar fi avut ce sa-i dea.

Un timp se priviră tăcuţi. Apoi, ursul porni agale, spre ea. Urca încet, fără grabă, pe poteca ce şerpuia printre pietre. Se opri o clipă şi bău apă din izvor, apoi îşi continuă drumul cu mersul leneş, greoi. Ea nu mai respira.

Apoi, când ajunse la zece paşi, dintr-o dată îl recunoscu: era bătrânul câine de la cabană, ce semăna întocmai cu un urs, cu blana lui maronie şi urechile mici şi rotunde. Se aşeză pe iarbă, cu picioarele moi, încă tremurând, deşi acum pericolul trecuse. Dar dacă ar fi fost adevărat?

Trăznetul ce spintecă văzduhul veni pe cât de neaşteptat, pe atât de ameninţător. Aici, printre brazii înalţi, era la fel de periculos ca pe platou.

Se uită în jur, căutând un adăpost.

Peste tot, brazi falnici care se aplecau în bătaia vântului, şuierând ameninţător. Copaci cu coroanele legănate vijelios, apoi roiuri de frunze şi ramuri rupte de vijelie care zburau prin aer într-un vârtej nebun.

De sus, de pe peretele de stâncă, valuri de pietre o luaseră la vale, antrenând în calea lor altele, împreună cu frunze şi pământ.

Părea că cerul se dezlănţuise scuturând muntele din temelii şi strivind potecile sub puhoiul venit din înalt.

Se ridică şi începu să alerge bezmetică, fără să mai vadă poteca; câteva crengi o agăţară cu mărăcinii lor, jupuindu-i umărul, din care sângele începu să curgă cald, stropind frunzele din jur. Alergă mai departe; acum nu s-ar fi oprit, pentru nimic în lume. Ştia că mai jos o aşteaptă o pădure deasă, întunecoasă, în care animale mişunau speriate, şi ele, de urgia ce avea să se dezlănţuie curând.
Dar până acolo mai avea de trecut un defileu printre stânci înalte şi abrupte, între care ecoul făcea furtuna şi mai înspăimântătoare.

Vântul se izbea de pereţii de stâncă, şuierând ameninţător. Alerga fără să privească în stânga sau în dreapta, alunecând pe pietrele ude. Apoi se ridica şi gonea mai departe, fără să gândească, să vadă şi să realizeze ce se întâmplă în jur. Părea că nu mai face faţă emoţiilor adunate încă din seara trecută, apoi şi acestora noi, prea curând, prea neaşteptat.
Ploaia cădea acum în rafale repezi şi grele, stânca pe care fugea era din ce în ce mai alunecoasă, presărată din loc în loc de pietre ascuţite, ce-i răneau picioarele încălţate în ghete ude. Alunecă şi căzu cu palma într-un ciob de stâncă. Durerea o săgetă.

Se lăsă să cadă pe piatra rece şi ochii i se umplură de lacrimi grele, de durere şi neputinţă. Era mai mult un plâns de uşurare, după tensiunea serii trecute. Se lăsă în voia lui, nemaifiind capabilă să facă un pas.

Nu ştia cât timp a trecut, de când sta acolo. Rafalele ploii se mai domoleau din timp în timp, apoi un nou fulger brăzda cerul, trăznetul care-i urma părea că dizlocă muntele din loc, iar ropotul de ploaie se înteţea din nou.

Prin faţa ochilor înlăcrimaţi se perindau imagini estompate, ca prin ceaţă: o turmă de oi legănându-se în valuri alburii chiar sub buza prăpastiei, o cană de ceai cald, doi ochi albaştri, “poftim, ia ghetele mele, eu mai am altele de rezervă”, un rucsac verde care se pierdea după stânca ce străjuia poteca…

O pagodă şi femei în chimonouri colorate, temple ridicate în nisipul arid, coloane din marmură albă, alei străjuite de sfincşi şi, din nou, acelaşi şevalet din lemn putred şi alunecos (unde mai văzuse acest lemn?) pe care îmboboceau bujori roşii, alături de lăstari de liliac violet.

Apoi, deodată, auzi chiar deasupra ei un huruit înspăimântător. Părea că vine de sus, din înaltul cerului, din nou întunecat şi ascuns. Un huruit de pietre, stânci şi fiare, ca la sfârşitul lumii.

O avalanşă? Gândi, dezorientată; poate că trăznetele repetate au dezlănţuit furia muntelui şi acesta se revarsă vijelios spre poale, antrenând în goana-i nebună stânci uriaşe, cu brazi, cu bucăţi de păduri şi pietriş, toate de-a valma. În scurt timp, muntele o va înghiţi, îngropând-o înlăuntrul său.

Zgomotul se auzea din ce în ce mai tare, tot mai aproape, scrâşnetul asurzitor acoperindu-i ultimele gânduri…



footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.