Violinne


Capitolul 10


Ploaia torenţială îl prinse pe plajă, privind vaporul ce se îndepărta în zare şi din care abia mai vedea acum o umbră albăstruie. Îi plăcea să vină aici şi să privească asfinţitul, ascultând zbuciumul valurilor pe ţărm.

Uneori rămânea până târziu, în noapte, încercând să înţeleagă şirul lucrurilor fără rost ce i se întâmplau de ceva timp încoace.

În zadar, însă, căci imaginile ce-i locuiau sufletul, şoaptele ori acordurile divine pe care deseori le auzea ca venind de nicăieri, toate acestea erau fără înţeles.

Se ridică şi începu să alerge grăbit spre casă, adăpostindu-se de stropii reci pe sub streşinile caselor întâlnite în cale. Oameni cu umbrele imense treceau grăbiţi ca şi el, cu tot atâtea gânduri, vise ori griji, nepăsători ori suferinzi.

Era o zi obişnuită, plină de banal, ca toate zilele trecute şi viitoare, în care nimic nu se întâmpla şi pe care o priveşti cu aceeaşi tristă conştiinţă a ireparabilului.

Acelaşi ritual zilnic, începând cu ceaiul cu arome de plante, aceiaşi vecini întâlniti exact în aceleaşi locuri ori maşini, aceleaşi saluturi mecanice şi oarecum forţate, acelaşi drum şi aceeaşi muncă într-o atmosferă de perpetuă luptă cu forţele demonice şi negative ale vieţii; aceiaşi colegi care povesteau de acasă întocmai ca femeile, ce-a gătit nevastă-mea, ce-a zis soacră-mea, da’ să vezi cum le-am răspuns eu şi dom’le ce programe tâmpite la tv, n-ai ce să vezi, da, chiar nimic nu mai ai ce să vezi, după care se apucau şi povesteau în amănunt fiecare emisiune dintre cele pe care nu le mai puteai vedea şi din care nu pierduseră nimic…

Gesturi zilnice cu aspiraţii obişnuite şi banale.

Doar că, rupând filele din calendar, azi se trezea zicând “e luni” iar mâine “e vineri”.

Şi din când în când, tot mai des parcă, scriind data pe un document, afla că iar a greşit anul, că între timp s-a schimbat şi acum e altul, mult mai târziu.

Se simţea tot mai mult un suflet pustiu, într-o cetate a nălucilor.

Văzu de departe o luminiţă la geamul casei sale şi-şi zise: “Iar am uitat becul aprins”.

Apoi se apropie de casă şi o zări la fereastră: frumoasă, cu plete negre ca abanosul, stătea visătoare şi privea zâmbind, părând că-l aşteaptă de ceva timp.

Stătu puţin în cumpănă, apoi, hotărât, din câteva salturi ajunse la uşă, o deschise şi intră pe fugă, alergă la geam şi rămase împietrit: înăuntru nu era nimeni.

Imposibil! îşi zise, doar nu sunt beat, am văzut foarte clar. Ieşi înapoi, se uită de jur împrejurul casei, pe alee, spre garaj, apoi spre curtea vecinilor: nu se vedea nimeni.
Când se-ntoarse să intre înapoi în casă, o văzu în acelaşi loc, cu nasul lipit de geam, aşteptându-l calmă şi răbdătoare.

Păşi hotărât înapoi, dar de data asta nu mai alergă la geam, ştia deja ca nu va găsi pe nimeni acolo. Intră în baie şi-şi dădu cu apă rece pe faţă, apoi se-ndreptă spre dormitor, cu gând să se arunce pe pat, să stea un timp liniştit şi să se gândească la tot ce se întâmpla cu el în ultimul timp.

Când deschise uşa dormitorului, avu o nouă surpriză: se văzu dormind, în pat; era chiar el.

Nu se poate, îşi spunea frecându-se la ochi, cum să mă văd în pat dacă eu sunt la uşă?
Cearceaful se ridica uşor pe corpul ce respira ritmic şi monoton.

E clar, îşi zise, eu sunt în pat şi dorm şi probabil mă visez aici, la uşă, privind la mine însumi.

Apoi îşi aminti că în oraşul lui nu era nici mare, nici râu, aşadar n-ar fi avut de unde să aibă faleză, cât despre vapoare, nici atât; în plus, aici nu mai plouase de câteva săptămâni şi era o arşiţă înăbuşitoare şi o secetă cumplită.

Asta da, explică totul: dorm şi visez.

Ciudat este însă că n-aş vrea să mă trezesc, ci doar să dorm.
Aşadar, cum să scap de mine, cel de la uşă, cel din vis? Grea întrebare!
O să mă duc în pat şi o să mă culc în acelaşi loc, peste mine, cel care doarme deja.

Mă voi contopi cu mine însumi, mă voi integra în propriul eu: cel din vis, cu cel real…

În acel moment se auzi soneria la uşă. Vru să se ducă să deschidă, apoi îşi aminti ca el e cel din vis, nu poate face nimic în concret, şi-şi zise: o să aştept să mă trezesc şi să deschid eu, cel adevărat, cel din pat.

Cum aş putea să mă duc la uşă şi să deschid aşa, un om imaginar, un om din vis?

Şi aşteptă. Soneria se auzi iar şi iar, din ce în ce mai insistentă. Cel din pat avea un somn profound şi nici vorbă să se trezească.
Părea că n-aude nimic, oricât ar insista cel ce suna la uşă.

Ce să fac? Se întreba tot mai încurcat şi parcă uşor amuzat. Apoi se hotărî: o să mă duc la uşă şi o să deschid, să vedem cine este şi ce se întâmplă.

Deschise uşa şi în faţa lui apăru vecina de la parter. Un zâmbet ştrengar îi flutură pe faţă: n-are cum să mă vadă!

- Ce răspunzi dragă aşa de greu? Sun de cinci minute.

- Cu mine vorbeşti? întrebă el continuând să zâmbească şi uitandu-se de jur împrejur.

- Da’ cu cine? Mai e cineva aici?

La expresia lui de uimire, faţa ei se-ngrijoră:

- Spune-mi mai bine ce-ai făcut azi, ai câştigat cauza clientului tău? Ştiu că eşti un avocat bun, dar şi că procesul ăsta a fost cumplit de greu…

- Păi, ce era să fac? M-am ridicat frumos şi am spus:

“Onorată Instanţă, după cum ştim prea bine, cel mai deştept cedează.
Prin urmare, eu şi clientul meu ne retragem fără o luptă ce n-ar putea decât să ne degradeze.”

Dar clientul meu cred că nu cunoştea citatul…

- Alexandru, ce se-ntamplă cu tine?
Te porţi ciudat de la un timp, ai început să mă mă sperii.

Atunci se hotărî brusc: o apucă de mână şi o trase înspre dormitor, arătându-i.

- Priveşte! Ce vezi în pat?

- Doamne, de ce nu mi-ai spus ca nu eşti singur, că plecam!
Trebuia să-mi fi dat eu seama de când am sunat mult la uşă şi nu mi-ai deschis, cum de nu m-am gândit ca eşti cu o fată?

O fată?? Se miră el în gând, dar ea ieşi repede, adunându-şi din hol pelerina de ploaie şi umbrela deschisă într-un colţ.

Abia atunci le observă şi el:
- Ce faci cu pelerina şi umbrela? şi de ce sunt ude? Că doar la noi n-a mai plouat de câteva săptămâni…
- Alexandru, tu chiar mă îngrijorezi! Ce se întâmplă cu tine?
Îl privi cu un aer de indignare, însă prin care răzbătea o uşoară compasiune:
- Din cauza fetei ce doarme în patul tău, te porţi aşa ciudat?
- Fata care doarme în patul meu? întrebă el, uimit.
- Da, ce te miri aşa, vrei să zici că nu doarme nicio fată la tine în pat?
- Normal, cum poţi să spui aşa ceva?
- Bun, deci tu zici ca patul tău e gol…
- Nu, cum să zic că e gol?!
- Atunci lămureşte-mă, că nu mai înţeleg nimic!
- Bine, o să-ţi spun: în patul meu, de fapt, dorm chiar eu, iar ce se întâmplă acum, cu tine, cu ploaia şi toată discuţia asta e, de fapt, doar în visul meu.
Nu-i nimic real! Înţelegi? Noi amândoi suntem ireali, simple personaje de vis ale mele, adică ale aceluia care doarme în patul ăla!

- Stai puţin, să recapitulez, ca să nu mă-ncurc: adică fata din pat nu e fată, eşti chiar tu, dar nu văd eu bine, ceea ce e normal, pentru că, de fapt, nici eu nu exist… E logic, zise ea ironic şi deschise uşa să plece:

- Mai vorbim mâine, cu mintea limpede…
Adăugă ea şi în momentul în care el îi răspunse: “Ai dreptate, la revedere!” se văzu chiar pe sine plecând, în timp ce vecina lui, de fapt, rămase.

Se uită la el, acum, de fapt, la ea, mai bine zis şi şopti: acum eu sunt vecina?!

Chiar că nici eu nu mai înţeleg.

Apoi îşi aminti: vecina venea să-i facă menajul, pentru că el era bolnav, ţintuit în scaunul cu rotile.
Înseamnă că tot ce a făcut ori a crezut că a făcut până acum a fost un vis? adică el, cel real nu este nici cel ce alerga prin ploaie, nici cel din pat, sau, în varianta vecinei, cea din pat, iar acum, după ce el, cel real sau imaginar a plecat pe uşă, el nu mai este nici măcar vecina care a rămas?

Atunci el unde este?
În scaunul cu rotile, evident…
Rămase derutat.
Şi fata frumoasă de la geam? Exista ea oare, ori e tot imaginaţia lui?

Cum naiba să fie, îşi zise imediat, dacă eu nu pot părăsi casa niciodată, neputându-mă deplasa, cum aş fi putut s-o văd de afară, privind pe geam?

Aşa deci, era tot o fantomă a imaginaţiei lui.
Dar eu, exist? Se-ntrebă apoi, într-o lucire de gând nebunesc.
De unde pot şti sigur dacă eu exist cu adevărat, sau nu sunt decât imaginaţia vecinei, o biată gospodină tâmpită de telenovele, care visează cu ochii deschişi şi-şi imaginează handicapaţi de care are grijă, aşa, ca să simtă şi ea că are un rost pe lume?

Păi, dacă stau să mă gândesc, îşi zise el, pare mai plauzibil aşa, ca eu să fiu doar un personaj inventat de vecina mea, asta da, ar explica multe lucruri…

Toate aceste lucruri ce mi se întâmplă şi care sunt absolut fără niciun sens, dar care capătă o explicaţie în momentul în care presupun că ele reprezintă doar invenţia vecinei mele tembele.

Se îndreptă înspre fereastră şi-şi lipi nasul de geam. Afară se văzu pe sine, împingându-se în căruţ şi privind fermecat.

Ştia exact ce vede celălalt: o fată frumoasă, cu şuviţe negre…

Apoi se aşeză pe scaun gândind: asta nu-i viaţă! Dar cui să-i spui? Şi cui îi pasă?

Uneori chiar şi-ar dori să fie un handicapat ţinut în scaun, măcar să aibă o justificare a neputinţei deznădăjduite în care se zbate.
Ba chiar unul fără conştiinţă şi facultăţi mintale. Unul tâmpit. Dar tâmpit de tot, să nu mai înţeleagă nimic.

Oricum nu înţelege.
Pentru că aşa e viaţa: o eroare de fond. N-ai ce-nţelege.

Imagini scurte, fără orizont, în care apusul de soare doarme pe perna ta, în timp ce tu te pierzi peste linia de orizont, în roşuri şi violeturi palide şi estompate.

Şi totul este real pentru cel ce te vede şi e doar o iluzie pentru cei orbiţi de aparenţe.

Poate că înţelegeam, îşi zise el, să fi fost exilat într-o existenţă imaginară, într-o poveste, o legendă, o poezie sau un simplu vers stingher, într-o compoziţie muzicală ori într-un tablou, dar nu în neantul vecinei mele de la parter… ori al colegilor de muncă, în raport de coexistenţă şi-ntr-o lume care nu există; eu, un biet handicapat, rupt de propria-mi fiinţă, purtând în căruţul cu rotile această lume bolnavă, în agonie.

Se-ndreptă spre oglindă şi se privi cu luare-aminte.

O formă ciudată şi halucinantă începu să se descompună în faţa sa şi să curgă în felurite părţi componente, într-un decor fantastic, în care imaginea lui se topea în altele, un şevalet cu o pânză imensă, o fată cu bucle negre, o mănăstire albă crescută brusc dintr-o pădure de stânci, peste care o ploaie de stele transfigura totul într-un joc de lumini şi întuneric.

Iată, îşi zise, acesta sunt eu, evadat din mine însumi, un fugar răzvrătit, pierdut şi abandonat între două lumi, evadând şi ajungându-mă din urmă, iar acestea sunt marginile mele peste care un alt eu, azvârlit din cel dintâi într-o expresie de dezgust şi poftă de autodistrugere, se recompune din propria-mi explozie, ca-ntr-o ţesătură de vis, în alte şi alte forme ce vor exploda la rândul lor, în alte splendide tăceri de la marginile vieţii.

Un nefericit purtat de vârtejul propriilor spaime şi condamnat la o luciditate ce depăşeşte experienţa raţionalului, valsând cu scaunul pe rotile în beţia dezolării, apăsat şi chiar strivit de o cumplită experienţă a eternităţii.

Un jalnic animal de pradă ce şi-a sfâşiat visele într-un dezmăţ al iremediabilelor decepţii, convieţuind din politeţe cu personaje de proastă calitate ale unei literaturi aflate la antipodul vieţii, departe de orice delir salvator.

Asta era: conştiinţa unei obsesii.

A unei obsesii colective a patetismului creator de sisteme inutile, împotriva irealităţilor desuete ale unui plictis universal.

Un amestec de forme şi vid, într-un vârtej interior ce-l poartă prin experienţe la răscrucea lumilor, dar neaparţinând de drept niciuneia, ci doar împins accidental de colo-colo ca-ntr-un ritual pe care zei nostalgici îl fac pentru a-şi alunga plictiseala chinuitoare a veşniciei ce uneori se despică în bucăţi de timpuri paralele.

Un spirit chinuit, într-un amestec de forme pe care le-ar da în lături măcar un ceas, pentru a putea rămâne singur cu el însuşi, în afara timpului, în chip de spectator, într-o sublimă manifestare de solidarizare cu propriul eu indefinit, dar bântuit de umbre şi sfâşiat îndelung de neant.

Se îndreptă spre cel ce dormea în patul din dormitor şi trăgându-i cearceaful cu un gest brusc şi hotărât, îi strigă:

- Ridică-te şi arată-mi calea spre mine, hoit îmbălsămat al avântului spre nicăieri!
Celălalt se ridică buimac şi-i răspunse morocănos:
- Sunt obosit, lasă-mă să dorm. Eu port pe frunte o pecete a tristeţii tuturor aştrilor nopţii înălţaţi din lacrimile planetei, într-o cerească transfigurare.

Se-ndreptă atunci spre fereastră, unde fata cu păr negru privea, ca-ntr-un tablou în care nu mai ştii care e privitorul şi care e cel privit, într-o intersectare de planuri în care adevărul se pierde în puzderie de imagini şi reflecţii.

- Pe tine nu te ard rănile mele? Suferinţa mea nu te învinge? Obsesia şi disperarea mea nu te pot azvârli în concret?

Fata îi răspunse, zâmbind:
- Dar nu ştii tu, biet rătăcit, că eu sunt rana ta, obsesia şi disperarea? Nu mă recunoşti?

Sunt eu, imaginea suferinţei tale, cea izbândită în extazul morţii.

- Adevărat, rosti el cu un ciudat sentiment al neantului.

Doar că, trăind într-o realitate a exceselor şi neputinţelor mele, copleşit sub povara tristeţilor unui peisaj lăuntric devastat de coloane de flăcări ale unui foc interior de nestăpânit, adesea mă trezesc îngânând un fel de monolog aşa, ca o rugăciune, adresată unor zei care demult m-au abandonat delirului irealităţii mele care mă consumă până dincolo de absurd.

Un acrobat al neantului plutind pe sfori întinse între lumi paralele, ieşind mereu din mine, întruchipat în alte şi alte forme de revelaţii, ca o colecţie de destine aruncate în apatie de zei deprimaţi, ce guvernează bizar, din afara timpului.

Un eu fără viitor, blestemat să mă tot întorc mereu în timp, pentru a-mi reîncepe iar şi iar lumea mea de-a pururi pierdută. Un blestemat perplex în faţa aparenţelor şi imposibil de a mă regăsi cu adevărat, de a putea discerne între feluritele faţete ce mă înconjoară, care sunt eu cel real, cel adevărat, cel primordial.
Un eu fără prezent şi fără evoluţii, pierdut într-un vârtej al deznădejdii.

Un monument de tristeţe universal, ale cărui lacrimi scaldă omenirea în ploi devastatoare.

Din asta, negustorii de umbrele fac averi.

Veşnic în căutarea unui adevăr final şi cu o jalnică obsesie pentru absolut, m-am avântat în neant şi am străbătut începuturi pe care le-am reinventat haotic în experienţe capitale şi de fiecare dată scăpându-mi câte ceva esenţial.

Sunt, azi, o veche bibliotecă de senzaţii din care ies, spre a mă refugia într-o colecţie de paradoxuri, în obsesia inutilităţii veşnice, paralelă timpului infinit.

Iar uneori mă aşez în scaunul cu rotile, copleşit de singurătate şi pustiu, ţintuit între patru pereţi, doar pentru că simt şi înţeleg că nu merit mai mult.

Apoi îmi plâng de milă la propriul căpătâi, fiindu-mi dor de mine însumi.

Ca acum, când mă trezesc vorbind propriilor mele umbre, ascunse prin ungherele sufletului.

Se ridică şi se îndreptă spre uşă. Deschise calm şi păşi pe întinderea de ape în care ultimele raze firave de soare se pierdeau prin valurile violet ale unui apus de galaxii.

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.