Violinne


Capitolul 11


Ca valurile mării se unduiau potecile ce urcau în serpentine până pe vârful muntelui, scăldat în lumina blândă a apusului de soare violet.
Îi plăcea să stea seara pe câte o stâncă şi să privească în jos, satele răsfirate la poalele muntelui, din ce în ce mai îndepărtate, până când ultimele se pierdeau în linii estompate, într-o întindere verzuie, ce ducea până departe, spre Dunăre.

Privit de jos, sanatoriul se vedea ca o fortăreaţă ascunsă în inima muntelui.

Doar când te apropiai, lua forma de vapor căci, aşa cum povesteau pacienţii mai vechi celor nou-veniţi, acesta fusese construit după forma vaporului Titanic, în strânsă şi evidentă legătură între viaţa pasagerilor de pe acela şi cea a bolnavilor internaţi aici ori mai bine zis, a şanselor acestora de supravieţuire.

Era un drum greu de urcat, pe serpentine ameţitoare, făcut parcă special atât de dificil, ca să ţină la distanţă vizitatorii nepoftiţi.
Cei aşteptaţi, însă, de pacienţi, tăiaseră un drum de-a dreptul, pe sub firele de telegraf, de fapt nişte poteci ce urmăreau stâlpii, ocolind cu grijă o râpă ori vreun desiş mărăcinos.

Erau, din loc în loc, păşuni verzi cu iarba ca mătasea printre păduri de brazi falnici, stânci imense şi prăpăstii ameţitoare, iar foarte aproape de porţile mari, printre două stânci căzute cândva din vârful muntelui, într-o poieniţă cu iarbă verde şi flori, un izvor se prăvălea grăbit, oprindu-se o clipă în drum, în jgheabul din care se adăpau câteva capre albe.

Camerele erau mari şi spaţioase, cu ferestre imense; din ele se ieşea pe terasa ce înconjura clădirea la fiecare etaj, precum puntea unui vapor, de jur împrejur. Acolo stăteau mai toată ziua pe bănci, privind înspre satele pierdute prin câmpia fără sfârşit, iar când era senin, vedeau hăt, departe, până spre Dunăre. Jucau table, şah şi povesteau.
Unii, mai zdraveni, coborau în curte şi culegeau cireşe. Erau coapte şi împânzeau tot locul, de parcă erai într-o fermă de cireşi. Umpleau castroane de inox şi le aşezau pe bănci şi prin camere, să aibă toată lumea, chiar şi cei ce nu puteau coborî ori nu s-ar fi putut urca în pomi, să le culeagă.

Peisajul era frumos, cireşele erau bune, iar oamenii erau prietenoşi; îi lega aceeaşi suferinţă, aceeaşi boală, aceeaşi izolare. Aceeaşi teamă de ce va fi de-acum încolo, după ce se vor întoarce la casele lor, la familii şi la prieteni.

Dar nu voia să se gândească la plecare. Era aici, la capătul lumii parcă, departe de toţi cei pe care îi cunoştea şi care o cunoşteau, singură şi izolată de întreaga ei viaţă de până acum.

Cunoştea zilnic alţi oameni şi poveştile lor pline de suferinţă.

Oameni bolnavi, ca şi ea, cu sufletele rănite şi invadate de teama reîntoarcerii la civilizaţie.

Aşa îl cunoscu întâi pe Andrei, un inginer din mină, care avusese un accident în urmă cu opt ani; o explozie de mică importanţă, doar câteva schije l-au atins uşor şi medicii i-au spus atunci că nu e nicio problemă; între timp, însă, perforaţia din pleură, prea mică pentru a fi sesizată la vremea aceea, se lărgise treptat, datorită expiraţiei, intrase aer, apoi, nu ştiu cum, se făcuse apă…

Iubea mina, adâncurile pământului, dar şi viaţa de deasupra; abia aştepta să se vindece, să se-ntoarcă-n galeriile în care-şi îngropase de bună voie tinereţea, la soţia şi copilul încă mic.

Umbla mereu îmbrăcat într-o geacă de piele neagră, în stilul motocicliştilor din anii şaizeci, cu un aer voit de cuceritor, însă ea înţelesese imediat că era doar o mască sub care îşi ascundea frica de boală, de viitor, teama că nu-şi va mai revedea copilul ori soţia.

Ziua umbla prin jurul sanatoriului, pe poieniţe şi stânci, la izvor ori înspre prăpăstii. Doar când era la urcuş, mergea mai greu: obosea. Urca încet, transpirând mult şi amintindu-şi cu autoironie de când era el tânăr şi străbătea munţii, de nu se ţinea nimeni de el.

Apoi, ca să pară mai interesant, povestea de iubite imaginare, în care nici el nu credea. Îl ascultau aşa, să le mai treacă timpul iar uneori nici nu erau atenţi; aceleaşi poveşti pe care le ştiau pe dinafară şi oricum nu le credea nimeni.

Seara stătea pe terasă până târziu, singur, după ce toţi ceilalţi se culcaseră, privind cerul şi gândind la ale lui: mai avea doi copii mari, studenţi, dar ăsta mic le era atât de drag… Soţia era o femeie energică, în care-şi punea toată nădejdea, acum, cu boala…
Dar n-o putea lăsa singură, era doar o femeie.

Şi-n plus, mai erau problemele cu galeria aia unde se întâmplau mereu accidente. Nu mari, dar poţi să ştii? Avea copii tineri în echipă, de oameni săraci, veniţi şi ei să facă un ban.

Un ban muncit greu, într-un pericol continuu, pe cere nimeni nu l-ar crede. Numai el ştie…

Apoi îl cunoscu pe profesor, un tip deştept şi deopotrivă iubit şi de colegi, dar şi de elevi.

Profesorii veneau să-l vadă, de la toate şcolile, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Aproape în fiecare zi veneau câte doi-trei, să nu se simtă singur.
Făceau un grătar afară, pe pajişte, apoi urcau să vadă şi ei cum e pe “vapor”. Ieşeau pe terasă şi priveau de sus, cireşii încărcaţi de rod.

“E chiar frumos aici”, ziceau ei, zâmbind încurcaţi…

Profesorul era un bărbat înalt şi frumos, robust, bronzat, nici n-ai fi zis că era bolnav.
Impunea respect prin statura înaltă şi atitudinea puţin retrasă, deşi prietenoasă. Dar cel mai adânc te răscolea privirea lui pătrunzătoare, încărcată de o ciudată magie. Vorbea cu toată lumea, pe rând; în fiecare seară îl vedeai stând pe banca altui pacient, ascultând altă poveste, cu acelaşi interes şi aceeaşi înţelegere şi compătimire.
Povestea lui n-o ştia nimeni. Aici nimeni nu întreba nimic, toată lumea povestea; ascultai necazurile altora, şi te gândeai la ale tale.

Veneau şi elevii să-l vadă. Unii erau şi ei internaţi aici, bolnavi, în alte saloane.

- Domn’ profesor, şi dumneavoastră aici?
- Da, măi, am venit după voi, să văd ce faceţi.
Alţii veneau din oraş:
- Domn’ profesor, când vă-ntoarceţi?
- Acu’… nu ştiu, că mai e puţin şi vine vacanţa de vară.
Din septembrie, să-ncepem şi noi anul…

Erau copii buni, dar de învăţat nu mai învăţau, că acum nu prea mai învaţă nimeni.

- Astea-s vremurile… Ce să le ceri? …
Ieşeau toţi trei şi făceau plimbări lungi pe câmpul plin de fragi copţi, până la capătul unde muntele se termina brusc, în buza unei prăpăstii ameţitoare.
Stăteau acolo, sus, chiar deasupra unei păduri de brazi ce izbucnea din hăul adânc şi parcă fără fund, pădure din care, de deasupra, unde erau ei, nu se vedeau decât vârfurile, ca un covor suspendat şi plutitor.
Priveau cu disperare singurătatea cumplită în care se aflau; departe de familii, de prieteni, de şcoală, de casă; izolaţi ca nişte oameni periculoşi.
Durerea din plămâni aproape că nici nu mai conta.

Apoi a cunoscut şi alţi oameni cazaţi “pe corabie” şi le-a aflat poveştile; oamenii îşi povesteau viaţa unii altora fără temeri şi secrete; aici erau toţi la fel, căci îi unea aceeaşi suferinţă: a bolii şi a izolării de societate, de cei dragi.

Nea Gheorghe, de exemplu, era ţigan. Avea trei băieţi în Portugalia, unul însă, fusese adus în ţară şi acum tocmai era judecat pentru trafic de fete.

- Nu ştiu, taică, ce făcea, dar mi se rupe sufletul, că e feciorul meu… Doamne, ce s-o-ntâmpla cu el? Uite, acum are procesu’ şi eu nu sunt acolo, să-l sprijin!

Toată ziua plângea nea Gheorghe şi ceilalţi lăcrimau odată cu el; căci toţi aveau copii de care le era dor, familii, necazuri; altele, dar tot necazuri; ce contează, plângeau toţi.

Nopţile erau din ce în ce mai calde şi rămânea până târziu pe banca din dreptul ferestrei, privind bolta agăţată prin vârfurile brazilor uriaşi, printre stele mari şi pline de o lumină stranie, diferite mult de cele văzute de jos, din oraş.

Începuse să nu mai doarmă noaptea şi din cauză că mereu murea câte cineva; noaptea trecută, chiar băiatul cu care jucase seara table. S-a sufocat în somn; au chemat doctorul şi asistentele, dar n-au avut ce să-i mai facă.

Doar grupul vesel din pavilionul celălalt se distrează zi şi noapte. Sunt copii de până-n douăzeci de ani, veniţi cu maşini de lux şi teancuri de bani “fără număr”.

Pleacă seara la discotecă, în sat, şi se-ntorc spre ziuă, când continuă cheful în curte, prin maşini.

Fac focuri chiar aici, pe iarbă, în curtea sanatoriului; grătare, cu muzică şi voie bună, parcă gândind că dacă nu vor lua boala în seamă, ea va renunţa şi se va îndepărta singură şi refuzată.

Într-o zi, unul din ei prinsese o viperă; o ţinea de cap, plictisit. Ce să facă aici, izolat?

A trecut o lună. Fragii sunt pe sfârşite, dar zmeura abia acum începe să se coacă, roşie şi parfumată.
Livezile de meri din spatele sanatoriului sunt pline, crengile se-apleacă până-n pământ de greutate, dar merele sunt acrişoare, încă.

“Să vezi la toamnă…”, gândi ea.
Apoi îşi dădu seama că la toamnă nu va mai fi aici.
Un potop de întrebări o năpădi de-odată: unde se va duce? Cum va fi primită? Ce fel de viaţă va duce… după aceea?

Începu să-şi amintească primele zile, când văzuse câţiva inşi ce tocmai plecau acasă, oarecum vindecaţi: toţi lăcrimau, ca şi cum n-ar mai vrut să plece…

Atunci n-a înţeles. Acum, însă, simte şi ea aceeaşi teamă de a părăsi acest loc în care oameni cu jumătăţi sau doar sferturi de plămâni te ajută să rezişti, singurul loc în care te simţi în siguranţă.

Nimeni, dintre cei ce n-au fost aici, nu va înţelege.

Îşi aminti ce-i povestise una din asistente:

- Eram copil când m-am îmbolnăvit şi m-am tratat aici.
Am plecat vindecată şi cu inima plină de o mare bucurie, sete de viaţă şi recunoştinţă, încât m-am înscris imediat la liceul sanitar, doar cu dorinţa de a mă întoarce, după absolvire, să lucrez în acest loc de care simţeam că nu mă mai pot despărţi vreodată…

Se apropie pacientul internat aseară. Are pumnul plin de medicamente, doza zilnică.

- Ia uite, dom’le!

Şi-i arată o pastilă de hidroxizină, pe care o alege cu grijă, din palma răsfirată; o aşează pe pervazul de ciment şi-i dă foc; pastila arde cu flacără de treizeci de centimetri.

- Vezi ce ne dau ăştia? De-aia ne simţim aşa rău… Păi ăştia de-aici mai rău ne îmbolnăvesc!

Şi aruncă, una câte una, peste balustradă, toate pastilele de hidroxizină. Nu-s multe; se dau per kilogram de om.
El are patruzeci şi două de kilograme. Ai zice că e un copil, văzut din spate, deşi e trecut binişor de cincizeci de ani. E ca o umbră.

Ar fi vrut să-i explice cum se face tratamentul în mod serios, dar exact atunci, plictisit parcă de pastilele de care abia scăpase, el scoase o ţigară şi o aprinse, trăgând cu sete.

Ce să-i mai spui?!
Plecă agale pe poteca dintre tufele de lămâiţă; pe-acolo e gardul rupt şi poate ieşi mai uşor pe plaiul ce duce la cariera de piatră, din apropiere.

Huruitul escavatoarelor se aude de departe. Jos, oamenii se văd mici, robotind ca furnicile.
În dreapta, cimitirul sanatoriului; aici sunt înhumaţi cei care nu au familii; cei care mor în spital şi nu vine nimeni să-i ia acasă, pe ultimul drum.
Oameni pe care familiile i-au părăsit, atunci când nu mai aveau vreo şansă.

Neştiind mai nimic la internare despre boala asta, era, la început, foarte derutată; unii spuneau că se vindecă, alţii se tratau de zece ani, plecau şi reveneau mereu.

Într-o zi l-a văzut pe bancă pe un astfel de veteran al locului şi l-a întrebat:
- Dacă veniţi mereu la spital şi vă trataţi de zece ani, de ce nu v-aţi făcut bine?
- Vedeţi dumneavoastră, i-a răspuns el zâmbind amar, noi am avut de ales între tratament şi băutură, iar eu am ales băutura.
Acum ştiu că nu mai am nici o şansă, dar e prea târziu, căci bacilii au căpătat rezistenţă la tratament; îl mai fac doar aşa, când n-am de băut…
Oricum, nu mai am unde mă duce. Soţia şi copiii m-au alungat, şi-aveau dreptate, serviciul l-am pierdut de mult.
Mai am o mamă bătrână la ţară; mă mai duc pe la ea o dată pe lună, când ia pensia, îi beau toţi banii, şi-n două zile mă-ntorc, după ce rămâne şi ea fără bani, ce să mai fac acolo?

Vorbele lui i-au rămas în minte şi parcă în fiecare zi, când le rememorează, le mai adaugă un înţeles nou.

Cum, aste e lumea în care traiesc? Se întreba seara, în clipele de linişte când, de la efectul medicamentelor, părea că toată lumea doarme iar poveştile amuţesc.
Vulgară şi dezgustătoare, era o lume nouă şi ciudată, în care părea că picase absolut întâmplător, printr-o greşeală divină ori vreo glumă proastă.

Sau poate că era un mesaj al cărui tâlc ascuns îl va afla curând? O nouă realitate menită să o sustragă din altă realitate, un vis în altul, ori un amestec ciudat şi fără sens din amândouă?

E o încercare, îşi zise.
Una din multele încercări pe care viaţa ni le presară în cale pentru a ne obliga să privim în jur şi să înţelegem.

În spital a venit acum un inginer de la o fermă agricolă. Mai există ferme? Nici nu ştia. Şi nici nu are pe cine să întrebe, căci acesta nu vorbeşte nimic.
Încearcă doar prin semne, parcă, să le ceară infirmierelor de băut. Scoate bani şi pocneşte din degete.
Ele înţeleg. Au de vânzare; mai aduc şi altora ouă şi brânză, mai fac şi ele un ban.
Inginerul de la fermă nu se ridică din pat, nu mănâncă şi nu ia medicamente; doar bea.

Angela işi luă în spate scurta groasă de fâş cu care venise aici la sfârşitul unei primăveri mult întârziate; bine că n-o trimisese acasă, deşi între timp se încălzise, căci iată, acum s-au pus ploile: furtuni iscate din senin, cu tunete ce fac să vuiască lung prăpăstiile adânci ale muntelui.

Vuietul străbate şi sufletul ei şi-i răscoleşte toate gândurile negre şi la fel de prăpăstioase.

Ieşise într-o zi pe poieniţa de lângă gard; stătea pe pătură, sub un stejar bătrân.
De ea s-a apropiat o turmă de oi.
Ciobanul, îmbrăcat în pantaloni Armani, de la Second Hand şi geacă de Gore Tex, a întrebat-o, privind-o ciudat:

- Vă dă voie să ieşiţi pe poartă, afară?
Ca şi cum nu s-ar fi aflat pe un munte pustiu.
- Dar vouă vă dă voie să urcaţi aici? întrebă, la rândul ei.
Ciobanul plecă, tăcut…
Mâine pleacă Andrei, minerul.
Nu, nu pleacă acasă, îl trimite la spital, la Bucureşti.

- Complicaţii, a zis doctorul; nimic grav, dar eu nu am aparate pentru un diagnostic sigur şi decât să risc…

Fusese ziua lui şi soţia vrusese să vină să-i aducă o prăjitură dar el n-a lăsat-o; “unde vii, sunt numai microbi”, îi zisese la telefon.
Acum parcă-i pare şi rău, cine ştie când s-o mai întoarce de-acolo.

- Să mă suni, îi zise profesorul, să-mi spui…
Aici parcă vorbele au şi mai multe înţelesuri decât de obicei. Ce să-i spui, gândi ea pe urmă.

Apoi înţelese: “vaporul” era doar o scenă mai mică de viaţă reală şi crudă, aşa cum întâlneşti în fiecare zi.
Da, nu poti pleca de aici, dar oare poţi vreodată pleca de undeva? şi unde să te duci?

Căci oriunde te vei duce, te vei regăsi doar pe tine, adică suma amintirilor tale, rănile sufletului tău în diferite ipostaze.

Acesta e un sanatoriu cu medici şi asistente, cu tratamente luate cu pumnul, zilnic, dar înţelegi în final că totul e doar un simplu joc de-a viaţa şi de-a moartea, nimic mai mult.
Un joc în etape, unele scurte şi bruşte, care te dezmeticesc deodată şi te aruncă pe pământul tare, altele mai de durată, ce au parcă menirea de a te îndemna să-ţi pui întrebări, obţinând răspunsuri ce nu-ţi vor servi niciodată, la nimic.

Căci viaţa şi moartea eşti tu.
Simple meditaţii poetice, gândi relaxată…

Ceva îi spunea, totuşi, că această clipă îi servise doar ca să înveţe să aibă curaj pentru ceea ce va avea de aşteptat, căci încă nu aflase rostul naşterii ei în această lume iar chiar de s-ar întâmpla aceasta în ultima ei clipă de viaţă, aceea va merita a fi trăită din plin, fiind clipa adevărului suprem.

Ştia, de-acum, că va pleca în curând, atunci când clipa va veni, dar încă nu ştia încotro; căci sentimentul apartenenţei la această comunitate de pacienţi izolati de lume îi adusese, de fapt, revelaţia neapartenenţei ei la lumea din care venise, lume în care se prefăcea interesată din obişnuinţă de activităţile zilnice şi de prezenţa celor apropiaţi, oameni cunoscuţi de zeci de ani, de care însă, în realitate, nu-i păsase niciodată nici măcar pe sfert din cât îi păsase de cei abia cunoscuţi aici.

Înţelegea că nu aici e locul ei, aşa cum nici acolo de unde venise, nu fusese niciodată; dar unde, însă, nu ştia.

Iată, de exemplu, diferenţa dintre un pictor şi un avocat: primul trăieşte şi pictează singur în atelier, printre modele, culori şi propriile vise; celălalt, aflându-se întreaga zi în contact cu clienţii lui, în mod firesc se încarcă cu energiile lor negative, care-l vor stăpâni apoi neîncetat. Astfel încât e normal ca gândurile pictorului să fie pline de frumuseţe, iar ale avocatului, încărcate de ură.

Doar dacă nu cumva o fi fost invers raportul de cauzalitate, adică tocmai de aceea s-au făcut unul pictor şi altul avocat...

Oameni care şi-au găsit locul, totuşi, pe când pentru ea, acest loc era un altundeva care încă nu ştia ce înseamnă şi cum va arăta; un altundeva în care ea însăşi era o altcineva, o fiinţă primordială, despuiată de atâtea straturi de umbre şi întuneric, în căutarea luminii pure, absolute.

Iar dacă sanatoriul era ca o noapte eternă, căci ce altceva puteau însemna aceste mulţimi de oameni tembeli care aruncau pumni de medicamente pentru a putea bea, în zile şi nopti în care atâţia alţii în jurul lor mureau, atunci, chiar şi această noapte eternă avea în ea mai multă viaţă, da, viaţă şi moarte la un loc, dar infinit mai multă decât o zi fadă în care ceasul suna la ceeaşi oră de cincizeci de ani, zi de zi, apoi, ieşind din casă întâlneşti zilnic aceiaşi vecini despre care nu ştii nici pe sfert din cât ai aflat aici, în câteva minute despre fiecare din locatarii “corabiei”, pentru ca apoi, fiecare zi să continuie într-o lumină ştearsă, prăfuită.

Infinit mai multă viaţă era aici, în evidenta ei îngemănare cu moartea şi poate ca acesta fusese rostul: o zguduire din temelii, o adevărată trezire.

O aprofundare a vieţii şi a morţii în amănuntele ei fioroase, necunoscute, de neacceptat. Viaţa, ca stare maladivă, ftizie şi autoexil.
O viaţă haotică, alcoolică, precum o sinucidere colectivă şi organizată.

O lecţie, aşa cum nu primeşti deseori şi aşa cum nu primesc mulţi; doar cei puţini, cei aleşi. Cei aleşi pentru a învăţa lecţia.

Era, poate, întâia întâlnire a ei cu fiinţele din jur…
O veveriţă sări chiar în faţa ei şi începu să se caţăre pe trunchiul cleios şi cu miros proaspăt de răşină, alergând buimacă de pe-o creangă pe alta.

Abia acum auzi cântecul păsărilor ce străbătea vesel prin freamătul pădurii de brazi.

Şi pentru prima dată de când venise aici, se apropie de malul izvorului ce şerpuia printre pietrele calcaroase, se aplecă uşor şi umplându-şi căuşul palmei de apa învolburată, bău cu sete, gândind surprinsă: “Chiar e frumos aici… ”

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.