Violinne


Capitolul 12


Chiar e frumos aici, gândi Alexandru după ce bău din apa rece de izvor, privind frumuseţea sălbatică a bătrânilor munţi cu piscuri ce urcau până la stele, printre văi adânci şi prăpăstioase, în care pădurile de brazi falnici cu miros proaspăt de răşină erau străbătute de izvoare întâi pitite printre tufe, pentru ca apoi, după ce se învolburau printre pietrele albe de lumină, să se prăvale în cascade repezi şi înspumate.

Aici îşi descoperise pasiunea pentru explorare şi se înscrisese în primele cercuri de speologie, învăţase să pătrundă, întâi cu sfială dar cu nestăvilită curiozitate, apoi cu îndrăzneală şi pasiune, în tainele din adâncuri, echipat cu casca cu jugulară în y, flacăra acetilenică şi lumina electrică, frontală, subcombinezonul din fibră “polar” luat direct pe corp, fără alte haine de piele, ciorapi din neopren ori hamul speologic sau carabiniera de dimensiuni reduse pentru agăţarea lămpii de carbid.

Apoi colindase multe ţări, fiecare cu munţii şi peşterile ei, cu taine ale adâncurilor dintre cele mai captivante, studiind tehnica speologiei alpine, organizare ture speologice şi echipare peşteri, ajungând specialist de un nivel superior.

Astfel, Alexandru, devenit, în timp, un reputat speolog, cu numeroase studii şi tratate publicate despre speologie fizică şi biospeologie, iată-l întors pe meleagurile natale, chemat parcă de un glas pierdut prin timp, al inocenţei şi al dorului de casă.

Urcase bucuros pe vechea potecă şi cu nerăbdare, dar şi cu mirare: aici parcă nimic nu se clintise din loc, totul părea ca în urmă cu mulţi ani; stânca semeaţă, de sub care răzbătea un fir de apă rece, printre pietrele calcaroase; poteca şerpuită prin pădurea stufoasă, câteva raze de lumină împletite prin frunzişul verde, cimbrişorul şi rhododendronul violet, potbalul auriu şi firava genţiană, ori parfumata levănţică.

Ajuns lângă peretele muntelui, căută prin tufa de jnepeni intrarea în grotă; era o mică scobitură în piatră, pe care n-o vedeai decât după ce dădeai în lături crengile stufoase care o acopereau, o fantă subţire prin care n-ai fi crezut că se poate pătrunde înăuntru, dar el ştia demult…

Se aplecă zâmbind, amintindu-şi de câte ori, în copilărie, pătrunsese în inima muntelui prin această portiţă ascunsă de privirile turiştilor care nu aveau de unde să cunoască locul.

Doar intrarea era strâmtă, apoi grota se lărgea într-o galerie lunguiaţă, pe care de atâtea ori o străbătuse, că ajunsese să-i cunoască fiecare colţ ori adâncitură.

La fel porni şi acum, întocmai ca în vechea aventură a copilăriei pe care n-o putuse uita nicicând. Cu lanterna ţinută în mâna stângă, lumina fiecare petec de stâncă, în timp ce cu mâna dreaptă mângâia peretele întunecos, recunoscând fiecare piatră: aici, o felie de andezit, apoi granitul zgrunţuros, calcarul gălbui, dincolo, brecia, dolomitul, ori calcarul recifal.

Toate erau ca în copilărie, le regăsea bucuros, pierdut în amintiri dragi.

Apoi, dintr-un perete mai îndepărtat, o lumină ivită chiar din inima muntelui, aproape că-i tăie respiraţia.

Era un perete de mică sclipitoare, de care-şi amintea foarte bine; sclipirea lui îl fascinase întotdeauna, ca orice pietricică de mică pierdută prin colbul drumului, în care o rază de lumină sclipeşte ca aurul, luându-ţi ochii.

Nu, acum ştia că nu e vreo lumină călăuzitoare spre un tunel în timp, aşa cum crezuse deseori, copil fiind, însă se îndreptă spre peretele magic, cu aceeaşi nerăbdare. O rază din lanterna lui făcea ca firişoarele de praf magic să sclipească în mii de culori, apoi, aceste luciri reflectate pe peretele opus, trimiteau înapoi raze de lumini dintre cele mai ametiţoare, ca-ntr-un spectacol de vis.

În timp ce se apropia de perete, văzu cum chiar sub ochii lui, ca într-un spectacol regizat, umbre şi lumini se contopesc luând forme înşelătoare, mai întâi difuze, ca nişte forme neregulate ce se tot lungeau ori lăţeau nehotărâte, apoi din ce în ce mai compacte, până când, într-un final, prinseră contur într-o întruchipare umană, un corp de fată, o copilă, de fapt, căci era tânără şi foarte frumoasă, iar privind-o mai atent îi păru un chip cunoscut cândva, demult, pe care şi-l reaminti treptat, cu bucurie, surpriză şi nostalgie: era Angela, frumoasa nepoată a domnului învăţător, care venise în satul lor într-o vacanţă de vară; o vacanţă de neuitat, la sfârşitul căreia fata cu păr negru ca pana corbului plecase departe, luându-i inima cu ea.

An după an o aşteptase să revină, bucurându-se la începutul fiecărei vacanţe în care ea putea să apară şi oftând deznădăjduit la sfârşitul acestora.

Apoi plecase şi el din satul natal, la şcoli înalte din alte părţi ale lumii şi, văzând locuri noi şi cunoscând oameni noi, imaginea ei se estompase în amintire până când părea că se pierduse complet, fiind uitată.
Iată însă că aici, reîntors în munţii copilăriei şi adolescenţei sale, află că imaginea frumoasei fete avea un loc bine ascuns în sufletul său, de unde nu dispăruse niciodată cu adevărat.

Ca într-o materializare a gândului, fata de umbre şi lumini păşi spre el şi apucându-l cu mâna mică într-o încleştare puternică, îi zise, mustrându-l înciudată:

- În sfârşit, te-ai întors; Alexandru, tu ştii de când te-aştept?
Glasul ei suna real, exact aşa cum şi-l amintea, iar mâna ei era rece doar din cauza temperaturii din peşteră, însă părea o mână de carne şi sânge, ce fremăta de viaţă, întocmai ca mâinile lui.

Ştia aceste vechi legende pe care le auzise seara la foc, spuse de ciobani bătrâni, cu pantaloni din aba, strânşi pe picior şi băgaţi în încălţări înalte cu carâmb şi nojiţe legate în cruce, peste care purtau câte o şubă din blană de oaie neargăsită; erau poveşti despre duhuri ale celor pierduţi pentru totdeauna şi reîncarnate în nişte oameni aidoma celor vechi, dar ireali, totuşi, umbre apărute din sufletele celor rămaşi să le ducă dorul, dar care parcă prindeau viaţă aşa, dintr-odată, în prezenţa celorlalţi, cei vii.

Unele erau duhuri bune, care întâi îţi aduceau o mângâiere, apoi dispăreau, lăsându-te mai singur ca niciodată. Altele însă erau duhuri rele, căci aşa cum nici noi oamenii nu mai suntem la bătrâneţe la fel de buni şi de puri ca atunci când eram copii, la fel şi duhurile, ziceau ei, suferă transformări, unele mai mici, dar altele mai însemnate, ba chiar de-a dreptul covârşitoare.

Vru să-şi tragă mâna din strânsoarea imaginară şi să-şi continuie drumul, dar simţi că nu poate, căci fata era agăţată de el şi-l ţinea cu toată puterea şi cu o expresie de lungă aşteptare întipărită pe chip.

Ceva din privirea ei îl făcu să-şi dorească cu putere ca această întâlnire să fie reală, aşa că intră în joc, răspunzându-i:

- Dar Angela, nici n-am lipsit mult…
- Cum nu? îl întrerupse ea, bătând din picior, necăjită. Ai spus că pleci până afară să-mi aduci apă de la izvor şi iată, nici nu mai ştiu cât timp a trecut, dar îmi par ani întregi de aşteptare!

Îşi aminti că o lăsa deseori singură în peşteră, el ieşind afară să aducă apă de la izvor ori vreo fructă, nuci ori alune, pe care le mâncau aici, înăuntru, nevenindu-le să mai iasă din inima muntelui.

La o astfel de plecare a lui făcea ea acum aluzie, probabil chiar la ultima, de care-şi amintea vag.

Atunci o privi cu atenţie şi văzu că expresia ei era chiar cea de atunci, rămasă parcă împietrită peste trecerea vremii: adolescenta cu ochi mari pe sub buclele negre, cu faţa albă, de o paloare străvezie.
Parcă nimic nu se schimbase, totul rămânând încremenit în timp.

- Iartă-mă, draga mea, îi spuse el abia şoptit, nici nu mi-am dat seama de trecerea timpului…

- Nu-i nimic, bine că te-ai întors, dar de-acum n-o să-ţi mai dau drumul nicio secundă, îi zise ea, parcă strângându-l şi mai tare de mână, cu hotărâre.

El îi răspunse cu aceeaşi strângere, gândind: ce bine ar fi, draga mea, dacă acest vis ar fi posibil… e tot ce şi eu mi-aş dori!

Apoi plecară amândoi, mână-n mână, pe coridorul ce ducea spre inima muntelui, pe care-l cunoşteau ca-n palmă.

- Alexandru, îi zise ea, poţi să-mi spui ce ai făcut în tot acest timp cât ai lipsit şi eu te-am aşteptat?

Ce să-i spună? Că s-a închis ani întregi în laboratoare imense, pierdute sub zeci de neoane în care, alături de alţi tineri savanţi, rezolvau probleme cu formule complicate?

Ea n-ar fi înţeles. Rămasă aici, la stadiul de copilă venită în vacanţă la bunici, cu siguranţă n-ar fi priceput trecerea timpului şi devenirea lui, maturizarea, apoi o întreagă viaţă pe care el o trăise afară, printre oameni noi şi diferiţi, oameni mai buni ori mai răi, mai deştepţi ori mai reduşi mintal, o viaţă cu întâlniri şi iubiri, cu prefaceri şi transformări pe care mintea ei rămasă ca atunci, o minte de copil ce nu văzuse şi nu cunoştea lumea, n-avea cum să o înţeleagă şi să o accepte.

- Ce să fac, Angela? Am avut oarece treburi pe afară, dar m-am grăbit să le termin pe toate cât de repede am putut şi să mă întorc, căci ştiam că mă aştepţi şi că te vei îngrijora. Iartă-mă dacă nu m-am putut grăbi suficient!

- Bine, te iert, dar să nu mă mai faci vreodată să te aştept aşa! Şi orice ar fi, să nu-mi mai dai drumul la mână, te rog… zise ea cu o voce rugătoare, în care el citi disperarea aşteptării şi teama ei din tot acest timp că el ar fi putut să nu se mai întoarcă vreodată.

Şi se bucură că s-a întors şi că a regăsit-o…

Mergeau greu, printre cioburi de stâncă ascuţite şi alunecoase. Ea se lipise cu totul de el, sprijinită de braţul lui.

Apoi, într-o clipă de neatenţie, piciorul lui Alexandru călcă alături şi simţi cum se prăvale. Dădu drumul mâinii micuţe, ca să nu o tragă după el, în alunecarea-i spre fundul prăpastiei şi măcar ea să poată fi salvată.

Încercă, disperat, să se agaţe de pietre, dar acestea îi alunecau printre palmele crispate; picioarele căutau în zadar un punct de sprijin, totul se mişca, se zguduia într-un vuiet înfiorător; lanterna zburase o dată cu bucăţi calcaroase ce alunecau de-a valma, prinzându-l într-un vârtej cumplit.

Gândi scurt şi deodată, parcă, împăcat, că acesta e sfârşitul; ştiuse dintotdeauna că aici, în acelaşi loc în care viaţa lui începuse, avea să se termine la fel de brusc, într-o zi; şi această zi venise.

Într-o fracţiune de secundă, rememoră primii ani cu uimirile lor şi bucuriile de neegalat; revăzu chipul blând al mamei şi aspreţea din privirea de un albastru tăios a tatei, pe prietenii lui, Florian şi Achim, cu genunchii veşnic juliţi şi privirile curioase ca de pisic, apoi o văzu pe ea, cu ochii mari şi gene lungi şi cu şuviţele negre fluturând în vânt, aşa cum o văzuse întâia dată, alergând pe creasta muntelui, atunci când venise pentru prima dată în vacanţă la bunici.

Stătea aplecată deasupra lui, şi-l întrebă cu glas gâfâit şi privirea speriată:

- Te-ai rănit, Alexandru? Ai păţit ceva?

Atunci îşi dădu seama că stătea pe pământ stabil, umed şi rece. Nu alunecase decât un metru şi jumătate, într-o adâncitură săpată în stâncă, de trecerea vremii.
Nu avea nici o julitură şi, pipăind cu mâna alături, găsi lanterna rezistentă la şocuri. Ce sperietură! Nu-i venea să creadă…

Cum să-şi găsească sfârşitul aici, într-o scobitură de câţiva metri pe care o cunoştea palmă cu palmă?

- De ce mi-ai dat drumul? întrebă ea din nou. Te-aş fi ţinut eu, să nu cazi.

- Ca să te apăr, Angela, să nu te trag după mine în timpul alunecării şi să păţeşti şi tu ceva! îi spuse el blând, mângâind-o uşor pe păr şi strângând-o la piept cu multă recunoştinţă pentru grija ei.

Ea însă se îndepărtă uşor şi-l întrebă abia şoptit:

- Alexandru, simt că ceva, totuşi, nu e în ordine!

- Dar ce? Spune-mi, ce-ţi trece prin minte? şi ce gând îţi umbreşte bucuria?

- Alexandru, spune-mi drept: cine sunt eu?

O astfel de întrebare venită din partea ei, cea care fusese de la început sigură pe realitatea acestei întâlniri şi tocmai acum, când el însuşi acceptase totul ca fiind real, reuşi să-l sperie, zdruncinându-i toată încrederea, cu greu căpătată.

- Cum cine, Angela? Tu ştii bine cine eşti, cum mă poţi întreba aşa ceva? Nu eşti tu prietena mea, iubita mea, nepoata domnului învăţător, venită aici, în vacanţă? Nu am petrecut noi atâtea clipe minunate împreună?
Doar n-o să-mi spui acum că le-ai uitat pe toate şi nu mai ştii cine eşti?

Privirea ei era tristă şi tulburată de gânduri ascunse.

Îi ridică bărbia şi-i privi ochii: lumina lor nu mai era la fel ca la început, în prima clipă a reîntâlnirii lor, atunci când ea se materializase din umbrele şi luminile zidului sclipitor de mică.

Ceva se întâmplase cu ea, părea că o transformare o înstrăinase, dintr-odată. O umbră de durere îi acoperea ochii.

- Spune-mi Angela, ce s-a întâmplat? Ce gânduri te macină?
Căci fruntea ei micuţă părea într-adevăr măcinată de gânduri.

- Tu crezi că eu nu văd, Alexandru, că te-ai schimbat? Că tu nu mai eşti acelaşi?
Că în timp ce eu am rămas aceeaşi copilă adolescentă, tu te-ai maturizat, de parcă ai fi un alt om?

Uită-te la mine: sunt un copil, aşa cum mă ştii. M-am schimbat eu vreun pic?

O privi tăcut, surprins de această remarcă a ei, neaşteptată, apoi rosti:

- Nu, Angela, nu te-ai schimbat deloc; eşti aceeaşi fată minunată, care nu a părăsit sufletul meu nici măcar o clipă, chiar dacă, luat de vârtejul vieţii de zi cu zi, amintirea ta a rămas tot mai adânc închisă într-un ungher al inimii prin care intram tot mai rar…

- Bun, asta înţeleg; era normal, doar văd că pentru tine a trecut un timp destul de îndelungat.

Căci acum uită-te la tine: eşti un bărbat matur, trecut demult de anii adolescenţei. E adevărat, Alexandru? Aşa e?

Vocea ei era rugătoare, de parcă ar fi vrut ca el să-i infirme ceea ce vedea cu ochii ei. Nu putu să o mintă; n-avea rost.
Dacă ea văzuse şi înţelesese singură trecerea timpului pe deasupra lui, acum el nu se mai putea preface că ar fi tot copilul pe care ea îl cunoştea şi pe care atâta timp îl aşteptase.

- Ai dreptate, Angela, eu m-am schimbat, însă îţi jur că doar pe dinafară; în interior însă, în sufletul meu, eu sunt acelaşi Alexandru pe care tu îl cunoşti şi pe care l-ai aşteptat atâta timp. Eu sunt copilul de care îţi era dor şi de care şi mie îmi era dor, fără ca măcar să-mi fi dat seama vreodată, căci luat cu grijile zilnice, chiar dacă pe tine nu te-am uitat cu adevărat niciodată, de mine, însă, copilul de-atunci, nu mi-am mai amintit până azi, alături de tine.

- Bine dar cum e posibil ca timpul să fi trecut diferit pentru fiecare din noi? Şi cum vom continua de-acum încolo, când eu voi rămâne o fetiţă, în timp ce tu eşti deja aproape bătrân?
Ce vor spune cei de afară când ne vor vedea ieşind? Cum le vei explica toate acestea lor, când şi pentru noi înşine e greu de explicat?

Deşi ştia că nu e posibil oricât ar fi vrut, îi răspunse încet, cu gândul dus:

- Nu vom mai ieşi niciodată…

Vom rămâne de-a pururi aici, unde sufletele noastre sunt aceleaşi iar timpul pare că a împietrit asemeni stâncii.

Vom fi oamenii munţilor şi ai adâncului, aşa cum ne numeam deseori, în joacă.
Vom rămâne aici, pentru că doar aici putem rămâne mereu împreună, aşa cum ne-am dorit atât de mult, înainte ca viaţa să ne despartă.

- Îmi amintesc, ne-am promis de multe ori să nu lăsăm pe nimeni să ne separe vreodată…

- Iar eu am încălcat această promisiune, plecând la şcoli vestite din oraşe mari, apoi din ţări îndepărtate, neînţelegând că oricât m-aş fi îndepărtat, sufletul meu rămânea aici, cu tine.
Am umblat prin lume atâta timp ca un om fără suflet şi abia acum înţeleg de ce. Dar nu voi mai pleca, de data asta îţi jur că-mi voi ţine promisiunea!

Angela părea fericită şi încrezătoare ca un copil. Se lipi din nou de el şi porniră pe pietrele ude, acum cu mai multă atenţie, încet, cu grijă, să nu alunece.

Parcurseră aşa câteva coridoare ce dădeau dintr-unul în altul prin nişe mici şi ascunse de câte o stâncă pusă în cale, până ajungeau aproape şi o ocoleau puţin: atunci vedeau fanta prin care se puteau strecura pe rând, încet, pentru a trece în altă încăpere subpământeană din inima muntelui.

Apoi se auzi un zvon de şoapte.

I se părea că visează: aici, în singurătatea grotei, se auzeau, venite de nicăieri, şoapte de neînţeles.
Se opri, tot mai uimit. Angela îl privea şi ea cu aceeaşi mirare. Se aplecă şi lipi urechea de pământ, încercând să afle de unde veneau; o luară spre stânga, cu sfială.
Din loc în loc se mai oprea şi asculta pietrele, cu urechea lipită, aşa cum făcea, adesea, în copilărie. Găsi un coridor strâmt, prin care pătrunse aplecat, bâjbâind. Angela îl urmă tăcută, cu inima cât puricele.

Paşii lor se auzeau clar şi distinct, pe lespezile de piatră udă, dar şi şoaptele se auzeau acum tot mai clar şi tot mai aproape.

- Cine sunteţi? întrebă el, strigând spre nicăieri.

Ecoul îi răspunse cu mii de glasuri venite din toate părţile. Îngheţă de frică.

Apoi, printre pietre, îl văzu: şipotind agale, vechiul pârâiaş de care uitase…

- Dar uite, Angela, e izvorul nostru!

Îşi aminti cum îl ascultaseră de atâtea ori, în copilărie; şi atunci li se părea că izvorul ascuns în grotă le şopteşte lucruri doar de ei doi ştiute.
Zâmbi, regăsindu-şi o seninătate de mult uitată.

Se-ntoarse înspre Angela, pe care n-o mai simtea lângă el şi deja îi lipsea, voind să-şi împărtăşească amintiri dragi, legate de vechiul pârâiaş ce-şi urma drumul pe pietrele calcaroase din inima muntelui, de atâţia ani…

Însă Angela dispăruse.

O strigă şi o căută cu lanterna, de jur împrejur.

- Angela, unde eşti? îţi arde de joacă? Nu te mai ascunde, o să ne rătăcim.
Acum, când abia ne-am regăsit, tu dispari iar? N-ai zis că nu-mi mai dai drumul la mână, de teamă să nu ne pierdem din nou? Unde ai plecat?

Dar Angela nu răspundea. Doar ecoul mai îngâna slab, câte un sunet tot mai îndepărtat şi inutil.

Dădu ocol pe lângă pereţii de stâncă, luminând cu luare aminte fiecare cotlon întunecat. Apoi ieşi în alte galerii, prin care căută, tot aşa, în zadar.

Străbătu de multe ori peştera în lung şi în lat, strigând-o şi căutând cu lanterna fiecare nişă în care s-ar fi putut ascunde.

Târziu, ajunse la peretele de mică, din care ea se întruchipase.

Peretele era abrupt şi mohorât iar sclipirile lui metalice erau triste şi tăcute, un zid umed şi rece, într-o grotă pustie.

Angela nu mai era.
Dar dacă a iesit afară din peşteră? Se întrebă el şi se întoarse zorit înspre intrarea aflată în capătul opus al acestei galerii.

Alergă de-a dreptul, nemaiocolind pietrele ascuţite din drum ori adânciturile cu apă aproape îngheţată; alunecă de câteva ori, căzu şi se ridică grăbit şi continuă să alerge în căutarea fetei dispărute.

Atunci îl văzu: săpat în stâncă, ivit parcă din veşnicia pietrei, un bătrân înţelept cu barba albă şi privirea pătrunzătoare, cu zâmbetul senin: era Duhul Munţilor.

Ştia că era doar o statuie sculptată în piatră de ape şi vânt, un reper fără grai, ce stătea acolo de-o veşnicie.

Cunoştea demult, din copilărie, această legendă a Stăpânului Universului care, coborând odată, pe pământ, într-o plimbare cu Carul Mare, cu care şi Luna mai călătorea deseori vizitând aceste locuri şi peisaje minunate şi văzând el frumuseţea munţilor şi a pădurilor cu izvoare şuşotind prin pietre, a brazilor falnici ce ţinteau stelele în nopţi senine şi a crestelor pe care luna părea că lunecă uşor, mângâind păşuni mătăsoase, vrăjit fiind de toate aceste minuni, aşa cum el nu avea acolo sus, unde imensul ocean albastru era plin doar de ape liniştite, pe care rătăceau doar vechii aştrii, luminoşi şi sclipitori, într-adevăr, dar atât de pustii, faţă de potecile şi desişurile munţilor prin care zburdau animale, păsări şi fluturi ori răsunau triluri de privighetori, legenda zice că el n-a mai vrut să plece înapoi, dorindu-şi să rămână aici, pe vecie.

Stelele, părăsite, l-au tot rugat să se întoarcă, dar el refuza mereu. Atunci, văzând acestea, ele i-au strigat de-acolo, de sus:

- Pentru că ai inima de piatră şi ne părăseşti lăsându-ne singure, să rătăcim printre galaxiile pustii, te blestemăm să te transformi şi tu în piatră şi să rămâi acolo, închis în măruntaiele muntelui, veşnic.

Şi astfel spune legenda că Stăpânul Universului rămăsese împietrit în stâncă, transformat în Duhul Munţilor, cel ce veghea împrejurimile, din totdeauna.

Tocmai se pregătea să-i dea bineţe şi să-l întrebe de sănătate, după obiceiul locului, căci bătrânii l-au respectat totdeauna ca pe un adevărat stăpân chiar dacă din piatră, când acesta îl opri cu un gest scurt, ridicând mâna stângă cu palma îndreptată spre el.

- Ea s-a întors în stâncă, acolo de unde venise, îi spuse duhul, cu glas blând. A înţeles că tu nu vei putea rămâne aici, cu ea, oricât ţi-ai fi dorit, că viaţa ta acum e alta, şi-a continuat firul aşa cum a fost el trasat de Stăpânul Universului cu mult timp în urmă, şi orice încercare ar fi fost de prisos…

- Dar tu eşti Stăpânul Universului! îi răspunse el înciudat. De ce ai lăsat-o să plece? Dacă tu ai hotărât aceste drumuri demult, iar acum vezi bine că ai greşit, înseamnă ca tot tu poţi întoarce timpul şi profeţiile şi schimba rostul meu pe lumea asta, precum şi toate celelalte rosturi greşite ale lumii! îi strigă el, cu durere în glas.

- O, nu, fiule, eu am renunţat la menirea mea atunci când mi-am părăsit locul galactic şi am ales să rămân printre voi…

Acum sunt doar Duhul Munţilor, un duh de stâncă, ce vă veghez de-aici, din inima muntelui, fără însă nicio putere.

- Adevărat, zise Alexandru, abătut.

Şi totuşi, ce e de făcut?
- Nimic, răspunse bătrânul împietrit. Blestemul stelelor nu îl poate ridica nimeni decât ele însele.

Dar dacă n-au făcut-o până acum, nici nu cred că o vor face vreodată, căci iată, sunt ani îndelungaţi de când ele străbat bolta pe deasupra mea şi niciodată nu şi-au aplecat privirea spre mine.
Ba cred că de-atâta timp m-au şi uitat.

Alexandru stătu o clipă pe gânduri, apoi zise hotărât:
- Ba da, moşule, eu le voi convinge s-o facă!
Pentru că numai tu poţi rescrie firul vieţii mele din clipa în care paşii m-au purtat pe alte meleaguri, îndepărtându-mă de Angela, fata visurilor mele, vise ce nu m-au părăsit până azi, deşi trecut prin multe întâmplări ale vieţii, cu suişuri şi coborâşuri, cu împliniri şi dezamăgiri, cu vise noi, tot mai îndrăzneţe, pe care în zadar mi le-am împlinit aiurea, pe alte meleaguri, căci iată, singurul vis ce mi-a rămas în suflet, acesta neîmplinit, nu e posibil a se realiza fără ajutorul tău.

- Dar ce vei face, biet om nepriceput şi neînţelegător ce eşti?
- Voi convinge stelele să-ţi ierte dorul acesta pe care eu ţi-l înţeleg, dar pe care ele l-au văzut ca pe o trădare, rugându-le, implorându-le, în genunchi şi cu roiuri de lacrimi, să-ţi ridice blestemul şi să te scoată din stâncă, să te ridice înapoi, pe bolta nesfârşită, să-ţi redea Sceptrul Luminii aşezându-te din nou, pe Tronul Sfintelor Hotărâri din Sala Luminii Înţelepte, pentru a putea rescrie firul vieţii mele şi a-mi reda fericirea pe care în zadar am căutat-o întreaga viaţă, pe meleaguri străine.

Iar dacă lacrimile mele nu vor fi de-ajuns, voi vărsa alte şi alte lacrimi, pe care le voi aduna în căuşul palmei şi, urcat apoi, pe cel mai înalt vârf de munte, într-o seară senină când luna împreună cu atelajele ei sclipitoare: Carul Mic şi Carul Mare se vor apropia îndeajuns de mult, voi arunca toate aceste lacrimi pe bolta înstelată, printre celelalte astre luminoase, pentru ca pierzându-se printre acelea, să le ducă povestea mea şi să le-o spună în zile triste, în care fiecare dintre ele îşi vor depăna amintiri iar sufletele lor vor putea înţelege durerea mea.

Da, lacrimile mele, transformate la rândul lor în alte stele, le vor convinge şi astfel vom fi mântuiţi amândoi, şi tu, moşule, Stăpânul alungat din Raiul de Stele, dar şi eu, un biet călător prin lume, obosit de veşnicele mele căutări, de zadarnicele mele peregrinări prin astă lume şi prin multe altele, căci simt în străfundul fiinţei mele că această cumplită oboseală şi această durere de nesuportat nu-mi pot veni doar dintr-o singură întruchipare, ci din multe şi multe vieţi prin care degeaba am rătăcit căutându-mi liniştea şi împlinirea, căci iată, răspunsul era în inima ta de stâncă.

Dar bucuros voi relua, dacă va fi nevoie, de oricâte ori va fi nevoie, aceste îndelungi peregrinări printre lumi şi timpuri paralele, căci nu voi renunţa până când nu-mi voi îndeplini menirea pentru care m-am născut, aceea fiind regăsirea eului meu primordial, lucru imposibil de realizat, fără reîntregirea într-o singură fiinţă cu cealaltă jumătate a mea, aceea de atâtea ori pierdută şi regăsită şi apoi din nou pierdută, din cauza unui blestem stelar al cărui victima am fost, fără să fi ştiut.

Ieşi hotărât, parcă, să nu mai piardă nicio clipă.

Lumina orbitoare de afară îl făcu să închidă ochii imediat, preţ de câteva secunde.
Razele de soare coborau pe piscuri domol, printre umbrele înserării. Câteva stele se agăţaseră deja prin crengi.
Se aşeză pe o piatră şi privi bolta senină.
În curând, primele stele se vor ivi din înalt. Va aştepta, răbdător, oricât va fi nevoie.
Va aştepta să se adune roiurile de steluţe argintii, aşa cum şi în copilărie le aşteptase adeseori.
Ele veneau şi se agăţau în crestele munţilor, pe câte un pisc mai îndepărtat, ori alunecau prin brazii înalţi, coborând, din creangă în creangă, spre poale, cătând parcă spre izvorul fermecat din inima pădurii verzi de brazi.

Apoi venea luna, totdeauna cu cele două care ale ei, Carul Mare şi Carul Mic, împreună cu alaiuri de steluţe strălucitoare.
Luna se aşeza cu coatele pe culmea muntelui şi privea fermecată floarea de colţ, ori caprele negre ce zburdau pe înălţimi.
De câte ori, copil fiind, nu stătuse de vorbă cu luna şi stelele?
El le întreba pe unde-au umblat şi ce-au văzut, cum e prin alte părţi ale pământului, ori dacă e pe undeva mai frumos ca aici, la ei, în aceşti munţi semeţi.

Stelele guralive sclipeau de bucuria revederii seară de seară, în timp ce luna îi spunea poveşti din alte galaxii…
Toate acestea şi le amintea acum, aşteptând tăcut, pe o stâncă ce strălucea în amurg şi privind bolta şi înălţimile, dar şi măreţia muntelui ce-l înconjura.

Şi parcă fiecare potecă şi fiecare stâncă avea o poveste de demult, dintr-o copilărie frumoasă şi fericită.
Şi astfel timpul trecea uşor, în amintiri dintre cele mai plăcute, de care nu s-ar mai fi despărţit.
Astfel încât, la un moment dat, pe o potecă iţită de după Colţii Morarului, apăru o turmă de oi.
Ciobanul, un bătrân cu pantaloni din aba, strânşi pe picior şi băgaţi în încălţări înalte cu carâmb şi nojiţe legate în cruce, peste care purta o şubă din blană de oaie neargăsită, se opri, sprijinit în baston şi privindu-l direct, în ochi, aşa după cum au obiceiul oamenii de la munte.

- Bună seara, îi spuse Alexandru.
- Seara bună, fiule! Cum te cheamă?
- Alexandru, răspunse el.
Moşul se aseză pe o piatră de-alături şi începu să povestească, pufăind agale dintr-o pipă mare şi neagră, înconjurată de un cerc argintiu:

- Numele tău îmi aminteşte de o legendă spusă demult, când eram un ţânc, de bunicul meu, pe care şi el o ştia de la bunicul lui, care la rândul său o ştia tot aşa, din moşi strămoşi, despre un tânăr de pe aici, care se chema la fel ca şi tine, Alexandru…

Era un băiat înalt, cu ochi albaştri precum cerul senin, îndrăgostit de peşteri, de păduri şi de munţi.
Se spune că el a fost singurul om care a stat vreodată de vorbă cu Duhul Munţilor, dar asta demult, demult, încât nici cei mai bătrâni aproape că nu-şi mai amintesc…

Ce-au vorbit ei, atunci, nu se ştie, dar zice-se că din acel moment, Duhul Munţilor, care avea ca aşezământ chiar această micuţă grotă, nu a mai fost zărit niciodată, de nimeni, pe aceste meleaguri…

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.