Violinne


Capitolul 13


Pe aceste meleaguri cu suprafeţe întinse de pământ pietros sau întinderi de dune de nisip şi stepe uscate, câte-o cămilă mai moţăie la soare, leneşă, în aşteptarea stăpânilor ori a turiştilor pe care să-i poarte prin întinderea aridă spre Marea Piramidă, în timp ce negustorii flutură pe tarabe eşarfe colorate, îndemnând oaspeţii veniţi de peste mări şi ţări să cumpere statuete, tricouri ori să facă plimbări prin soarele dogoritor cu trăsura cu cal, ori cu caleaşca.

În depărtare, la orizont, se profilează, impresionante, vechile piramide, atât de vestite.

Venise cu autocarul şi rătăcea de colo-colo, atrasă ba de un vânzător de ilustrate colorate, ba de unul de suveniruri lucrate manual, un fel de mărgele colorate şi băgate pe nişte şiraguri împletite cu mare artă.

Cumpără un portret al lui Atum, autocreatorul şi sursa tuturor zeilor, un desen făcut în tuş pe o piatră şlefuită şi aşezată pe un piedestal ce repeta ca un laitmotiv, geometria piramidală.

Se afla la Karnak, un complex de temple situat pe cursul mijlociu al Văii Nilului, în apropierea vechiului oraş Theba.

Ardea de nerăbdare să vadă celebrele monumente de pe Valea Regilor şi aceea a Reginelor, dar ghidul întârzia să apară.
Le spusese că merge să rezolve câteva probleme legate de cazare şi acte, hârtii, să-şi facă şi ei de lucru pe-acolo, până se-ntoarce el şi uşor, uşor, se-mprăştiară toţi, care-ncotro.

Nu-i nimic, îşi zise Angela, ne găsim noi, că doar autocarul e mare şi se vede în mijlocul pieţii şi n-o să plece fără noi.

Şi îşi continuă plimbarea de una singură, descoperind la tot locul alte şi alte construcţii ce făceau farmecul locului.

Trecu astfel pe lângă câteva capele de o formă neobişnuită, ce străluceau albe în soarele orbitor, printre stâlpi meşteşugit ornamentaţi în motive bizare.

Din loc în loc, grupuri statuare pe care încerca în zadar să descifreze hieroglifele denumirilor, căci nu puseseră şi ei tăbliţe cu traduceri în engleză ori franceză, măcar.

Primul templu întâlnit, acela al lui Amon-Ra, o uimi prin măreţia lui. “Cel mai ales dintre locuri”, după cum aflase că i se zicea în antichitate, era un complex monumental impunător, mai mare decât orice altă catedrală imensă văzută de ea vreodată.

O clădire de cult impresionantă, printre ai cărei pereţi te puteai pierde repede.

Se strecură uşor pe lângă zidurile sfinte, vădit impresionată de măreţia ansamblului de o copleşitoare divinitate, în faţa căruia Angela se simţi dintr-o dată mică şi insignifiantă, aşa cum probabil se simţeau toţi simplii muritori aici, începând cu cei din trecut, ce participau la ceremoniile închinate lui Amon-Ra.

Parcurse ca într-un vis o alee lungă şi încadrată de-o parte şi de alta de statuete de piatră, copii fidele ale celebrului Sfinx. Intrarea în templu era măreaţă, prin zeci de piloni uriaşi şi de obeliscuri împodobite cu steaguri şi statui ale faraonilor.

Apoi se văzu ajunsă într-o sală imensă, hipostilă, de dimensiuni impresionante: sala festivă, înţelese, după cele trei nave centrale mai mari şi celalalte două, laterale, mai mici, întocmai ca în descrierea din broşura de prezentare pe care o răsfoise în autocar.

Peste tot, pereţii erau îmbrăcaţi în decoraţiuni reprezentând fapte de arme ale faraonilor şi, evident, vitejia lor era cinstită prin hieroglifele care însoţeau fiecare imagine.

Urmărind de-a lungul zidului poză după poză şi tablou după tablou, pe nesimţite ajunse într-o nişă laterală care, printr-o boltă cu arcade aurite, se deschidea într-o piaţă imensă, cu totul alta decât cea în care poposise întâi şi unde rămăsese autocarul, deşi asemănătoare oarecum, cu aceea.
Doar că aici tarabele negustorilor dispăruseră, ele fiind înlocuite de grupuri mari de oameni ce sporovăiau însufleţiţi, privind cu toţii din când în când, înspre fereastra templului celui mai măreţ văzut vreodată de ea şi pesemne de vreun oricare alt muritor.

Se uita şi ea cu luare-aminte, căci frumuseţea acelui edificiu era de nedescris, iar măreţia lui îţi tăia răsuflarea.

Părea că oamenii aşteaptă cu nerăbdare ceva ce se va întâmpla la acea fereastră spre care toţi ochii se îndreptau mereu, aşa că întrebă şi ea aşa, la întâmplare, în grupul de alături:

- Ce se-ntâmplă, oameni buni? E vreun spectacol, ori la ce vă uitaţi cu toţii?

Aceştia o priviră oarecum miraţi, căci li se părea ciudat să nu ştie toată lumea la ce sărbătoare fără de seamăn erau martori.

- Pesemne ca eşti străină de aceste locuri, îi răspunse unul dintre ei, de nu ştii ce se-ntâmplă.

Ca şi cum, după hainele mele nu s-ar vedea, îşi zise ea în gând, privind zâmbind la hainele ei europene şi la ale lor, specifice locului, deşi parcă, totuşi, chiar şi hainele lor păreau ciudate, acestea având acum un aer oarecum tradiţional şi diferit de acelea ale negustorilor întâlniţi în prima piaţetă.

- Aşa-i, vin de pe meleaguri străine şi nu cunosc pricina acestei adunări, dacă nu binevoiţi a mi-o spune.

- Dar azi e mare sărbătoare, îi spuse atunci altul din grup, pentru că azi, Amenhotep al Patrulea, slăvitul nostru faraon, îşi alege soaţa cu care va domni întru mulţi ani de glorie!

- Faraon?! întrebă ea, mirată şi crezând că n-a auzit bine. Ce fel de faraon?

- Dar tocmai ţi-am spus, Amenhotep al Patrulea, faraon din Dinastia a XVIII-a, rosti acela din nou, mai apăsat şi mai clar.

Obiceiuri, gândi ea.
Se pare că oamenii ăştia ţin la datini mai ceva ca noi, dacă încă se mai distrează jucându-se de-a faraonii…

În timp ce gândea astfel, în piaţă se făcu linişte deplină şi toţi ochii se îndreptară spre fereastra care tocmai se deschisese.
În cadrul ei apăru un chip de o frumuseţe orbitoare, un tânăr cu privirea pătrunzătoare şi zâmbet plăcut, care le spuse tuturor, cu un glas puternic dar mângâietor:

- Iubiţi supuşi, după cum ştiţi, azi e sorocită ziua în care îmi voi lua soţie, zi aşteptată cu nerăbdare şi de mine, căci sper ca zeii să-mi fie îndurători şi să-mi aducă o fiinţă caldă şi apropiată, cu suflet frumos şi inima bună, dar şi de voi, căci ea va fi regina voastră ce vă va ocroti cu spiritul ei iubitor şi pe care voi o veţi cinsti zi de zi şi ceas de ceas înălţând rugi zeilor pentru sănătatea şi bunăstarea ei, slăvidu-i bunătatea în cântece, ode şi mulţumiri şi făcându-i cunoscută frumuseţea chipului prin gravuri şi bazoreliefuri de o admirabilă măiestrie, aşa cum toate reginele noastre de până acum au avut portrete şi busturi rămase ca veşnică şi plăcută amintire.

În acest moment, mulţimea izbucni în urale şi aplauze, precum şi rugi adresate zeilor, pentru ca toate acestea să se împlinească întocmai şi cât de curând.

Angela privea încântată, simţindu-se martoră a unui moment de o mare frumuseţe şi părându-i rău că, ieşită să facă doar câţiva paşi, uitase aparatul de filmat în maşină.
Dar tânărul de o frumuseţe fără seamăn, întocmai ca a unui zeu, continuă, atunci când mulţimea conteni larma aplauzelor:

- Aşa cum ştiţi, după obiceiul nostru, rămas de veacuri întregi, această alegere se face cu ajutorul porumbelului alb, căruia eu îi voi da drumul să zboare şi pe care îl voi lăsa să aleagă în locul meu, iar aleasa îmi va fi fata pe al cărei umăr se va aşeza pasărea călătoare şi imaculată.

Zicând acestea, de el se apropie un servitor care îi aduse o colivie din aur, în mijlocul căreia gângurea nerăbdător un porumbel alb, cu aripile pregătite de zbor.

Prinţul desfăcu uşiţa coliviei, iar pasărea îşi luă zborul către înaltul cerului, părând că se rătăceşte printre razele de soare.

Reveni apoi şi se apropie de mulţimea din piaţă, dădu câteva ocoale pe deasupra capetelor tuturor, parcă privind cu luare-aminte la fiecare chip de fată întâlnit în drum, după care se aseză uşor, într-o aterizare lină, pe umărul Angelei.

Mare-i fu mirarea, dar şi mai mare încurcătura, căci nu ştia ce ar trebui să facă acum ori să zică, ori cum să reacţioneze.

Iar ca şi cum uimirea ei n-ar fi fost îndeajuns de mare, o mai amplificară şi cei din jur care văzând-o aleasa păsării, se îndepărtară uşor în lături, făcându-i numeroase plecăciuni.
Zâmbi amuzată şi se plecă şi ea, imitându-i ca într-un joc.

Apoi faraonul coborî de la geam şi veni s-o cunoască şi s-o conducă personal în camerele templului, pentru a o prezenta părinţilor şi rudelor sale.

- Bine ai venit, îi zise el luând-o de mână, căci după port îmi pari străină! Pe chipul tău, însă, văd nu doar frumuseţea trăsăturilor armonioase, a ochilor mari şi a genelor arcuite ori a gurii desenate asemeni unei fructe pârguite, dar şi a sufletului care îţi răzbate în priviri cu căldură, încălzindu-mi inima.

Eu sunt fericit de alegerea păsării, căci nici eu n-aş fi putut alege mai bine, dar tu, accepţi să-mi fi mireasă?

Ei, asta e, îşi zise ea, gluma-i glumă, dar n-o să spun că nu, că n-ar fi frumos; să lăsăm deci jocul să curgă, gândi ea şi rosti:

- Cu multă bucurie accept, că doar nici eu n-aş fi găsit un faraon mai chipeş.

Mulţimea izbucni în râs, aplaudându-şi regina, nu doar pentru că acceptase, dar şi pentru acest răspuns amuzant pe care ea îl dăduse, spre hazul tuturor.

Apoi cei doi plecară spre intrarea în templu, unde îi aşteptau întâi şiruri de servitori ce se ploconeau de-o parte şi de alta a coridorului pe care înaintau printre uralele lor şi urările de viaţă lungă şi domnie îmbelşugată, apoi ajunseră în săli imense în care, pe divane încrustate în aur, îi aşteptau rudele faraonului ce îi fură prezentate pe rând, într-un ceremonial deosebit.

Era copleşită, căci spectacolul acesta întrecea în fast orice imagine văzută de ea în filme ori chiar în imaginaţie, atunci când citea vechi istorisiri.

Câteva slujnice o însoţiră apoi spre camerele ei, pe care i le prezentară în trecere, arătându-i locul de dormit noaptea, o cameră cu un pat imens, înconjurat de perdele din cea mai fină mătase, acela de odihnă pe timpul zilei, adică o cameră presărată cu teancuri de pernuţe colorate şi pufoase, printre vase mari de lut, cu arome proaspete; urma divanul pe care îşi putea petrece timpul citind ori împletind mărgeluţe colorate, apoi camera de baie, în care o cadă rotundă şi adâncă era împrejmuită de nenumărate sticluţe de parfumuri şi săpunuri cu mirosuri îmbietoare. Intrând în camera de îmbrăcat, zeci de haine în fir auriu ori cu modele pastelate îi luară ochii, aşezate pe şiruri de umeraşe aflate la tot locul, printre oglinzile mari, în rame încrustate în pietre preţioase.

Erau în acest alai şi slujnice interprete, care la intrarea într-o încăpere, îi recitau versuri frumoase însă oarecum enigmatice pentru ea, nefiind obişnuită cu aceste poezii tradiţionale:

“Ale lumii de dincolo, călăuze,
Cartea celor două căi voi ne-aţi deschis,
Şi prin harul alor voastre muze,
Cartea porţilor străbate-vom ca-n vis,

Cea a peşterilor întâlnite-n drum,
Ori pentru-a străbate veşnicia,
Daţi învăţătura voastră-acum,
Înalţând prin rugă, poezia”.

Ar mai fi căscat ea gura mult şi bine la toate acestea, dacă una din slujnice nu ar fi venit să o cheme, cu o plecăciune adâncă, până-n pământ:

- Sculptorul nostru a venit pentru a-ţi slăvi frumuseţea într-un bust ce va fi expus alături de cel al măritului faraon.

Aşadar, neasemuită regină, alege-ţi cea mai frumoasă rochie şi hai în camera de pieptănat, pentru ca artiştii noştri să-ţi aranjeze părul negru în cea mai minunată diademă, şi apoi să-i pozezi măritului artist.

Se supuse zicându-şi “dacă aşa e jocul…” şi în scurt timp se văzu în oglinzile din jur şi rămase mută de uimire: parcă nu mai era ea, într-atât de schimbată părea.

Din oglindă o privea o regină mândră şi impunătoare, cu o privire ce fascina.

Păşi cu graţie pe dalele de marmură albă, până la divanul pe care se aşeză comod, în timp ce sculptorul îşi făcea treaba cu multă măiestrie, trasând contururi de o mare sensibilitate.

Când termină, bustul ei era o adevărată operă de artă, cum nu mai văzuse în niciun muzeu oricât de celebru al lumii.

Iar sub el, direct pe soclu, mâna artistului gravase câteva slove pe care ea le citi cu o uimire din ce în ce mai mare:

„Moştenitoarea, cea mare în graţii, cea plină de farmec, marea aducătoare de fericire, doamna gingăşiei, foarte iubită, care linişteşte inima regelui în casa sa, în toate dulce vorbitoare, Stăpâna Egiptului de Sus şi de Jos, Marea Soţie a regelui, care o iubeşte, Doamna celor două ţări, Nefertiti”.

Nefertiti? Cum, ea era Nefertiti?!

Rămase gânditoare, privind bustul de o desăvârşită realizare artistică, aşa cum nu mai văzuse ...

Dar nu stătu mult să contemple această operă de artă, că alţi servitori veniră şi îi spuseră că măritul faraon împreună cu suita regală o aşteaptă la capela unde se va oficia nunta, pregătirile fiind de mult timp terminate.

O conduseră pe nesfârşite coridoare, apoi, însoţită de alaiul de verişoare ale prinţului care i se alăturau pe drum, ajunse într-o încăpere ce părea să-l proslăvească pe zeul Atum, pe care îl recunoscu arătând exact ca în desenul pe care tocmai îl cumpărase.

Aici chipul lui era peste tot, în diverse ipostaze care mai de care mai impunătoare, în gravuri şi bazoreliefuri ori busturi sculptate în piatră, marmură albă, ba chiar în aur. Cu coroana dublă, simbol al celor două Egipturi, imaginea lui era asociată ba cu aceea a unui leu, ba a unui taur ori a unui şarpe.

Faraonul îi veni în întâmpinare şi luând-o de mâini, o conduse în faţa bustului aurit şi-i spune cu glas răsunător:

- Aici, în faţa măritului zeu autocreator Atum, te iau de soţie, martori fiindu-ne toţi zeii creaţi de el, Ankh, viaţa masculină şi justiţia, precum şi Ma’at, adevărul feminin, ca şi aerul curat al răsuflării, Shu, dar şi Tefnut, soţia sa, umezeala, apoi Geb, pământul, şi Nut, cerul, împreună cu mândrii Osiris, Isis, Nefertum şi Seth, născuţi din pământ şi cer.

Şi în timp ce invoca fiecare zeitate, arăta cu gesturi ample, în lateral, gravurile în care aceştia erau înfăţişaţi de-a lungul frescelor ce înconjurau zidurile impunătoare, ori busturile şi statuetele care îi reprezentau şi care erau aşezate pe socluri măreţe, din loc în loc, impresionând cu frumuseţea lor şi cu neasemuita măiestrie artistică a meşterilor ce le făuriseră.

Ceremonia era atât de fastuoasă şi bogată în manifestări, toate erau atât de surprinzătoare, de o bogăţie de imagini şi obiceiuri de neimaginat, încât, după un timp, Angela privea doar fermecată în jur, părând că nu mai înţelege nimic, de parcă o vrajă s-ar fi coborât din senin asupra sa.

Nici vorbă să se mai gândească la autocarul ori la ceilalţi excursionişti care, la drept vorbind, nici ei n-o mai aşteptau, căci văzând că trece ziua şi ea nu mai apare, hotărâseră să-şi continuie programul vizitelor aşa cum fusese el stabilit, urmând să se întâlnească şi cu ea mai târziu, când îi va căuta.

După ceremonia religioasă urmă ospăţul, ocazie de petreceri pentru toţi supuşii, aşa cum nimeni nu mai văzuse prin părţile acestea de multă vreme.

S-au aşezat mese întinse cu bunătăţi de-a lungul aleilor, prin temple şi pe afară. Şiruri de slugi veneau cu platouri imense şi pline vârf de preparate pe care le aşezau din loc în loc, în timp ce muzicienii cântau din instrumente sculptate în lemn de bambus ori de cireş, scoţând sunete divine.

Deşi nimeni nu număra zilele şi nopţile, părea că sărbătoarea nunţii a ţinut câteva săptămâni, iar oamenii învăţaţi cu petrecerea, mai greu se hotărau a renunţa şi a pleca pe la casele lor, lucru căruia îi veni timpul, însă, în cele din urmă.

Angela trăia zile fericite şi nopţi de vis, ca într-un basm incredibil şi fără de sfârşit.

Doar cu ofrandele aduse atâtor zei nu se prea împăca ea.

- Dar de ce, frumoasa mea regină? O întrebă faraonul într-o zi.
Ştiu că tu vii din ţinuturi îndepărtate, dar oare voi nu slăviţi tot aceiaşi zei ca şi noi? Că doar pământul e unul şi cerul e tot unul, iar noi, toţi, oamenii de pe pământ, avem aceiaşi zei cărora să ne închinăm cu aceeaşi smerenie şi recunoştinţă.

- O, nu, iubit soţ şi faraon, îi răspunse ea parcă abia, cu greu, amintindu-şi... noi nu avem mai multi zei, ci numai unul.

- Cum, doar un singur zeu? întrebă el mirat.
Unul singur, oare, poate să reprezinte în acelaşi timp şi cerul, şi pământul? şi luna, şi soarele? şi apa, dar şi aerul? Un singur părinte la care să te închini şi care să-ţi îndeplinească toate rugile? Unul singur căruia să-i aduci jertfe şi mulţumiri?
Unul singur pe care să-l slăveşti în poeme, cântece şi gravuri, ori sculpturi măiastre?

- Da, unul singur, răspunse ea, zâmbind.
- Ei, atunci, deşi nu ştiu unde-şi are sălaşul poporul tău, dacă însă acest brav popor care mi-a dat o soţie atât de frumoasă, fiind de departe chiar cea mai frumoasă femeie din lume, are un singur zeu venerat şi slăvit, atunci eu însumi voi avea încredere în această nouă formă de monoteism pe care o voi instaura şi aici, aducând cu ajutorul tău cea mai mare reformă religioasă de pe aceste meleaguri.

Şi chiar în acel moment trimise slugi să anunţe poporul să lase orice îndeletnicire pentru a veni la templul cel mare, urmând comunicarea unei hotărâri ce va schimba datinile şi credinţele ca şi istoria întregului regat.

Poporul se adună şi ascultă uimit, nevenindu-i să creadă cele rostite de măreţul faraon:

- Aşa cum soţia mea şi regina voastră, prea frumoasa Nefertiti, venită de pe tărâmuri îndepărtate, avea în ţara ei de baştină un singur zeu, tot aşa, de azi încolo şi noi ne vom închina unuia singur, cultul unic al discului solar, Aton, fiindu-ne de-acum unicul părinte şi sfătuitor, unicul stăpân suprem, el întrunind laolaltă cerul şi pământul, spiritul masculin şi cel feminin, bolta cu stele şi terenurile aride ori cele mlăştinoase, spiritul justiţiei şi al adevărului, al aerul respirat şi al apei atât de necesare în irigarea pământului şi creşterea bucatelor. Lui îi veţi aduce jertfe şi în faţa lui vă veţi închina.
Lui îi vor ridica meşterii de seamă busturi cioplite în piatră, ori artişti desenatori îi vor face fresce şi gravuri meşteşugite.

Poporul acceptă fără să crâcnească, aşa cum accepta orice hotărâre a faraonului, el fiind nu doar un conducător, ci chiar un zeu ce trăia aici, pe pământ, printre ei şi căruia îi datorau supunere oarbă.

Astfel plecară toţi pe la casele lor, punându-şi unii altora întrebări şi dându-şi răspunsuri aşa cum se pricepeau.

Urmă o perioadă de profunde schimbări, căci faraonul dădea ordin după ordin să se construiască alte temple în Karnak, în care el se închina, de-acum, zeului solar, autoproclamându-se „Mare Preot”.

Apoi îşi schimbă chiar şi numele în Akhenaton, asta însemnând pe limba lor „Servitorul lui Aton” şi construi oraşul Akhetaton, în care mută capitala Egiptului.

Erau ani întregi în care mii de oameni se luptau cu blocuri mari de piatră, sub arşita soarelui dogoritor, ridicând temple şi construcţii în condiţii de muncă inumane.

Viaţa simplilor muritori era din ce în ce mai grea şi mai tristă, dar nimeni nu cuteza a se plânge, căci datoria faţă de semeni era sfântă, toţi participând cu aceleaşi munci la folosul obştesc.

Astfel, din fiecare familie mergeau la muncă cei mai în putere, tineri viguroşi şi bărbaţi oţeliţi în munci grele.

Unii se întorceau răniţi, uneori, însă alţii nu mai reveneau niciodată la casele lor.

Tot aşa, într-una din zile, vizitându-si cum avea de obiecei, mormântul pe care supuşii i-l făcuseră în Akhetaton, se pare că funiile groase cu care lanţuri de oameni înşiraţi ca furnicile pe peretele de piatră urcau un bloc imens de stâncă tăiată cubic, se tociră îndeajuns de mult prin frecarea pe perete zgrunţuros încât, de greutatea blocului de piatră, se rupseră şi acesta se prăvăli înapoi, peste furnicarul de oameni de sub el, pe care-i strivi luându-i la vale precum un tăvălug ce nu lasă nimic în urmă.

A fost o jale ce a ridicat spre cer strigăte de durere şi neputinţă, în care mii de oameni au pierit striviţi ori alţii au rămas răniţi grav, în timp ce stânca antrena în cădere alte şi alte bucăţi de pietre ce fuseseră deja urcate şi care acum se întorceau într-un nor de praf ce acoperise întregul orizont, astfel încât nimeni nu văzu cum în mormântul devenit acum o vale a plângerii se pierdu însuşi faraonul, al cărui trup n-a mai fost vreodată găsit.

Însă Angela nu-l văzu dispărând, din cauza aglomerării şi a nebuniei create de frica şi deruta generală.

Dar cum să mai fi văzut ceva în jur, când totul era negru, aerul fiind îmbâcsit de un praf gros şi păstos, prin care abia de puteai să mai respiri?!

Speriată, Angela încercă şi ea la fel ca şi ceilalţi nefericiţi, să fugă din calea pietrelor şi să se adăpostască de urgia care venea de sus, lucru dificil însă, căci nevăzând nimic în jur, nu făcea decât să alerge năucă ba într-o parte, ba în cealaltă, împinsă de mulţimea derutată şi grăbită şi strigând întruna, fără să realizeze că erau doar nişte vorbe fără sens:

- Alexandru! Alexandru!
În cele din urmă, îşi puse mâinile la ochi, să se apere de praful care o orbea şi se lăsă în voia mulţimii, nemaiopunând nicio rezistenţă.

Nu ştiu cum, în larma generală, i se părea că aude, de undeva sus, un glas ce rostea murmurat şi abia desluşit:

„Niciun om nu poate fi considerat fericit atâta timp cât este în viaţă”…

Atunci simţi o mână pe umăr, apoi mâna o apucă puternic de braţ şi o trase într-o parte, strigându-i tare, ca să acopere larma mulţimii derutate:

- Domnişoară, vino la autocar, să ne adăpostim repede, că ne prinde furtuna de nisip!

Angela îl asculta nedumerită, venind parcă de pe altă lume:

- De ce te-ai îndepărtat?
Abia te-am găsit, în nebunia asta de nu se mai vede om cu om, puteai să te pierzi de noi şi cine ştie pe unde ajungeai ori ce-ai fi păţit...
Că nu ştii ce înseamnă o furtună de nisip în deşert!

Dar parcă mi s-a părut că strigai „Alexandru”; noi n-avem pe nimeni în grup, cu numele ăsta.
Ei, dar poate că doar mi s-a părut...

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.