Violinne


Capitolul 14


Poate că doar mi s-a părut, îşi zise el în gând, dar nu mă strigă nimeni, căci nu se vede ţipenie de om în jur.

Era la eleşteul de lângă conac, o baltă mai măricică şi plină de peşti, din mijlocul pădurii spre care se pierdea, pe o vale în trepte, curtea cea mare. Uneori, într-un amurg mai întârziat, când raze de soare pătrundeau prin coroana bogată de deasupra lacului şi se răsfrângeau în apă printre nuferii plutitori, aveai impresia că în adânc plutesc chiar şi peştişori aurii…

Conacul era de fapt o clădire fără etaj, dar mult înălţată deasupra pământului, urcându-se pe nişte scări late şi lungi, aşezate pe două părţi, aşa cum văzuse el pe la casele mari din Europa, ori chiar la sălile de bal prin care abia apucase să intre, tânăr fiind, înainte ca vremurile să se schimbe şi războiul să distrugă soarta tuturor.

Se intra pe o uşă mare şi dublă într-un hol imens, rotund şi înconjurat de stâlpi albi, ce nu aveau vreo treabă de a sprijini ceva, decât că arătau bine şi-i aminteau lui de casele cu coloane de la ei, din Franţa. De jur împrejur erau camerele mari, cu ferestre înalte deschise spre curte.

La subsol era pivniţa, amenajată cu rafturi imense şi etichetate pe ani şi pe podgorii, ori pe soiuri de struguri. Acolo aşezau în fecare toamnă sticlele de vin bun, din soiuri alese, pe care le ţinea la învechit. Doar când avea oaspeţi scotea câte una, pe care o prezenta cu mare fală, citind eticheta cu mândrie.

Mai erau şi alte acareturi în curte, camerele servitorilor, hambare cu provizii de grâne şi nutreţuri pentru animale, apoi grajdurile de cai, vaci şi porci, curtea de păsări şi un alt rând de căsuţe mai mici, pentru muncitorii veniţi de departe, care erau găzduiţi acolo, cu familii cu tot, casele lor fiind prea îndepărtate ca să mai poată pleca seara, după o zi de muncă şi nevoind să-i despartă de neveste şi de copii.

Coborând prin livada de meri vreo sută de metri, ajungeai la atelierul mecanic, unde staţionau ori se reparau tractoare, combine şi alte maşini agricole. Acolo munceau oameni din sat, meşteri pricepuţi în tot felul de reparaţii şi de îndeletniciri. Mai toţi erau întorşi de pe fronturi, unii trăgând de câte un picior, alţii fără vreun deget, ori cine mai ştie cu ce beteşuguri, dobândite pe meleaguri străine, în lupte spre care inima lor nu i-ar fi dus vreodată.

La eleşteu coborai pe scările late, săpate în panta dealului, printre alţi pomi fructiferi: întâi cireşi, vişini şi caişi, apoi, mai jos, meri, peri şi jos de tot, aproape de apă, bătrânii nuci cu umbra strufoasă şi atât de răcoroasă şi de plăcută, vara.

În jurul mlăştinos al bălţii, stânjenei galbeni ori albaştri şi alte plante iubitoare de apă, colorau locul îmbietor.

Toţi oamenii din sat puteau veni la eleşteu, nu interzisese accesul zicând ca e al lui, că doar balta avea peşte pentru toată lumea; atâta doar că ocupaţi cu munca mai toată ziua, ţăranii nu prea aveau ei timp de plimbări.
Dar măcar duminica, tot mai veneau câţiva tineri cu o undiţă în mână, mai mult la distracţie decât la pescuit, petrecând câteva ore împreună, pe lac.

În jurul eleşteului fiind pământul mlăştinos, nu te puteai apropia; aşa că Alexandru făcuse un pod de lemn pe deasupra, cu o balustradă împletită din lemne moi şi uşoare, ori chiar tije lungi şi goale de bambus, care se arcuiau de pe un mal pe altul şi pe-acolo se-nşirau, şi pe-o parte şi pe alta, flăcăii, cu undiţele în mână, nişte nuiele, de fapt, în capătul cărora băgau un bold răsucit.

- Vezi că mişcă, Vasileee! Ce-ai prins?
Şi Vasile scotea undiţa în hohotele de râs ale tuturor:
- Un şoşon!
- Mai caută, poate-i găseşti şi perechea, strigau ei, bucuroşi.
Era veselie mare, iar când venea boierul, râdea şi el cu ei, căci era încă tânăr şi prietenos şi nu făcea diferenţă după avere.

Venise aici în timpul războiului, nici el nu mai ştie acum exact cum s-a întâmplat, însă apoi, fiind grav rănit, rămăsese un timp la spitalul din oraş, să se înzdrăvenească.

La spital o cunoscuse pe Angela, asistenta care avea să-l îngrijească până la vindecare. Îşi amintea clipă de clipă mâna ei pe frunte când avea febră şi delira; era ca un balsam care-l readucea la viaţă.
Atunci îşi revenea şi vedea deasupra lui ochii ei mari, cu gene arcuite, pe sub buclele de păr negru, lucios şi se simţea ca şi cum un înger ar fi vegheat asupra sa. Tot datorită ei a cunoscut şi aceste locuri minunate, fiind satul ei natal, în care ea îl adusese să stea câteva luni la părinţii ei, să se refacă după boală şi îndelungata spitalizare, stând la aer curat, în pădure ori pe câmp, bând apă de izvor şi mâncând ce se găsea prin grădinile oamenilor.

Satul era frumos, presărat pe nişte coline acoperite de iarbă verde şi moale ca mătasea, sub care curgeau veşnic două izvoare cu apă rece şi limpede cum nu mai băuse parcă niciodată. Oamenii erau săraci şi cumsecade, muncitori şi amărâţi: era după razboi şi fiecare îşi plângea morţii ori îşi obloja răniţii. Femeile, când se adunau seara pe şanţ, la vreo şezătoare, împletind ciorapi pentru la iarnă ori vorbind aşa, de câte toate, povesteau încă tremurând de frică:

- Eu, maică, de câte ori auzeam bombardamentul, luam p-ăi doi copii mici în braţe şi cu ăl mare atârnat de fusta mea, fugeam pe câmp; aveam eu acolo o moviliţă unde îi băgam pe ei înăuntru şi eu mă puneam în faţă cu mâinile în lături, să astup intrarea, ziceam că să-i feresc de bombe…

- Ne-a ferit Dumnezeu, ţaţo, că altfel… Da’ şi câţi s-au dus…

Şi mulţi se duseseră, într-adevăr: unii dispăruseră prin alte ţări, rămaşi pe-acolo, poate morţi, poate doar răniţi şi rătăciţi, prizonieri ori pribegiţi pe la case de oameni care i-or fi primit şi le-or fi dat un ajutor, aşa cum au făcut şi ei, cei de aici, cu alţii, veniţi la fel, de pe alte meleaguri…

Alţii însă se întorseseră în sat, dar nemaiputând fi buni de vreo muncă, fără vreun picior ori vreo mână, ori cu tot felul de boli şi răni, mai mult ca o povară pentru cei dragi.

Când au auzit părinţii lui că nu se mai întoarce şi rămâne aici, au crezut întâi că s-a ţicnit de la bombardamente; apoi au înţeles că asta-i era voia şi i-au trimis bani să-şi încropească aici gospodărie.

Aşa a început construcţia conacului, apoi, treptat, s-au adăugat marafeturile din jur, apoi a descoperit împrejurimile şi a amenajat eleşteul, cu podul de deasupra şi bănci să stea lumea ieşită la plimbare, ba a făcut şi câteva căsuţe din lemn, ori chioşcuri şi pavilioane unde să se adăpostească de ploaie ori de soare.

Pământul era bun şi roadele se făceau iar animalele creşteau şi se înmulţeau, aşa că nici cei mai săraci oameni din sat nu duceau lipsă: în fiecare an, de Crăciun, fiecare familie primea o jumătate de porc, să aibă şi ei masa îmbelşugată. Şi când li se însurau feciorii îi ajuta, cu nunta, apoi să se rostuiască pe la casele lor.
Pe copiii lor cei mai deştepţi îi trimitea la şcoli şi-i ajuta cu bani să înveţe carte.

Toată lumea îl iubea şi nu era de mirare.
Se logodise şi el cu Angela, iar logodna lor fusese sărbătoare pentru tot satul, de care s-a dus vestea şi mult au mai povestit oamenii oricând au avut prilejul, prin satele învecinate.

Apoi au venit comuniştii şi lucrurile parcă au luat-o razna…
La ei în sat n-ar fi trebuit să se schimbe multe, că doar erau aceiaşi oameni, care se cunoşteau dintotdeauna.
Şi-au ales şi ei un secretar, că aşa se chema atunci, un om gospodar şi cuminte, care-şi făcuse carnet de membru de partid.

La prima şedinţă, la căminul cultural, s-a adunat tot satul, curioşi toţi să vadă ce-o fi, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare.
Iese atunci tovarăşul Mitel, secretarul, pe scenă şi ia cuvântul pentru prima dată, adresându-se după moda cea nouă a vremii:

- Stimaţi tovarăşi…
După care îl vede în sală pe naşul său, Florea. Sigur că aşa era moda, toţi comuniştii erau tovarăşi, dar naşul…
Mitel se scărpină în cap cu două degete, încurcat: naşului îi pupai mâna, ţi-era ca un părinte, cum puteai fi tovaraş cu naşul?
Aşa că reluă bâjbâind, cu pauze dese şi înghiţind în sec:

- Stimaţi tovarăşi… şi naş Floreo! în hohotele de râs ale mulţimii care văzuse încurcătura lui…

Alţii plecau pe la oraş, unde începuseră a se ridica fabrici şi uzine şi angajau oameni de la ţară, muncitori, că aveau multă treabă acolo, iar oraşele erau încă mici şi nepopulate.

Era unul, Ilie, din sat, care se dusese şi el la oraş, la fabrică. Muncea băiatul că era harnic şi priceput, iar uzina era nouă şi avea nevoie de braţe vânjoase. Câştigau bine oamenii muncii, puteau şi ei să ducă o viaţă mai bună decât ţăranii, legaţi veşnic de dogoarea câmpiei, de ploaie şi de voia Domnului.

În zilele de leafă, când ieşeau de la muncă, mergeau toţi la o bere şi-un loz în plic. De câştigat, nu câştigau ei, dar asta era distracţia. Şi-apoi, de ce să nu încerci? Cine ştie? Că doar de-aia le făceau, biletele, ca să mai şi câştige câte cineva, măcar din când în când, că altfel ce rost ar fi avut?

Într-o zi, desfăcând lozul, pe Ilie îl luă ameţeala: câştigase două milioane de lei! Ce mirare, dar şi ce bucurie pe el şi pe fraţii lui, că erau şase în total, şi toţi săraci.

După ce i-a ajutat pe fiecare cu câte ceva, Ilie s-a gândit el ce să facă cu atâta bănet? Cum nu ştia de aur şi bijuterii, găsi să cumpere o casă, la oraş; erau, de fapt, câteva grupuri de câte două camere, fără etaj, cu o curte mare, cu iarbă, tufe şi copaci, ca la el, la ţară.
Alerga desculţ prin curte, seara, când venea de la lucru, şi-şi închipuia că nici n-a plecat din sat; doar izvoarele din marginea satului îi lipseau, eleşteul şi pădurea.

- Ce noroc pe tine, îi zicea Fănel, fratele mai mic, de câte ori venea pe-acolo, în vizită, pe la oraş.

- Vino şi tu la uzină cu mine, uite, stăm aci amândoi, muncim împreună, faci şi tu un ban şi poate-oi avea şi tu noroc.

- Ei, frate, frate… Trăim vremuri mari, ar fi păcat să mă îngrop eu în uzină, cot la cot cu sărăcimea. Acum, dacă esti isteţ, poţi ajunge departe…

N-a prea înţeles Ilie unde voia să ajungă fratele său, dar nici vreme n-a mai avut să se gândească la asta, căci acum vremurile erau într-o continuă mişcare şi zilnic se întâmplau lucruri noi.
Azi auzea: au mai făcut comuniştii o fabrică; mâine, că au făcut un pod.

Într-o zi află că au făcut naţionalizarea. Ce-o fi aia? Se întrebă Ilie, nedumirit, că nu înţelegea cuvântul.

Află în doar câteva zile, când veniră executorii şi-l anunţară că partidul i-a confiscat camerele, pentru oamenii muncii care veneau de zor de la ţară de câte ori se mai făcea câte o uzină nouă şi aveau mare nevoie de locuinţe.

- Mama voastră de chiaburi, îi strigau ei, îmbrâncindu-l prin curte, ce ţi-or trebui atâtea camere.

- Eu, chiabur? Se mira Ilie. Nici nu prea înţelegea ce-i aia, dar dacă era vorba, cum auzise, că el ar fi asuprit poporul, atunci era clar că nu era el din ăla!

Dar ce putea face? Se mută în două cămeruţe, pe care i le lăsaseră şi lui acolo, în curte.
Apoi îşi luă o nevastă harnică, fată cuminte, de la ţară, care-i zise:

- Lasă, Ilie, ce ne trebuiau nouă atâtea camere, că doar nu stăteam în toate?

Cam în aceeaşi vreme îi fusese confiscat şi conacul lui Alexandru, cu tot pământul, pădurea, viile, animale şi cam tot ce avusese.
Îl lăsară să stea într-o odăiţă din cele făcute pentru muncitori, în aceeaşi curte, zicându-i:

- Mama ta de hoţ, ţi-ajunge cât ai supt sângele acestui popor! Las’ că-ţi venim noi de hac! Ţi-arătăm noi… O sa te judece poporul şi-o să plăteşti scump!

Poporul îl judeca deja, aşa, pe la colţuri, zicând, cu milă:
- Bietul boier! Că n-a făcut rău la nimeni…
- Da’ de ce să aibă el tot şi noi nimic?! întreba câte unul, mai isteţ. De-acum, toate sunt ale noastre, ale poporului!

Şi făcură ferme multe şi mari, că aici pământul era bun şi fusese lucrat bine, peste tot erau culturile în floare, pământul muncit frumos, viile pe rod şi animale cât vedeai cu ochii. Oamenii care le îngrijeau erau tot ăia, că de unde alţii? Dar parcă acum munceau cu şi mai mult drag şi mai multă grijă pentru toate, fiind ale lor.

Veni iarna şi deja, unii mai pricepuţi, fuseseră învăţaţi să facă inventare şi alte hârtii, fiind angajaţi acum pe posturi de funcţionari: contabili, şefi de ferme, ba chiar şi directori, care mai aveau un pic de şcoală. Aceştia erau copiii pe care tot boierul îi trimisese la şcoli, la oraş, căci părinţii lor n-ar fi avut de unde să facă rost de bani.

Sediul general al tuturor fermelor era chiar aici, în conacul boieresc. Transformaseră camerele mari în birouri pline de hârtii şi dosare aşezate teancuri, teancuri, pe rafturi de lemn. Doar biblioteca adusă cu greu din Franţa ori de la Bucureşti sau de prin alte oraşe pe unde mai umblase şi el uneori, zăcea acum în saci aruncaţi într-o altă cameră muncitorească, până se va face sala de bibliotecă pentru ţărani şi-i va veni rândul să fie amenajată cum se cade.

Seara, aici se adunau toţi cei veniţi de la fermele împrăştiate pe câmp, aducând hârtiile fiecăruia şi făcând un inventar al zilei, aşa, ca o dare de seamă.

Într-o seară geroasă de iarnă, de-aba venit cu şareta cu calul prin nişte nămeţi până la brâu, unul din ei văzu că şi-a uitat hârtiile la fermă.
Era musai să se întoarcă după ele, altfel ferma lui ar fi lipsit din socoteala zilnică. Se gândi puţin, apoi hotărî:

- Asta nu-i vina calului, el şi-a făcut treaba, m-a adus; dacă eu am uitat actele, e vina mea, deci eu mă duc înapoi, pe jos… şi priponi calul în grajd, îi dădu nutreţ şi-l lăsă să se odihnească până la ziuă, iar el făcu drumul înapoi pe jos, străbătând câmpuri întinse prin nămeţii îngheţaţi… Erau caii lor, de-acum!

Apoi veni primăvara, iar Alexandru încă îşi aştepta judecata în cămeruţa din curtea mare, devenită de-acum a iaseului… Sigur că-i era greu să vadă că nu mai are nimic, dar văzând că oamenii erau mulţumiţi şi animalele o duceau bine, parcă tot era bine şi aşa.
Doar viaţa lui nu mai avea niciun rost, neînţelegând încă ce vină i se aducea şi pentru ce ar fi trebuit să se apere, la proces.

La astfel de lucruri se gândea în timp ce făcea plimbări prin pădure ori prin livezile cu pomi fructiferi, ori stând deseori pe podul de peste eleşteu şi privind peştişorii aurii care se zbenguiau nepăsători printre nuferii albi.

“Niciun om nu poate fi considerat fericit atâta timp cât este în viaţă”… Tot mai des îi răsunau în minte aceste vorbe pe care i le spunea bătrânul servitor al părinţilor lui, cu care stătea de vorbă deseori, copil fiind, despre tot felul de lucruri, vorbe pe care acum şi le amintea şi înţelegea tot mai clar adevărul pe care-l rosteau.

Amânase şi nunta, căci n-ar fi avut unde să-şi aducă soţia aici, în cămeruţa asta muncitorească şi sărăcăcioasă, în care şi el trăia greu şi mânca din ce-i aduceau sătenii la pachet, ori gătindu-şi singur pe o lampă cu gaz. Iar situaţia lui era foarte neclară, el fiind acum, nu se ştie cum şi din ce pricină, un duşman al poporului, aşadar şi al ei, al iubitei lui, Angela…

Uneori, seara, venea şi ea aici, pe podul de pe lac; priveau tăcuţi luna şi stelele şi în special, una, steaua polară, ce sclipea atât de intens şi chiar ciudat uneori, încât părea că le spune, prin graiul ei de lumină, ceva ciudat şi frumos, ceva special. Dar cum ar fi putut ei să-i înţeleagă mesajul?

Ea îi mai povestea de la oraş, câte se mai întâmplau, ori chiar de prin sat, căci el nu umbla şi nu avea de unde să ştie noutăţile.

Într-o seară veni tare tristă; avea să-i povestească o mare nenorocire ce tocmai se petrecuse:

Era vorba de Ilie, cel ce-şi pierduse casa la naţionalizare, rămânând cu soţia în două camere acolo, în curte; de fapt, o cameră şi mai degrabă un hol, din care-şi făcuse bucătărie. Aşteptau un copil şi erau atât de fericiţi, încât Ilie nu mai ştia ce să mai facă de drag şi cum să-l întâmpine, făcând pregătiri peste pregătiri.
Astfel, se apucă, într-o zi, de săpat petecul de pământ din faţa ferestei lor, să facă acolo, pentru copil, un rond de flori, ori poate chiar să pună o legumă, un pătrunjel, ceva. Săpând aşa, la rădăcina unui copac bătrân, nu mică-i fi mirarea când găsi înăuntru o minge plină cu cocoşei de aur!

- Iată, îi zise nevestei, Dumnezeu mi-a dat un dar, atunci când am caştigat lozul; pesemne că din greşeală mi l-au luat comuniştii, doar că era clar că nu puteam fi eu duşmanul poporului, iar Dumnezeu văzând acestea dar neputând nici el să se bage aşa, peste disciplina de partid şi să-mi dea casa înapoi, a dres-o şi el cum a putut, dându-mi alt noroc, în schimbul celui pierdut.
Ştiam eu că Dumnezeu e mare şi nu ne lasă!

Apoi veni Fănel şi-i povesti şi lui:
- Uite, Fănele, că dar din dar se face, şi-o să aveţi şi voi partea voastră. Sâmbătă noaptea o să topesc cocoşeii, că e periculos acum să-i ai, cu tot ce se întâmplă…

Iată, îşi zise Fănel, ocazia să dea partidului o dovadă de fidelitate, căci de câte ori se dusese pe la uşile secretarilor cu jalbă să se înscrie şi el în rândul clasei conducătoare, aceia îi reproşau mereu:

- Ai un frate chiabur, eşti neam de chiaburi, adică; ce să-ţi facem? Dacă n-aveai boieri în neam, erai de-al nostru, aşa însă… De unde să ştim noi că eşti cu sufletul alături de clasa muncitoare, ci nu ai rămas în vreo rezistenţă, ceva, să ne vrei răul, iar acum încerci să pătrunzi în rândurile noastre doar ca să ne faci rău chiar din interior? Ehei, cunoaştem noi ciocoii ăştia!

Degeaba le spunea el că era sărac, nimeni nu-l lua în seamă.
Acum, însă, se duse repede la miliţie şi raportă mândru:
- Tovarăşi, cu mânie proletară vă anunţ că fratele meu, Ilie, pe care de-atâtea ori l-am renegat, după cum bine ştiţi, pregăteşte acum o nouă trădare la adresa partidului iubit. Iată: sâmbătă noaptea va topi o minge cu cocoşei de aur.

Tovarăşii rămaseră încântaţi de fapta lui Fănel pe care, în sfârşit, puteau acum să-l numească tovarăş, fiind, cum se vedea clar, de-al lor, trup şi suflet.

Aşa că sâmbătă noaptea, pe când îşi făcea treaba, se trezi Ilie cu miliţia la uşă şi cu comitetul de partid, în fruntea căruia stătea mândru Fănel, fratele său.

Ei, vorba vine frate, căci Fănel părea să nici nu-l mai cunoască acum, când le zise tovarăşilor săi cu un ton poruncitor ce-i venea aşa de bine, de parcă şef s-ar fi născut dar încă n-avusese ocazia s-o dovedească, însă acum o avea:

- Iată, tovarăşi: confiscaţi aurul ţării şi din el faceţi tractoare!

Mă rog, puteau face şi altceva, dar asta-i venise atunci, pe moment, în minte, căci deşi îşi pregătise discursul dinainte şi-l rostise de multe ori acasă, în faţa oglinzii furate din aripa nouă a spitalului, acum, de emoţii, uitase tot şi-i era tare teamă să nu se şi bâlbâie, ceea ce ar fi putut semăna a dovadă de nehotărâre din partea lui, lucru de neiertat, în aceste momente solemne, pentru el.

- Cât despre acest infam asupritor, continuă el arătând înspre bietul Ilie care-l privea cu ochii mari, împietrit de uimire, cum bine i-a numit tovarăşul prim-secretar pe aceşti ticăloşi, locul lui e la canal, cu alţii ca el, nu printre noi.

Şi miliţienii se repeziră şi-l legară, împingându-l apoi cu zmucituri bruşte prin toată curtea, până la poartă, unde-l aruncară într-o maşină mare, cu ferestre acoperite de gratii de fier.

Şi astfel plecă Fănel să muncească la canal, în condiţii inumane şi fără speranţa de a se mai întoarce vreodată la soţia şi copilul încă nenăscut, decât poate cândva, peste zeci de ani, bolnav şi bătrân, când nu va mai putea fi bun de muncă şi va fi trimis doar ca să moară acasă, în două-trei săptămâni.

- Doamne, ce soartă tristă, zise Alexandru, auzind povestea bietului băiat pe care-l cunoştea de copil, de-aici din sat, părinţii lui fiind oameni săraci dar harnici şi cu frica Domnului.
Cine s-ar fi gândit? Dar soţia lui, mai întrebă el, ea ce face acum?

- O, soţia lui, n-a rezistat acestor supărări şi a murit imediat, la naştere. Era o femeie firavă şi sensibilă.

Copilul însă trăieşte, e un băiat frumos şi sănătos, şi-l creşte acum o rudă îndepărtată ce venise să locuiască la ei, neavând unde să tragă şi găsindu-şi şi ea de lucru la noua fabrică, în meseria de tesătoare, în care era tare pricepută.

- Ce vremuri trăim, Angela, rosti el într-un târziu, gândind la toate acestea. Mi-e tare teamă că tot la canal mă vor trimite şi pe mine, căci nu sunt cu nimic nici mai vinovat, dar nici mai puţin vinovat decât bietul Ilie…

- De fapt, am auzit şi eu că acolo îi trimite partidul pe toţi moşierii, afară de cei pe care îi judecă şi pentru alte fapte şi mai înfiorătoare, cum ar fi trădarea.

- Şi cu aceia ce se întâmplă? Întrebă el, cu inima strânsă.

- Vai, pe-aceia îi închid în temniţe special construite, unde sunt ţinuţi în lanţuri, în condiţii inumane, neavând nici măcar libertatea celor de la canal, care măcar muncesc afară, în aer liber.

- Iar din aceste temniţe nu cred că se va mai ieşi vreodată, înţelese el şi se înfioră.

- Nu te speria, Alexandru, tu n-ai făcut niciun rău nimănui!
Tot satul te cunoaşte şi toţi oamenii te-au îndrăgit demult, căci ai fost un moşier darnic şi bun şi ai avut grijă de rostul fiecărui sătean, ajutându-i pe fiecare, la necaz ca şi la bucurie.
Vor veni şi ei acum să te ajute, apărându-te în faţa judecăţii celor ce n-au de unde să te cunoască, că altfel nici nu te-ar fi acuzat.

Aşa vorbeau şi oamenii prin sat, căci deşi vieţile lor se schimbaseră acum având alte rosturi, nu-l uitaseră pe boierul ce le fusese ca un părinte bun şi-i ajutase la toate nevoile.

- Mergem toţi, când o fi, că noi suntem poporul şi noi hotărâm! Iar boierul nostru a fost un om bun, aşa să ştie partidul, că pe nedrept l-au pedepsit.

Oamenii erau hotărâţi să-l apere, orice-ar fi.
Şi ziua judecăţii veni.
Nu se ştia prea bine când şi unde s-a ţinut, că nimeni nu fusese chemat să depună mărturie, ba nici măcar nu aflaseră că se ţine, că s-ar fi dus şi singuri, nechemaţi.

Veni doar un zvon întâi, apoi Petrică al lu’ Stoica începu să alerge ca turbat de la un cap la altul al satului, strigând ca din gură de şarpe şi scoţând lumea prin curţi:

- Veniţi băăă, la conac, că-l omoară pe boieeer!
Oamenii ieşeau pe la garduri înmărmuriţi, întrebându-se unii pe alţii, neîncrezători:
- Ce strigă nebunul ăla? Cum să-l omoare pe boier?!
- Ei, na! Sigur că n-o să-l omoare, n-are cum; dar hai să mergem pân’-acolo, totuşi, să vedem cu ochii noştri ce-o fi!

Şi aşa se-adunau, strigându-se unii pe alţii şi plecau toţi, rânduri, rânduri, vociferând şi făcându-şi cruci în sân:

- Ferească Domnul!
Astfel, pe poarta mare a conacului, devenit de-acum, iaseu, intrau mulţimi de oameni, mai ceva ca la şedinţă, la căminul cultural.
Umpluseră curtea şi cei din spate se-nghesuiau să vadă şi ei ce se întâmplă, întrebându-i pe cei din faţa lor, care abia vedeau şi ei:

- Ioane, zi-ne bă şi nouă, ce se vede? A venit careva de la oraş? Boierul e acolo? Ce face?

- Da, boierul e-acolo, răspunse Ion, dar nu ştiu ce face, că stă singur, parcă-i părăsit, că nu-i nimeni lângă el să-l întrebe ceva, să-l acuze ori să-l judece.

- Păi zice că l-a judecat deja, la oraş, cică la tribunal…
- Şi-acu ce face?
- Acu? Nu ştiu ce dracu’, că văd nişte inşi care se duseră şi-l legară de mâini…
- Te pomeneşti că-l arestează…
- Dar ce gălăgie se aude? Parcă-mi par nişte glasuri de femeie, mai puternice ca toate celelalte…
- E Angela, săraca, ţipă laolaltă cu rude de-ale ei şi alţi apropiaţi ai boierului, care încearcă să i se alăture, dar un cordon de miliţieni îi ţin deoparte, nelăsându-i să treacă şi să se alăture bietului om, izolat de toţi, ca un răufăcător.

- Hai băăă, împingeţi toţi, daţi-i la o parte, ce miliţieni sunt ăia de se ţin la noi şi nu ne lasă să ne-apropiem, ce noi n-avem nimic de zis aici? Că noi suntem poporul!

- Aşa-i, împingeţi, noi suntem poporul! strigau tot mai mulţi, înghesuindu-se şi împingându-se anapoda.
Dar şirul de miliţieni sporise parcă, alăturându-i-se un alt şir de secretari de partid ori chiar de simpli membri, sau chiar de simpatizanţi nemembri care, minunaţi de norocul celor ce intraseră de curând în partid şi începuseră deja să prindă cheag de avere, văzuseră acum ocazia să se remarce sărind în faţă şi dând o mână de ajutor tovărăşească partidului aflat la nevoie.

- Înapoi, strigau ei, sporind gălăgia şi învălmăşala, duşmanul poporului a fost judecat şi trebuie să plătească!
- Cine, mă-ta, l-a judecat, mă? Strigă unul din mulţime. Că pe noi, care-l cunoaştem, nu ne-a întrebat nimeni. Hai?!
Atunci, secretarul de partid venit de la oraş spre a împlini judecata tribunalului, se apropie de comandantul de poliţie şi-i şuieră speriat pe la ureche:
- Tovarăşe comandant, proştii ăştia ne fac necazuri! Dacă sparg rândurile bravilor membri şi-l fac scăpat pe chiabur? Asta ne trebuie nouă acum? O răzmeriţă a proştilor?

- Ar fi una… Dar aşa ceva nu se va întâmpla, las’ pe mine, că nu degeaba m-a pus partidul comandant al miliţiei; voi fi vigilent! Voi lua măsurile ce se impun în cazuri de urgenţă, aşa cum se aşteaptă de la un brav fiu al clasei muncitoare.

Şi făcând un pas în faţă, pentru ca toţi cei din subordine să-l vadă, le strigă cu mâna la chipiu:
- Tovarăşi, în poziţie de drepţi, alinieeerea!
Surprinşi, miliţienii luară poziţia de drepţi, lăsând cordonul oarecum slobod, căci nu puteau lua poziţie şi menţine şi cordonul, cu braţele, totodată.
Oamenii însă nu se năpustiră, aşa cum era de aşteptat, căci fiind şi ei la fel de surprinşi şi mai ales fiind curioşi de ce avea să urmeze, nimeni nebănuind ce hotărâse comandantul, rămaseră pe loc, ca împietriţi.

Toţi ochii erau aţintiţi la comandant.
Acesta continuă calm şi hotărât:
- Tovarăşi, ţara are nevoie de voi. Sunteţi chemaţi, azi, să scrieţi o filă de istorie cu care vă veţi mândri voi şi copiii voştri.

Miliţienii simţiră că le tremură picioarele de emoţie, apoi auziră ca prin vis:
- Încărcaţi arm’, ochiţi şi: Foooc!
Înainte ca cineva să se dezmeticească şi să înţeleagă ce se întâmplă, bubuitura răsună mult, peste colinele verzi, scăldate în soare şi acoperite de o iarbă verde şi moale ca mătasea, în timp ce Alexandru lunecă uşor, cu ultime zvârcoliri parcă mai mult de mirare decât de frică ori de durere, iar oamenii îşi ridicau din capetele plecate a neputinţă, căciulile, cu ochii holbaţi.

Apoi orice sunet amuţi, înecat în praful armelor ce îmbâcsise tot locul, lăsându-se în nori grei şi cenuşii peste sat.



footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.