Violinne


Capitolul 15


Orice sunet amuţi, când văzură un obiect uşor alungit dar fără aripi, ce se lăsa uşor, plutind vertical, deasupra apei.

Deşi fără niciun fel de zgomot, imaginea asemănătoare unui nor gălbui şi strălucitor atrăgea toate privirile.
Se adunară copii şi bătrâni, bărbaţi şi femei, tineri care pierdeau timpul pe-acolo dar chiar şi oamenii grăbiţi lăsară orice treabă şi se-ndreptară spre malul lacului deasupra căruia se vedea minunea plutitoare prin aer.

Nimic în jur nu se schimbase, cerul era la fel de senin, în această zi de vară obişnuită, cei câţiva nori pluteau indiferenţi, nu adia vreo briză; nimic deosebit în afara acestui aparat ciudat ce se părea că va ateriza direct în apa lacului.
Abia când se apropie suficient, văzură că de jur împrejur avea mai multe fante dispuse în coroană, prin care ieşeau jeturi de gaze, acestea putând imprima navei mişcări ascensionale sau de translaţie.

Nava genera, printr-o forţă centrifugă, un câmp gravitaţional artificial propriu, folosindu-l ca sursă propulsoare, ceea ce îi permitea să se mişte în spaţiul aerian al pământului fără nicio problemă, accelerând până la viteze uimitoare, apoi schimbând brusc, fără viraje ample, direcţia de zbor şi staţionând în aer.

Era un aparat de zbor fără aripi şi fără combustibil la bord, bazat pe un sistem electro-mecanic reîncărcabil de la staţii spaţiale.

Folosind ionosfera ca furnizor al energiei, acesta se putea conecta la roata energetică a Cosmosului, de unde să-şi extragă puterea, în oricare punct al Universului.

Dar iată că ajunsă la o înălţime destul de mică deasupra lacului, nava se opri în zbor, se răsuci în loc parcă pentru a vedea şi a cerceta zona şi împrejurimile, apoi o trapă plasată pe partea inferioară se deschise uşor şi în cadrul ei apăru un obiect ciudat.

- Pare a fi un ou, zise cineva de pe mal.
- Un ou uriaş! Observă altul.
Iar o femeie începu să strige:
- Vai, ce ne facem, asta e o invazie de farfurii zburătoare, aruncă pe pământ ouă din care vor ieşi marţieni şi ne vor ataca!

- Doamnă, se pare ca aţi citit prea multe cărţi SF; e o simplă aeronavă cu propulsie neconvenţională , care poate să decoleze şi să aterizeze pe verticală ori să-şi modifice brusc direcţia, însă nimic care să vă dea dreptul să intraţi în panică, îi răspunse altcineva, încercând, în zadar, s-o calmeze.

Apoi oul uriaş începu să iasă din ce în ce mai mult prin fanta deschisă, până când alunecă şi ieşi complet şi se lăsă cu un pleoşcăit în apa ce făcu o mulţime de cercuri concentrice în jurul lui.


Trapa se închise la loc şi imediat, nava ce părea să aibă o greutate de aproximativ o tonă, atinse o viteză ascensională de o mie de metri în mai puţin de treizeci de secunde, îndepărtându-se de pământ, odată misiunea îndeplinită.

Căci părea că aceasta fusese singura ei misiune, aducerea şi lăsarea pe pământ, sau mai bine zis în apă, a oului imens, care acum plutea pe apa ce începuse a se linişti, treptat.

Oamenii priveau de pe mal, neştiind ce ar trebui să facă.

- Să intrăm după el şi să-l tragem la mal, propuse unul ce părea şi mai curios dar şi mai neînfricat.

- Dar poţi să ştii ce-o fi înăuntru? întrebă altcineva.

- Fireşte că nu poţi să ştii, până nu vezi…

- Aşa-i, interveni altul, şi eu zic să-l tragem pe mal; dacă se scufundă şi-l pierdem?

Câţiva, mai curajoşi, îşi aruncară pe nisip hainele, scoţând şi de prin buzunarele pantalonilor hârtii şi ce mai aveau şi intrară în apa care nu era foarte adâncă, ajungându-le totuşi până la mijloc.

Parcă de ce se apropiau de ou, înaintau din ce în ce mai încet şi mai ocolit, căci nu se duse nimeni de-a dreptul, ci îl înconjurară ca un brâu, observându-l de jur împrejur şi uitându-se unii la alţii ca să afle dacă vreunul vede din partea cealaltă ceva ciudat, ori ca să se încurajeze reciproc.

Era un ou alb ca o stea de pe cer, pe timp de noapte. Ba parcă emitea slab chiar şi nişte raze, însă acestea erau destul de firave acum, în plină zi, în lumina soarelui.

Se apropiară uşor şi întâi începură să împingă apa cu mâinile, astfel încât valul format să-l ducă spre mal, ceea ce se şi întâmplă, căci oul alunecă uşor, ca şi cum ar fost gol.
Când însă ajunse aproape de mal, n-avură decât să pună mâna pe el, întâi cu puţină teamă, pentru ca apoi, văzând că nu se-ntamplă nimic, să se repeadă toţi, nerăbdători să pună fiecare mâna sau măcar un deget, să vadă cum e, să-l simtă la pipăit şi evident, să poată povesti pe urmă celor ce n-au fost de faţă: “Când am atins oul… “

Mai mult împiedicându-se unii de altii, reuşiră într-un târziu să-l scoată din apă, ba împingându-l pe nisip, ba ridicându-l toţi, aşezaţi roată în jurul lui.

- Uşor, să nu-l spargem, zise unul dintre ei. Mai bine să-l lăsăm jos, ca să nu ne scape, şi-l împingem ori îl rostogolim câte puţin, încet şi cu mare grijă.

- Ai dreptate, să nu-l spargem, zise altul, dar unde-l ducem, de fapt?

Acum se opriră toţi deodată, dându-şi seama că într-adevăr, nu ştiau ce să facă cu el şi unde să-l ducă.
Aşa că-l împinseră câţiva metri mai departe de mal, ca să nu-l ia apa înapoi, în caz că se porneşte vreun vânt şi vine vreun val mai mare, iar acolo îl lăsară şi se aşezară roată în jurul lui, neştiind ce era de făcut, dar nevenindu-le nici să plece şi să-l lase acolo, nesupravegheat.

Vestea se duse repede şi veniră tot felul de oameni, unii neîncrezători, zicând că e cine ştie ce farsă şi mai bine să plece repede, să nu fie pe-acolo când s-o-ntâmpla ce s-o-ntâmpla, alţii cu aparate de filmat iar alţii plecară zicându-şi că la câtă treabă au, doar n-or să piardă timpul uitându-se la un ou.

Aşa se lăsă seara şi doar caţiva mai rămăseseră în jurul lui, apoi veni noaptea şi odată cu întunericul, oul începu să strălucească exact ca un astru, cu lumină din interior şi azvârlind raze de lumină şi în afară, de jur împrejur.

- Ceva mai minunat n-am văzut de când sunt, spuse unul dintre cei ce n-ar mai fi plecat, vrăjit de noua imagine.

- Dar cine crezi că a mai văzut aşa ceva?! E un miracol, răspundeau şi ceilalţi, încântaţi.

Şi astfel trecu o noapte, apoi încă o zi în care razele oului se estompau în lumina soarelui, urmată de o altă noapte în care el strălucea din nou, adunând în jur mereu alţi şi alţi oameni, care se bucurau să-l vadă, chiar dacă nimeni nu găsise vreo explicaţie.

Într-o zi, nişte copii ce alergau pe plajă se luară la ceartă din nu se ştie ce cauză şi începură să arunce cu pietre unii în alţii. Iată însă că inevitabilul se produse: una din pietre nimeri din greşeală oul.
Toţi cei aflaţi în jur se repeziră să vadă ce s-a întâmplat şi rămaseră stupefiaţi: oul se spărsese, având o crăpătură mică în varf, de unde, bucăţele mici de coajă continuau să cadă.

Toată lumea stătea cu răsuflarea tăiată, neştiind ce se va întâmpla, ori dacă era ceva înăuntru şi va ieşi afară; o vietate, o ciudăţenie, sau ce? Se întrebau cu teamă în gând … până când în spărtura oului apăru un cap de fată frumoasă cum nu mai văzuseră, cu faţa albă ca laptele şi părul negru ca noaptea, cu ochi blânzi şi cel mai frumos zâmbet ce se văzuse vreodată.

- O marţiană! Zise primul ce reuşi să îngâne ceva.
- Cum, aşa arată o marţiană? Se miră al doilea.
- Indiferent de unde-o fi, e cea mai minunată fiinţă din lume. Dar cum o să ne înţelegem cu ea?

- Bine v-am găsit! Bucuroşi de oaspeţi? Le zise atunci fata din ou, cu multă bucurie că fusese eliberată şi vedea lumina zilei.

Văzând că fata vorbeşte la fel ca şi ei, un zâmbet de mulţumire le lumină chipurile.
Se repeziră care mai de care s-o ajute să iasă din ciudatul ambalaj, atingând-o cu puţină teamă şi multă curiozitate şi încercând fiecare să intre în vorbă şi să se facă plăcut:

- Bine ai venit, frumoasă fată!
- Eşti un cadou picat din cer şi indiferent cine şi de ce ni l-a făcut, noi nu putem decât să-i mulţumim!

- Eu, cadou? întrebă ea amuzată. Cum aşa?
- Păi da, căci ni te-a adus o navetă spaţială care nici măcar nu a aterizat, doar a deschis o trapă prin care te-a lăsat să aluneci cu coajă cu tot, până ai căzut în apa lacului, de unde te-am scos noi. Ăsta nu-i cadou de sus?

- Nu, fireşte, răspunse ea râzând în hohote de presupunerea lor. Haideţi, veniti aproape, să vă povestesc, îi chemă ea şi se aseză pe nisip, înconjurată de toţi ceilalţi care ascultau din ce în ce mai uimiţi dar şi mai fermecaţi de felul în care decurgeau lucrurile.

- Aşadar, să mă prezint: mă numesc Angela şi sunt o fată pierdută cândva, demult, nu se ştie când şi de unde, dar rătăcită prin spaţiu, până când Călătorii Stelari m-au găsit, întâmplător.

- Călătorii Stelari? întrebară mai mulţi, cu uimire.

- Da, locuitorii Carului Mare, aşa se numesc, deoarece ei călătoresc cu carul lor prin tot Universul, străbătându-l de la un capăt la altul şi văzând astfel tot ce e nou în Oceanul Interplanetar.
Tot aşa m-au găsit şi pe mine, rătăcind de colo-colo printre aştri, fără ţel şi fără rost ori vreo destinaţie anume. În plus, fiind şi foarte obosită de cât umblasem aşa, în neştire, fără pauză şi fără odihnă, li s-a făcut milă de mine şi m-au urcat în car, luându-mă cu ei.

- Şi unde te-au dus?
- O, am străbătut galaxii multe şi am poposit uneori pe insule oceanice, un fel de tuneluri în timpul spaţial, prin care mulţi s-au retras făcându-şi pe-acolo, oarecum izolaţi de restul universului, un rost nou, aşa cum şi l-au dorit ori aşa cum şi-l aminteau din alte vieţi, de pe planetele lor de obârşie din care plecaseră demult şi care probabil că nici nu mai există.

Unul, de exemplu, îşi ridicase o căsuţă întocmai ca aceea unde se născuse şi crescuse el, împreună cu părinţii şi fraţii pe care îi reconstituise acum doar din aburii amintirii, adunaţi în formele lor aşa cum şi le amintea; aceste forme păreau vii pentru că puteau umbla, ba chiar puteau şi vorbi, iar el de multe ori stătea de vorbă seara, până târziu cu umbrele copilăriei.

Am umblat prin roiuri de stele şi meteoriţi, ba chiar şi prin câteva găuri negre era să cad de multe ori, iar odată era să-i arunc într-o astfel de groapă fără fund şi pe prietenii mei, căci văzând eu că noi avem cinci roţi la car, mi s-a părut că cea de-a cincea roată e în plus, nefiind necesare decât patru roţi pentru orice atelaj; astfel că, într-o zi când toţi aveau treabă şi mă lăsaseră singură să privesc panorama, m-am dus şi am desprins cea de-a cincea roată de la Carul Mare şi i-am dat drumul să se rostogolească de una singură, prin Univers. Aceea a pornit la vale şi, prinzând viteză, s-a izbit de o galaxie micuţă şi încă în devenire, pe care a provocat un adevărat cutremur, cu urmări dintre cele mai cumplite: schimbări bruşte de temperaturi, de la glaciaţiuni, până la ere de foc ce topeau instantaneu masele astrale, aruncând meteoriţi de foc de jur împrejur.

O întreagă echipă de Intervenţii Astrale a trebuit să se adune atunci şi să recupereze roata, apoi s-o aşeze la locul ei. Din clipa aceea, eu n-am mai fost lăsată singură niciodată.

- Ia stai, îndrăzni cineva s-o întrerupă, de ce te-au adus aici, de fapt? Sigur n-ai mai făcut şi altceva?

- Ba sigur că am mai făcut multe, însă fără să vreau să fac vreun rău şi numai din necunoaştere a obiceiurilor de pe-acolo, căci eram străină şi nu le ştiam rosturile.

- Atunci, mai povesteşte-ne, ce-ai mai făcut? întrebară toţi, venind mai aproape şi ascultând, minunându-se de tot ce auzeau.

- Scoţând, într-o zi, cam tot ce aveam prin rucsac, diferite obiecte de care nici nu mai ştiam de când ori de unde erau şi la ce foloseau, printre toate acestea am găsit şi vechiul meu laptop şi tare mult m-am bucurat, căci noii mei prieteni nu aveau şi păreau că nici n-ar şti ce era acela şi la ce folosea.

Întâi i-am învăţat pe cei mici, pe copiii lor, să se joace toată ziua de-a v-aţi ascunselea…

- Cum? Aveau şi ei copii?
- Normal că aveau şi ei copii! Nu are toată lumea? Doar cum credeaţi că se înmulţesc?

- Aşa-i, admiseră unii. Dar cum i-ai învăţat să se joace de-a baba oarba?

- Simplu: se puneau pe invisible şi unul din ei îi căuta prin listă, explică ea, în hohotele de râs ale tuturor.

Apoi, organizându-se la ei examenul anual pentru promovare în muncă pe nivele superioare, m-am oferit să-i ajut, computerizând totul, exact ca la noi. Le-am explicat că aşa lucrurile merg mult mai repede, după un soft îndelung verificat.

Nu se ştie de ce, auzind acestea, cei din jur începură a privi neîncrezători şi cam într-o parte.

- Aşa, şi? Ce s-a-ntâmplat? întrebară ei curioşi, deşi parcă acum ceva nu li se mai părea la fel de amuzant.

- A mers totul ca pe roate; în câteva minute am şi pus un afiş marel pe uşă:

“Examenul nu se mai ţine; toate biletele au fost vândute.”
Apoi au început să vină persoanele deja promovate, însă aici cred că am încurcat puţin criteriile, căci la rubrica: înălţimea, vârsta, greutatea, eu, cu gândul la statusurile noastre cele vechi, am trecut 90-60-90; nu a ieşit întocmai cum mă gândisem…

Toţi începură să râdă amuzaţi, după care Angela continuă să povestească, însufleţită:

- Apoi am încercat să-i învăţ să-şi trimită mailuri între ei, ca să nu mai piardă atâta timp străbătând Universul pentru orice mesaj.
Din păcate însă, domnişoarele angajate de mine nu reuşeau să intre niciodată în cont, deşi copiau identic toate cele şase steluţe ale parolei iar apoi, la adresă, scriau litera a, dar nu reuşeau deloc să deseneze cercul în jurul ei…

Era un râs şi o veselie generală în jur, bucurându-se cu toţii de umorul povestitoarei şi cerându-i să continue:

- Şi-apoi? Ce altceva ai mai făcut?
- Mai povesteşte-ne, se rugau ei, în timp ce seara se lăsase de mult şi primele stele apăruseră pe cerul de un albastru intens, ca un ocean interstelar întunecat.

- Apoi le-am instalat un soft la bord, ca să le automatizez mijlocul de transport ce mi se părea oarecum învechit, spunându-le că acum fiind prietenii mei, meritau să beneficieze şi ei de cele mai noi cuceriri ale ştiinţei interplanetare.
Căci mi se părea nefiresc să mai circule încă, în aceste vremuri, cu un car, ca pe vremea bunicilor noştri, ce nu părăsiseră niciodată nici măcar satul lor natal, dar pământul ori chiar galaxia…

- Ei, şi cum a fost? Desigur, au fost încântaţi, nu?

- Sigur că da, erau mândri şi foarte multumiţi de aceste cuceriri ale tehnicii moderne; dar asta, din păcate, doar până la prima cursă interstelară când, venind din faţă un roi de stele spiralat şi acoperit de o nebuloasă care-l făcuse invizibil până în ultimul moment, în clipa în care, disperaţi de perspectiva ciocnirii care părea inevitabilă, au pus frâna pentru a opri atelajul brusc, evitând coliziunea în ultima clipă, pe bord le-a apărut un mesaj:

“Eşti sigur că vrei să opreşti? Alege: Yes, No, Cancel”.

A fost un dezastru universal, un prăpăd cosmic, în urma căruia multe galaxii au pierit iar din Carul nostru, cel Mare, s-a pierdut o bună parte, rămânând acum şi tocmai de aceea doar Carul Mic, cel pe care încă îl mai puteţi vedea şi voi, de aici.

- Bine, dar şi Carul Mare încă îl mai putem vedea, doar l-am văzut în fiecare noapte! Se grăbiră caţiva să precizeze.

- A, nu, aia e doar holograma… Eu am plasat-o acolo, să ascund paguba făcută şi să umplu golul creat, căci în aceste goluri se formează găurile negre atât de periculoase…

- Vai, am auzit de acestea, sunt un adevărat dezastru, se grăbiră câţiva să confirme.

- Şi-apoi? întrebă cineva, într-un târziu.
- Apoi, continuă ea, am ajuns cu toţii la concluzia că degeaba străbătusem Universul, niciunde nu-mi găsisem locul ori nu aflasem ceva despre mine, care să-mi spună de unde veneam ori ce căutam; se părea că oricat aş fi colindat, niciun astru întâlnit în cale nu-mi părea cunoscut ori atractiv, pentru a rămâne şi a mă stabili acolo. Până într-o zi când, privind plictisită aşa, fără ţintă, am văzut o planetă albastră, cum nu mai văzusem încă.

- Planeta noastră? întrebă cineva.
- Exact! M-am hotărât atunci să cobor şi s-o vizitez, s-o străbat cu piciorul, în căutarea unor amintiri care ar putea veni de pe aici, căci ceva ciudat am simţit imediat ce am zărit planeta aceasta micuţă, ceva ce încă nu ştiu să explic.

Apropiindu-mă, am văzut întinderi de ape, pe care le străbat corăbii cu pânze; apoi pământuri întinse şi verzi, ori colorate de covoare imense de flori, din care, din loc în loc, urcau dealuri împădurite până hăt, departe, spre munţi înalţi şi stâncoşi, cu piscuri semeţe şi văi prăpăstioase.
Toate acestea vreau să le văd, să le străbat şi să încerc să-mi amintesc.

Venind noaptea, însă, şi toţi fiind obosiţi de tot ce li se întâmplase în timpul zilei, plecară la culcare, unul câte unul, cu gândul de a reveni a doua zi şi, lăsând-o totodată pe frumoasa fată să se odihnească şi ea.

- Unde vei dormi? O întrebară ei.
- În capsula cu care am venit, le răspunse ea zâmbind şi intră în interiorul oului, care acum, în întuneric, sclipea întocmai unei stele de pe boltă, trimiţând raze argintii spre lacul întunecat.

Imediat ce intră, câteva stele se adunară grăbite deasupra oului, veghindu-i somnul, în liniştea care coborî pe Planeta Albastră.

A două zi, dimineaţă, când veniră cu toţii în acelaşi loc, nerăbdători să o revadă, oul nu mai era.

- Ce s-o fi întâmplat? întrebau ei în stânga şi-n dreapta.
Doar un copil povestea că văzuse de la geam cum, la un moment dat, Carul Mare coborâse de pe cer plutind uşor pe deasupra lacului, apoi poposise un timp pe plajă, iar după ce roiuri de steluţe împineseră oul urcându-l în car, acesta s-a făcut nevăzut urcând înapoi, pe boltă şi pierzându-se printre galaxii.

Nimeni din cei prezenţi nu putu să-l creadă, însă, şi continuară să vină în fiecare zi, scrutând norii, aşteptând ca ea să reapară în orice moment.

Veneau mai mult seara şi, aşezaţi pe nisipul călduţ, le povesteau noilor veniţi toate acele istorisiri ale ei, necontenind a-i slăvi frumuseţea chipului, a ochilor cu privea caldă şi adâncă ori a zâmbetului fermecător şi neputând crede că ea nu va mai reveni şi că n-o vor mai revedea nicicând.

Într-una din seri, de ei se apropie un călător: era un băiat înalt şi blond ca firul de nisip, cu ochi albaştri ca apa lacului în care se oglindea cerul senin. Se părea că poveştile lor într-atât îl vrăjiseră, că n-ar mai fi plecat, rămânând seară de seară să-i asculte, atât de tăcut şi de visător, încât de multe ori credeau că nici nu-i mai aude, fiind cu gândul dus cine ştie pe ce meleaguri.

Şi aşa şi era, căci pe măsură ce ei povesteau tot mai multe, el îşi amintea aşa, ca într-un vis, o întâmplare din copilăria sa, petrecută într-un sat de munte, cu mulţi ani în urmă.

Aveau o căsuţă mică şi albă, dată cu var, întocmai ca toate celelalte căsuţe din sat. Acolo locuia el, împreună cu părinţii şi cu ceilalţi doi fraţi. Fiind cel mai mic, se juca adeseori singur, în timp ce ei munceau prin curte ori în atelierul amenajat în şopron.
Cel mai mult îi plăcea să stea pe malul apei, un pârâu rece ca gheaţa, ce trecea pe lângă casa lor, prăvălindu-se direct din munte, pe pietre mari şi albe, printre care păstrăvi argintii se zbenguiau sub razele de soare. Pe marginea apei, tufe pline şi grele de mure se aplecau până ajungeau chiar pe pietre; murele erau coapte şi bune.

Munţii se vedeau în depărtare, dar nu urcase niciodată pe munte, deşi tare mult şi-ar fi dorit; însă la insistenţele lui repetate, fratele cel mare îi spunea mereu că acest munte fusese ridicat acolo doar pentru a fi privit, însă nu putea fi şi urcat.

- Dar de ce? întreba el, nemulţumit.
- Ei, cum să-ţi explic? Eşti prea mic pentru a înţelege acum, însă te rog să mă crezi că şi eu mi-aş dori mult să urc, de-ar fi posibil. Din păcate însă, nu e…

Aşa că rămăsese să se joace în timpul zilei pe lângă izvorul proaspăt, cu peşti ce se rătăceau prin maluri, iar în timpul nopţii privea stelele, aştri de lumină care parcă îşi aveau fiecare povestea sa…
Erau roiuri mai mici şi în spirale, altele mai estompate ca nişte nebuloase îndepărtate, unele sclipeau viu, ca şi cum i-ar fi vorbit, iar altele îşi continuau drumul grăbit spre alte galaxii.

Rar venea câte cineva să-i viziteze, acesta fiind, aşa cum observase cu mult regret, un sat pustiu.

Uneori mai ateriza câte o navă rotundă ori lunguiaţă, dintre cele cu propulsie neconventională, alteori doar făceau câteva viraje în zbor, pe deasupra satului, se opreau puţin, ca într-o cercetare a locului, apoi dispăreau brusc, în neant.

Dar chiar şi atunci când aterizau, din navete cobora câte un om atât de ciudat, încât el nu se apropiase niciodată prea bine, fiindu-i parcă şi teamă de aceste fiinţe mult diferite de el şi de familia lui.
Ei intrau în laborator cu fratele lui cel mare şi, după ce vorbeau un timp, plecau pe drumul lor, tot aşa cum şi veniseră.

Într-o zi, însă, la poarta lor poposi un atelaj sclipitor, asemănător Carului Mare de pe boltă. N-ar fi fost ceva prea uimitor, căci şi acela se apropiase de multe ori de casa lor, în nopţile senine de vară; însă ce l-a uimit peste măsură, era o fată ce conducea atelajul, o fată atât de frumoasă, încât el nu mai văzuse până atunci ceva la fel de minunat.
Avea o faţă albă ca laptele, cu ochi mari, ce luminau întocmai unor aştri de pe boltă, iar pletele negre îi fluturau în vânt, ca într-o imagine din basme.

S-a apropiat de el şi, cu cel mai minunat zâmbet, l-a întrebat:
- Tu cine eşti?
- Sunt Alexandru, îi răspunsese el bucuros. Dar tu? Cine eşti şi de unde vii?
- Eu sunt Angela, îi răspunsese ea, însă de unde vin, teamă mi-e că nu ţi-aş putea răspunde, căci asta nici eu nu ştiu şi încă încerc să aflu.
De dus, însă, îţi pot spune că mă duc, aşa, oriunde mă poartă gândul, colindând Universul în lung şi-n lat.

- O să mai vii pe-aici, să mă vezi, frumoasă Angela?
- Sigur, Alexandru, voi reveni cât de curând…
Şi chiar aşa şi făcuse: noapte de noapte ea revenea în minunata caleaşcă astrală, cu părul negru fluturând în vântul călduţ.
A dus-o pe malul apei şi au stat ore întregi pe acolo, privind amândoi peştişorii argintii jucându-se printre stelele oglindite în apa aproape îngheţată, au mâncat mure negre şi coapte, ori au stat pe iarbă, privind bolta înstelată până aproape la ziuă, când ea se ridica grabită să n-o prindă zorii la aşa depărtare şi, urcându-se în atelajul luminos, se pierdea în adâncul cerului într-un zbor grăbit.

Au fost cele mai minunate nopţi de care îşi amintea din viaţa lui şi nu le va uita niciodată.

Apoi, dintr-odată, ea n-a mai venit…
În zadar a aşteptat-o noapte de noapte, privind visător roiurile de luminiţe ce se aprindeau pe boltă în fiecare seară, stingându-se în zorii zilei; doar Carul Mare mai trecea urmând acelaşi traseu dintotdeauna, însă el nu mai era condus de frumoasa Angela.

Văzând acestea, Alexandru era din ce în ce mai trist, lucru pe care îl văzură şi fraţii lui, care îl tot întrebau care e pricina tristeţii, însă el se sfia să le spună, până într-o zi în care se hotărî şi le povesti toată această istorie a întâlnirilor sale din ultimele nopţi.

- Biet copil, îi zisese atunci fratele său mai mare, dar tu nu înţelegi că acest lucru nu e posibil? Acesta a fost doar un vis al tău, nicidecum o realitate.

- Dar de ce? întrebase el, mirat.
- De ce? Cum să-ţi spun? Vezi tu…
- Adică frumoasa Angela nu există şi a fost doar o închipuirea de-a mea? Asta vrei să zici? Întrebă el, neîncrezător.

- O, nu… frumoasa Angela există, cu adevărat, ba chiar a trecut pe aici de câteva ori şi era, într-adevăr, aşa de frumoasă, cum ai descris-o.

- Atunci, de ce spui că e un vis?
Văzând fratele mai mare că nu are scăpare şi că până la urmă tot va trebui să-i povestească de la cap la coadă cum stau lucrurile, se aşeză lângă el, pe malul apei şi începu să depene povestea agale:

- Eu vin de pe o planetă albastră, mică şi frumoasă cum alta nu mai există în Univers. Într-una din zile, însă, rătăcindu-mă printre galaxii al căror număr nimeni nu-l mai ştie, am pierdut drumul spre casă pentru o perioadă foarte îndelungată, timp în care, cei de pe pământ, adică părinţii şi fraţii mei îşi trăiseră vieţile, părăsind această lume.
Aflând atunci că nu mai aveam la ce să mă mai întorc, căci acolo nu aş mai fi găsit pe nimeni din cei dragi, umblând aşa, hai-hui prin oceanul planetar, am găsit acest micuţ tunel de timp care, asemeni multor altora la fel de frumoase, era o oaza de libertate îndelung visată şi de care m-am bucurat tare mult.

Aşa cum şi alţii au făcut în alte insule asemănătoare, mi-am făcut şi eu aici o casă exact ca aceea în care locuisem pe pământ, lângă care am aşezat pârâul cu apă rece şi tufe de mure ce mi-au încântat copilăria, presărat cu mii de peştişori argintii.

Am făcut chiar şi un munte în depărtare, acela însă nefiind realizat decât ca o imagine feerică, însă ireal şi astfel neputând fi urcat, lucru pe care ţi l-am mai spus, deseori.

- Da, îmi amintesc… şi abia acum înţeleg…
- Dar stai, că asta nu-i tot… Degeaba aveam căsuţa cea albă şi pârâul rece, murele şi peştii, ba chiar şi muntele din depărtare, căci îmi lipseau ai mei, cei dragi, părinţii şi fraţii.
Cum ei, însă, nu mai existau în realitate, i-am recompus din umbrele amintirii, înconjurându-mă de holograme…

Da, chiar dacă ştiu că voi nu sunteţi reali, îmi place să vă văd tot timpul pe lângă mine, imaginându-mi că tot acest timp nu a trecut şi că mai suntem, încă, pe planeta albastră şi că toate acestea sunt reale, căci oricum, ce altceva poate fi viaţa omului, decât o închipuire.

De aceea, dragul meu Alexandru, ţi-am spus că întâlnirea ta cu frumoasa Angela nu era posibilă, căci deşi ea există, tu nu eşti decât o hologramă…

- Dar nu e drept! Exclamă Alexandru, apoi rămase pe gânduri, încercând să înţeleagă această nouă realitate, pe cât de neaşteptată, pe atât de uimitoare, să o accepte şi să se adapteze noii situaţii, încă de neînchipuit.

Nu reuşi, însă, căci imaginea fetei nu-l părăsea nicio clipă. Apoi, într-o altă zi, când fratele lui crezuse că el uitase această discuţie, Alexandru îi zise:

- Aşa cum voi, fiinţele vii, vă puteţi crea holograme, mi se pare evident ca şi noi, hologramele, păstrăm în noi ceva din fiinţa primordială pe care o putem reconstitui, printr-un procedeu invers.

- Alexandru, ce vrei tu să zici?
Dar acesta parcă nu îndrăznea să răspundă, aşa că fratele său continuă cu aceeaşi uimire:
- Tu nu cumva spui că vrei să redevii real?!
- Exact, răspunse el, într-un târziu. Iar dacă eu am putut să văd ceva din lumea ta, ceva ce fratele tău cel mic n-ar fi putut vedea vreodată, ba mai mult, după cum vezi, pot gândi şi simţi, pot admira şi pot iubi, atunci, de ce trebuie să accept să rămân la stadiul de imagine lasser şi nu pot să mă reîntrupez din aceleaşi particule ce mi-au generat imaginea, redevenind fiinţă?

- Nu m-am gândit la asta, e drept… Dar ce fel de fiinţă vei deveni? căci te vei întrupa într-o altă lume decât cea în care tu ai trăit; vei fi un străin aici, un străin care nu-şi va găsi niciodată locul, pierdut prin spaţii şi timpuri nebănuite vreodată de cel dinainte.

- Voi fi un călător prin alte spaţii şi alte timpuri, căci oricum nu-mi doresc să mai rămân aici, dacă frumoasa Angela nu va mai reveni niciodată.

- Şi ce vei face, atunci?
- Voi răscoli universul căutând-o, voi întreba toate stelele, voi merge la înşişi Călătorii Stelari, cei care au văzut şi cunosc toate rosturile galaxiilor, iar de va fi nevoie, voi coborî pe fiecare stea în parte şi nu va rămâne colţişor necăutat.

- Ştii, însă, că aici sus, timpurile sunt înşelătoare? şi că astfel te poţi trezi pe o planetă, într-o vreme care în realitate a trecut demult?

- De bună seamă, ştiu; voi străbate timpuri noi şi timpuri vechi, voi trece dintr-o eră în alta, însă nimic nu mă va opri din drum, hotărârea mea fiind luată.

- Dar înţelegi şi faptul că fata pe care o cauţi s-ar putea afla într-un alt timp şi că astfel, ori pe planete diferite, ori chiar pe aceleaşi, v-aţi putea intersecta drumurile, însă în ere diferite şi astfel neîntâlnindu-vă vreodată?

- Da, înţeleg toate acestea, dar nu mă voi opri, chiar de-ar fi să străbat de mii de ori toate acele căi neştiute şi încă nebănuite!

La toate acestea se gândea acum Alexandru, în timp ce oamenii povesteau despre o fată nespus de frumoasă, cu faţa albă şi părul negru, ce se numea Angela şi care trecuse pe-aici doar cu câteva zile înaintea ajungerii lui pe aceste meleaguri…

Alexandru privi bolta plină de stele, gândindu-se: oare cât de departe o fi ajuns?
Va mai reveni aici, ori va trebui să părăsească şi el, din nou, micuţa planetă, reluându-şi căutările prin imensul ocean planetar, presărat din loc în loc de insuliţe ascunse în tuneluri de timp, aidoma celei în care fratele său îşi făcuse o casă după modelul celei din copilărie?

Privind spre întinderile nesfârşite, văzu un porumbel alb, călător, ce brăzda cerul cu aripile întinse ca un evantai de lumină.



footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.