Violinne


Capitolul 16


Privind spre întinderile nesfârşite, văzu un porumbel alb, călător, ce brăzda cerul cu aripile întinse ca un evantai de lumină şi mult se bucură, acesta fiind singurul său prieten aici, în cetatea de pe coasta nordica a Siriei, în acest ţinut binecuvântat de Baal, Zeul Munţilor şi al Fertilităţii, al Vântului, al Norilor şi al Ploii, cel ce se lasă pradă morţii în fiecare an pentru a reînvia odată cu viaţa vegetală întru belşugul recoltelor şi fecunditatea pământului, făcând din aceste pământuri aride, terenuri roditoare spre slava măreţiei lui.

Era un simplu sclav frigian, ce fusese vândut la târg pe doi dinari de argint, laolaltă cu alţi sclavi aduşi din Mesopotamia, Cartagina ori pustiul Tibetului şi care avea mâinile şi picioarele acoperite de rănile lanţurilor grele, în care-l ţineau legat stăpânii ce-l cumpăraseră pentru diferite munci, vânzându-l apoi, unii după alţii, când nu le mai era de folos.

Deşi frigian, luase portul fenicienilor precum şi obiceiurile lor, vrăjit fiind de uriaşa lor inteligenţă, ştiinţă ori capacitate de a inventa viitorul, lucru pe care şi el şi l-ar fi dorit uneori, deşi gândul lui temător nu putea cuteza să ajungă aşa de departe.

Purta o cămaşă de in, în mintea lui, aceasta făcându-l să arate asemeni lor şi de care părea a fi atât de mândru, dar care, de fapt, nu era decât o zdreanţă ce-i curgea molâu de pe umerii gârboviţi de truda muncii zilnice la atelier.

Picioarele lui se mişcau greoi, fără încălţări, noduroase şi acoperite de plăgile lanţurilor cu care fuseseră legate de prea mulţi stăpâni. Dar ce era cel mai ciudat la acest amărât, era faptul că deşi aproape orb din cauza îndelungatei şederi în faţa cuptoarelor ce scuipau flăcări şi particule minuscule de aliaje în timpul procesului cumplit de ardere al bronzului, el se aşeza ades cu faţa spre întinderea Mării Tireniene, spunând că vede Muntele cel Sfânt, spre care gândurile lui cele mai tainice se îndreptau în fiece clipă.

Lucra într-unul din cele mai mari ateliere din Ras Shamra, un înfloritor oraş de pe ţărmul Mării Mediterane. Frământa cu râvnă argila, un amestec granulat de silicaţi şi fragmente de cuarţ, întru o pioasă recunoştinţă ce voia a o aduce binefăcătorului şi protectorului său, marele Baal, cel venerat cu umilinţă şi cu puteri depline asupra tuturor celor urgisiţi de soartă.
Erau zile şi nopţi de trudă şi sudoare, în faţa uriaşelor cuptoare în care apoi, obiectele erau turnate în bronz, aliajul sclipitor luând forma statuetelor pe care mâinile lor bătătorite de trudă le frământau din boţul de ceară.

Muntele cel Sfânt pe care-şi închipuia că-l vede era, de fapt, o amintire din vremea copilăriei sale, petrecută cândva, demult, cine mai ştie pe ce meleaguri ale lumii.

Fuseseră oameni liberi pe vremea aceea, cel puţin aşa credea el acum, căci nu-şi amintea să-şi fi văzut părinţii vreodată purtând lanţuri. Mama sa era o femeie firavă, cu ochi blânzi şi zâmbet cald, care trebăluia întreaga zi prin casă ori prin curte, chemându-i la masă în cele mai îmbietoare mirosuri de plăcinte dospite în ţestul din vatră, aşezat pe un jar de cărbuni încinşi.

Tatăl său era fierar, dar nu unul oarecare, ci chiar cel mai priceput din sat, la el venind căpetenii din multe triburi pentru a le face săbii puternice, căci razboaiele se ţineau lanţ în acele zone muntoase şi atât de diferite de acestea unde se afla acum şi care erau, de bună seamă, aflate în mijlocul civilizaţiei celei mai uimitoare întâlnite vreodată; căci iată, în satul lui nu văzuse nicicând astfel de ateliere meşteşugăreşti unde să se adune sute sau chiar mii de meşteri, ori astfel de cuptoare în care aliajele să sfârâie azvârlind puzderie de scântei în jur.

Dar nici astfel de palate măreţe şi terminate în turnuri cu acoperişuri de bronz, ori cu intrări pe trepte de marmură albă ori neagră, ca aici, n-ar fi putut exista la el în sat.

Era un sat mic, de oameni săraci, dar prietenoşi şi săritori la nevoie, ajutându-se între ei la câte o boală ori neajuns, sau chiar la bucurie, când unul se însura şi-şi ridica o colibă de lut şi acoperişul de împletituri de paie şi bambus, iar toţi puneau mână de la mână pentru ca treaba să fie terminată îndată.

Aşa era şi căsuţa lor, mică şi acoperită de rogojini de paie ţesute gros, doar că alături ei mai aveau şi atelierul vestit al tatălui său, un bărbat înalt şi voinic, cu părul lung şi împletit în cozi groase, cu barba roşcată de la fumul auriu ce se ridica mereu din vatra în care el ardea fierul, apoi îl ascuţea, făcând săbii cu o lamă atât de vestită în tot ţinutul.

Jucându-se pe-acolo, pe lângă atelier, învăţase şi el câte ceva din meşteşugul părintelui său, însă nu într-atât încât să-i poată duce faima mai departe, lucru pe care tatăl lui îl dorise, ba chiar îi promisese că-l va învăţa, însă nu a mai avut timp, căci vremuri grele trăiau, iar într-o zi acestea au fost chiar cumplite.

Aflând şeful unui trib de peste munte că tatăl său făcuse o sabie fermecată pentru un duşman de-al său, venise în fruntea oastei, făcând foc şi prăpăd în jur, pentru a pune el mâna cel dintâi pe această armă de temut. Pe unde treceau, călăreţii dădeau foc la case, biciuiau femei şi copii, ucideau toţi bărbaţii, cu o furie cumplită.
Tot satul a fost distrus atunci, nemairămânând casă în picioare ori vreun om viu, decât poate câţiva răniţi foarte grav, care s-au stins şi ei curând, neavând vreo şansă de vindecare şi nici nemaiavând pe nimeni în jur, de unde să poată primi ajutor.

- Fugi, Alexandru, salvează-te! îi strigase tatăl său, văzând războinicii înveşmântaţi în mantii negre, de luptă, cu steaguri pe care pictaseră capete înfiorătoare de animale periculoase, precum balauri, şerpi, vipere ori dragoni cum nimeni nu mai văzuse până atunci.

Fugise el atunci, dar nu ca să se ascundă, ci, lăsându-şi mama în grija tatălui care era cel mai în măsură să o apere, el fugise alături, spre căsuţa celei mai frumoase fete din sat, pe care o iubea de când se ştia şi care nu avea fraţi s-o apere.
Din păcate, însă, ajunsese prea târziu: doar ca s-o vadă pe frumoasa Angela zbătându-se neputincioasă, urcată înapoia unui cal, de către unul din războinici care o luase sclavă, socotind că va lua bani frumoşi pe ea.

În zadar alergase el strigând-o şi implorând cerul să-l ajute, calul se îndepărtase în trap, pierind într-un nor de fum şi flăcări ce-i rămâneau pe urmă, căci pe unde trecea, călăreţul arunca foc de jur împrejur, pentru a pustii totul în urmă.

Văzând atunci că nu mai putea face nimic, se întorsese la ai lui, prin norii de fum care învăluiau totul. Mama şi tatăl lui zăceau morţi, în jurul fierăriei, din care sabia cea nouă şi atât de vestită, deja dispăruse.
Abia s-a aruncat la pământ jelindu-şi mama şi sărutând mâna tatălui ce zăcea alături fără viaţă, că unul din atacatori îl văzu şi trimise doi bărbaţi cât muntele, zicându-le:

- Legaţi-l zdravăn pe aceala şi luaţi-l cu voi, e tânăr şi voinic şi-o să luăm ceva dinari pe el în târg; de ce să-l omori degeaba, dacă poate face bani?

Şi aşa ajunsese el la târgul de sclavi, pentru întâia dată.
Fusese cumpărat întâi de un stăpân la fel de războinic, ce crezuse că va face din el un aprig luptător; în scurt timp se lămuri însă că tânărul acesta deşi părea voinic şi sănătos, era mai degrabă un tandru visător, ce nu avea sclipiri de luptă în priviri, ci cu totul altele, cu mult mai blânde.

- Eşti un leneş, îi zisese stăpânul, ce să fac eu cu tine?
Şi se hotărâse să-l vândă repede, până nu slăbea, că nici să-l hrănească degeaba nu i-ar fi convenit.
Următorul stăpân îl cumpărase tocmai văzându-i privirea visătoare, crezându-l bun să-i scrie viaţa, pe tăbliţe de lut.
El îl învăţase tainele scrisului şi cititului, căci în satul lui nu ştia nimeni slovele şi n-ar fi avut de unde să le înveţe.

Au fost zile frumoase, în care buchisea cu bucurie şi părea că-şi găsise un loc pe pământ, în slujba acestui om bun şi cu multă minte. Doar dorul de iubita lui, din satul dintre munţi, de care nu mai ştia nimic din acea cumplită zi, îl mai chinuia adesea, căci tare ar fi vrut să ştie ceva de ea, sperând în sinea lui că şi ea avusese o soartă la fel ca şi a lui şi poate, acum, scrie şi ea pe tăbliţe de lut, pentru vreo stăpână cu inimă bună şi suflet frumos.

Într-o zi chiar i se păruse că o vede, stând la fereastră şi privind în stradă un grup de sclave ce treceau zorite, purtând coşuri mari pe braţe, cu fructe şi flori.
Coborâse repede şi alergase după ele, strigând-o nerăbdător, însă când acestea s-au întors, a văzut că fata nu-i semăna decât din spate, având un păr la fel de negru, lung şi ondulat ca şi al ei, chipul acesteia fiind şi el blând şi frumos, dar altul decât chipul iubit.

Apoi, într-una din zile, stăpânul cel bun căzu răpus de o boală necunoscută. În zadar veniră vraci aduşi de peste mări cu vapoare şi corăbii cu pânze, în zadar îi aduseră leacuri dintre cele mai vestite, unele chiar din îndepărtatele Indii, bunul stăpân se stingea treptat, văzând cu ochii.

- Ce-o să te faci tu, biet sclav, îi zisese el cu ultimele pâlpâiri de viaţă, căci mi-ai fost o mângâiere iar acum nu ştiu pe ce mâini vei ajunge, ori care va fi soarta ta…
Şi soarta sa fusese un negustor rău, ce-l vânduse după o călătorie cu corabia cu mărfuri, pe un ţărm îndepărtat dintr-un continent necunoscut de nimeni, apoi un altul şi tot aşa, din negustor în negustor şi din continent în continent, ori de pe un ţărm pe altul, de nici nu mai ştia numărul acestora ori locurile pe unde umblase până acum, când soarta îl adusese pe acest tărâm binecuvântat de zei, de pe ţărmul Mediteranei.

Aici măcar soarele era totdeauna blând şi-i încălzea cu razele lui rănile ce atâta timp îl usturaseră din cauza frigului, pe alte meleaguri geroase, pe unde umblase tot aşa desculţ şi dezbrăcat, căci nimeni nu se gândise vreodată să-i dea o haină ori încălţări, considerându-se peste tot că sclavii sunt ca un fel de animale care colindă lumea neştiind ce-i frigul, neavând trăiri ori sentimente.

Iar munca de-aici nu părea atât de grea ca în alte parţi, căci deşi focul cuptoarelor îl dogorise la început arzându-i ochii şi pielea care între timp se înegrise aproape ca a negrilor africani, cu timpul se obişnuise, mai ales văzând în jurul său sute de sclavi asemeni lui, cu lanţuri grele atârnând peste rănile bătătorite, dar care scoteau din mâinile lor statuete aurii de o frumuseţe fără de seamăn, vaze şi amfore imense, care apoi erau aşezate pe treptele de marmură ale palatelor ce sclipeau în soarele mediteranean, ori chiar podoabe de găteală pentru frumoasele doamne bogate.

Făcuse astfel, chiar acum, un colier pentru fiica stăpânului său, pe care acesta avea să i-l dea cadou de aniversare; era un colier ce întruchipa stelele de pe boltă, adunate pe un şnur ce avea în mijloc agăţată chiar luna, o bijuterie ce sclipea la întrecere chiar cu acelea de pe boltă, văzute în nopţile târzii şi senine.

Chiar în această seară era petrecerea, de aceea se grăbea să termine ultimele şlefuiri ale aştrilor ce aveau să înfrumuseţeze gâtul celei mai slăvite stăpâne, despre a cărei frumuseţe se dusese vestea şi în împrejurimi, căci multe nave soseau în porturi încărcate cu daruri pentru minunata fiică a stăpânului, de la fii de domni ce voiau să o peţească şi să o ducă în cetăţile lor îndepărtate.

Se spunea că s-ar putea chiar în această seară, cu ocazia aniversării, ea să-şi aleagă un soţ dintre cei veniţi de la mari depărtări şi care aşteptau de mult timp, nevenindu-le să mai plece pe la casele lor. O nuntă era o bucurie pentru toată lumea, pentru că timp de câteva zile vor fi mese întinse şi voie bună, muzică şi poezie, adevărate zile de sărbătoare chiar şi pentru sclavi, astfel beneficiind şi ei de bunăvoinţa stăpânilor şi de dărnicia lor.

Terminând, aşadar, colierul cel mai minunat ce se confecţionase vreodată în aceste ateliere, Alexandru se ridică din colţul în care-şi ţinea sculele şi meşterea zilnic, îndreptându-se spre palatul stăpânului, pentru a i-l duce.

Mergea greu, târându-şi lanţurile grele prin praful drumului, cu ochii însă sclipind de o lumină caldă, de mulţumire, pentru lucrul bine făcut şi pentru bucuria pe care o va aduce acesta frumoasei fete şi tuturor celor ce o vor privi.

Apropiindu-se de palat, începu să audă din depărtare, întâi mai stinse, apoi din ce în ce mai clare, acordurile unei muzici divine: erau strune de vioară care cântau vrăjite, acompaniate de un sunet de bucium prelung, strune de liră, ori triluri de nai.
Părea că zeii s-au întâlnit acolo şi petrec, cântând fiecare la un instrument fermecat.

Se opri pe treptele de marmură neagră, ascultând ca prin vis şi nevenindu-i să mai plece; căci acum, peste aceste sunete divine, un cor de îngeri părea că îngâna stihuri într-o armonie desăvârşită.

În grădinile castelului, printre ronduri de flori imense şi aşezate pe multe rânduri, suspendate, tineri îmbrăcaţi în costume de gală, specifice locurilor îndepărtate din care veniseră, petreceau împreună cu fete frumoase, îmbrăcate în rochii pastelate, în culorile florilor din jur, lungi până în pământ, lăsând în urmă trene dantelate peste covoarele de iarbă ca mătasea.

Din loc în loc, fântâni arteziene stropeau în jur cu apă parfumată, răcorindu-i şi înviorându-i totodată. Slujnice şi sclave cu tăvi imense, pline cu fructe şi dulciuri, îi îmbiau să servească, aşezându-le pe măsuţe mici şi rotunde, aduse special. Altele aduceau ceşti cu ceai, cafea şi băuturi fine, din ţinuturi îndepărtate.

Atunci apăru printre ei frumoasa sărbătorită, într-o rochie albastră precum cerul din seri târzii, peste care sclipea colierul pe care tocmai îl primise cadou, adus de sclavul frigian, cel mai vestit meşter al tatălui ei. Toţi ochii se îndreptară spre ea, înmărmuriţi şi de frumuseţea fetei, dar mai ales a bijuteriei care întrecea cu mult aştrii cei adevăraţi ce sclipeau pe boltă palizi, în comparaţie cu aceştia, de la gâtul ei.
Fete şi băieţi, laolaltă, se plecară în calea ei, dându-se la o parte şi făcându-i loc să treacă spre şezlongul pregătit anume pentru ea, în mijlocul grădinii, între flori.

- Vă mulţumesc, dragi oaspeţi pentru că sunteţi alături de mine în această zi, le spuse ea, în aplauzele de bucurie ale tuturor. Pe lângă bunătăţile aduse aici de sclavi şi servitori, din care vă poftesc să vă înfruptaţi pe săturate, vom avea multe alte lucruri de văzut ori de ascultat, căci prin bunăvoinţa voastră şi a părinţilor voştri am primit multe daruri, ce ne vor încânta în seara aceasta şi în multe altele. Vom avea spectacole cu mimi aduşi de pe alte ţărmuri de mare, ori actori vestiţi şi sosiţi aici din îndepărtata Chină; vom avea sclavi interpreţi de muzică divină precum aceea a zeilor, ori lecturi de stihuri de pe tăbliţe de lut, aduse din bibliotecile lumii.

Auzind acestea, tare se mai bucurau cu toţii, aşteptând să înceapă spectacolul cu toate cele anunţate, precum şi multe alte suprize pe care mulţi dintre cei de faţă le pregătiseră, în mare taină, cu grija de a nu divulga secretul până în ultima clipă.

- Vreau însă, întâi, să vă prezint pe sclava mea cea mai dragă, primită în dar de la un tânăr venit de pe Muntele cel Sfânt, o sclavă frumoasă şi talentată, ce iubeşte poezia şi scrie versuri de o duioşie fără de seamăn. Ea este venită din ţinuturi îndepărtate, locuite de triburi barbare, ce nu au cunoscut civilizaţia şi se luptă şi se omoară între ei, dându-şi foc caselor şi lăsând prăpăd pe unde trec.

Într-o astfel de luptă tribală a fost luată şi ea sclavă, atunci când toţi ai ei au fost ucişi, apoi vândută altui stăpân care o punea la munci prea grele pentru ea, o fiinţă firavă şi sensibilă, aşa cum o veţi vedea de îndată.

De la acest stăpân crud, a luat-o cel ce mi-a adus-o în dar, îndurerat de soarta ei şi dorind să o ajute, să aibă o viaţă mai uşoară şi mai frumoasă. Iar eu, primind-o, am descoperit neasemuitul ei talent în scrierea de versuri, făcându-mi-o astfel în foarte scurt timp, cea mai bună prietenă şi stând seară de seară în această gradină, petrecând clipe minunate în care pe muzica interpreţilor noştri, ea îmi citea versurile scrise peste zi.

Vino, Angela, să te prezint oaspeţilor mei, îi zise apoi sclavei care veni sfioasă, făcând o plecăciune în faţa tuturor şi aşezându-se apoi pe o pernuţă de pluş roşu, aflată la picioarele stăpânei.

Rămaseră cu toţii înmărmuriţi de frumuseţea acestei sclave, de pielea ei albă de o paloare străvezie, încadrată de părul negru, lung şi mătăsos, de privirea ei caldă şi zâmbetul plăcut, ca şi de mersul parcă abia plutit, încât părea mai degrabă o umbră coborâtă din vreo poveste, decât o fiinţă vie.

- Frumoasă e sclava ta, aşa cum ne-ai spus, rostiră mulţi dintre cei prezenţi, abia aşteptăm să-i auzim şi versurile pe care atât le-ai lăudat, ziceau ei nerăbdători.

- Spune, Angela, ce ne vei citi în seara asta, mie şi prietenilor mei? O întrebă ea.

Iar Angela răspunse sfioasă:
- Am notat pentru astă-seară nişte versuri care îmi amintesc de copilăria mea în ţinuturile îndepărtate ale Muntelui Vestit, de viaţa mea de atunci şi de prietenul meu pe care l-am pierdut pentru totdeauna, atunci când hoardele războinice ne-au separat drumurile.
Şi începu a recita, în acorduri de flaut ce se auzeau din depărtare:

“În astă seară, Muntele Vestit ne povesteşte
Despre doi tineri dintr-un paşnic trib,
În timp ce frunza codrului în vânt doineşte,
Cuvinte vechi, notate de un scrib…

” Toţi erau vrăjiţi de glasul melodios al sclavei, adunându-se cât mai aproape, în jurul ei, pentru a auzi mai bine, în timp ce alte viori se adăugau acompaniamentului de la început:

“Pe vesele poteci umbrite, prin pădure,
Ori peste piscuri se-avântau în joaca lor,
O fată şi-un băiat, pe crestele azure,
De care toată viaţa-şi vor aminti cu dor”

- Ce frumos, ziseră câţiva, parcă şi vedem muntele semeţ, cu creste azurii şi pe cei doi tineri, alergând pe poteci…
Glasul firav continuă, după o pauză şi un suspin abia auzit:

“Dar oastea negrilor războinici se ivi
În zarea-ntunecată de norii groşi de praf,
Şi satul liniştit, într-un galop strivi,
Lăsând în urma-le numai cadavre, vraf…”

Aici glasul tinerei se înduioşă într-atât, încat ochii tuturor se umplură de lacrimi, înţelegând durerea pe care versurile ei o transmiteau, împreună cu imaginea satului distrus de oastea barbară şi multe fete scoaseră batiste pentru a-şi şterge ochii.

“Şi astfel fata a fost luată şi vândută sclavă
Şi dusă pe meleaguri tot mai îndepărtate, zi de zi,
Păstrând în suflet speranţa sa ultimă, firavă,
Că bunul ei prieten nu-i mort, şi-o va găsi…”

- Ce tristă este povestea ta din astă seară, îi zise stăpâna ei, mângâind-o pe păr.
Dar pentru că se termină totuşi cu o speranţă, hai să ne rugăm cu toţii zeilor milostivi ca această firavă speranţă să i se împlinească într-un viitor nu prea îndepărtat, iar noi să ne bucurăm de această frumoasă seară, împreună cu toţi prietenii noştri.

Sclava îşi şterse lacrimile ce-i luceau în gene precum stelele de pe cer şi se retrase lângă o fântână ale cărei ape se înălţau vesele, coborând apoi în pante line, întocmai ca muntele copilăriei de care tocmai îşi amintise, cu nostalgie.

Apoi au venit mimi care au interpretat scene din legende vechi, cu zei necunoscuţi pe aceste meleaguri, sau chiar despre oameni din alte ţinuturi, cu alte obiceiuri şi porturi mult diferite de ale lor.
Alţi cântăreţi au făcut ca grădina să răsune de triluri de o măiestrie rar întâlnită, astfel încât abia spre dimineaţă tinerii plecară la culcare, pe când zorii zilei abia mijeau.

Fireşte că Alexandru, sclavul ce-i adusese sărbătoritei minunatul colier făcut de el în zile şi nopţi de trudă, nu află nimic din toate acestea, căci imediat după ce dăduse darul unui servitor ce-l găsise stând pe treptele palatului şi venise să-l întrebe ce vânt îl aduce şi ce aşteaptă, mai zăbovise puţin în preajma palatului, vrăjit de frumuseţea şi măreţia acestuia, dar şi de sunetele unei muzici divine ce începuseră a se auzi din grădina plină de oaspeţi, însă nu putea sta prea mult, ora fiind târzie pentru un sclav care nu putea face decât drumuri scurte şi cu o treabă anume, după care trebuia să se întoarcă în cămeruţa de lângă atelierul unde muncea.

Astfel încât el nu auzi povestea recitată de sclava iubită a domniţei, în versuri atât de emoţionante.

Seara următoate, însă, ei se întâlniră şi petrecerea continuă, cu alte surprize minunate, cu alţi actori, muzică şi versuri.

De fapt, multe zile ţinu această petrecere, ea rămânând în amintirea celor prezenţi ca fiind cea mai frumoasă din câte le fusese dat să vadă vreodată.

După o săptămână, fiica bogatului stăpân anunţă că şi-a ales mirele, acesta fiind chiar cel ce îi adusese în dar pe frumoasa sclavă ce scria poezii.
Pregătirile de nuntă se facură repede, urmând alte petreceri şi mai măreţe, căci acum veniră şi mai mulţi invitaţi, din toate colţurile lumii.

Peste valuri de ape înspumate şi întinderi de mări, nesfârşite caravane de corăbii ce-şi răsfirau în vânt pânze multicolore, călătorind sub protecţia Zeului Huitzilopochtli, în traducere pe limba noastră acesta însemnând: "Pasărea colibri a sudului", zeu al soarelui, dar fiind în acelaşi timp şi un ghid al călătoriilor, acestea aduceau încărcătură bogată în mătăsuri chinezeşti, pluşuri moi de caşmir şi postavuri purpurii, covoare groase din Siria ori din cele de Modena, candelabre din bronz cu lumânări parfumate şi stofe viu colorate din ţesături egiptene ori flacoane cu ulei de eucalipt şi camfor, pocale din aur şi argint şi graţioase amfore rodesiene, talgere din fildeş măiestru ornamentate, parfumuri colorate ori găteli bărbăteşti din argint şi aramă, purpură feniciană, leacuri miraculoase sau seminţe de cânepă, înaintând agale în valuri de ceaţă înecăcioasă ori furtuni dezlănţuite de zei mânioşi, din oraşele Pontului Euxin ori ale Mării Tireniene, din ţara lui Ramses ori a lui Herodot, din Pamir, pe Drumul Mătăsii, din Arretium, Alexandria, Etruria sau de pe la Ras Shamra.

Era o sărbătoare de la care nimeni nu voia să lipsească, mai ales că mireasa avea să plece imediat după nuntă pe meleagurile îndepărtate ale soţului ei, acelea ale Muntelui Vestit, despre care mulţi auziseră legende şi povestiri ori versuri, dar pe care nimeni nu povestea să-l fi văzut, deşi toţi ar fi vrut, dată fiind faima frumuseţii lui, cântată în versuri măiastre.

Tare mult se bucură sclava aflând că-şi va însoţi stăpâna pe Muntele Semeţ, căci deşi îndrăgise aceste locuri, dorul de munte era mai puternic ca oricând.

Aşa că se apucă de făcut pregătirile de drum, adunând în cufere mari teancuri de tăbliţe de lut pe care înscrisese cu cerneală de cucută, slovele cele mai frumoase ce fuseseră auzite vreodată.

Aceste cufere erau urcate, împreună cu altele, pline de obiecte de îmbrăcăminte ori de podoabe, pe punţile vapoarelor ce aveau să-şi poarte preţioasa comoară pe mări îndepărtate ale lumii.
Cuferele erau transportate de sclavii aduşi de la atelierul cel mare, aceştia fiind cei mai puternici şi învăţaţi cu munca şi cu greul.

Unul singur era mai firav, un sclav ce-şi târa cu greu picioarele desculţe şi pline de răni, gârbovit sub cuferele uriaşe şi grele, însă şi acesta îşi făcea treaba conştiincios, căci auzise că suita aleasă va străbate mări şi oceane, până când va ajunge la Muntele cel Vestit, acela spre care şi ochii lui aproape orbiţi de flăcările cuptoarelor încinse, se îndreptau seară de seară, părându-i-se că-l vede în depărtare, pe malul celălalt al Marii Tireniene, deşi el, de fapt, îl vedea doar în închipuirea lui.

Un munte falnic şi mareţ, umbrit de păduri înalte de brazi şi străbătut de izvoare vesele şi repezi ce şopoteau printre pietre mari şi albe de calcar, ce străluceau sub razele de soare; un munte ce se pierdea prin piscuri înalte, printre stele ce sclipeau pe bolta albastră, ca un imens ocean planetar; un munte ce păstra poveşti pe care frunzele şi iarba le susurau în adierea vântului, ori triluri de privighetori ce răsunau ca într-un concert vrăjit.

Un munte pe care alergau doi copii, o fată frumoasă cu părul negru fluturând în vânt, împreună cu un flăcău cu ochi albaştri precum cerul senin şi părul blond ca spicul grâului.

Un munte care îi amintea de un altul, acela al copilăriei lui; sau poate că era chiar acelaşi, căci oare ce munte putea fi mai vestit decât acela în care tatăl său, fierarul, confecţiona săbii vrăjite?

Astfel că în timp ce căra cu greu cuferele uriaşe, se gândea ce noroc vor avea acei sclavi ce vor fi daţi în dar oaspetelui străin, devenit de-acum ginerele stăpânului, aşa după cum era obiceiul locului, căci oamenii îşi făceau daruri în obiecte de preţ ori de artă, dar îşi dădeau unii altora şi sclavi pentru a-i ajuta în diverse munci.

Desigur, el era plăpând şi gârbovit de trudă şi de multele şiruri de lanţuri ce purtase după el atâta timp, astfel încât nu putea spera că stăpânul l-ar putea considera util pentru a fi dat în dar nobilului oaspete, însă aceia ce vor fi aleşi spre a pleca împreună cu tânăra mireasă şi mirele ei vor avea prilejul să vadă frumuseţea fără de seamăn a muntelui, să-i respire aerul proaspăt cu miros de răşină, să bea apa cristalină a izvoarelor pitite prin iarbă, ori să-i asculte păsările cu ciripitul lor vesel.

În ziua în care toate pregătirile de drum fuseseră terminate, stăpânul veni la atelier şi ceru ca toţi sclavii să iasă şi să se aşeze pe câteva şiruri, apoi numi doi servitori de nădejde să aleagă dintre aceştia, treizeci de sclavi dintre cei mai voinici, sănătoşi şi frumoşi, pentru a fi dăruiti tinerilor căsătoriţi.

În zadar încercase el, cu o ultimă urmă de speranţă, să se înalţe pe vârfuri ori să-şi bombeze pieptul mai mult dezgolit decât îmbrăcat, în pânza veche de in, feniciană, căci aceştia îl dădură la o parte fără să-i acorde vreo atenţie cât de mică, alegând pe cei ce se vedeau mai voinici şi mai frumoşi.
Când numărătoarea era terminată şi toţi cei treizeci de sclavi aleşi, aceştia plecară spre vaporul pe care se urcară tăcuţi şi oarecum indiferenţi, ştiind că acesta era doar un nou stăpân, aşa cum mai avuseseră şi cum or să mai aibă, asta fiind viaţa lor cu care se învăţaseră deja.

Alexandru rămase trist şi după ce aceştia plecară, se întoarse în colţul lui, unde un boţ de humă îl aştepta; începu să-l frământe cu mâinile negre, umflate de trudă şi care de-a lungul timpului au luat culoarea sienei arse, argila fărâmiţându-se şi împrăştiindu-se ca o pulbere rebelă ce parcă nu voia să se lase modelată de un aşa umil slujbaş, în timp ce căldura lacrimilor sale ce se prelingeau asupra rocii sedimentare parcă reuşea s-o mai îmbuneze uneori, aducând-o în forma inimii sale rănite, ori a stelelor ce umpleau bolta în nopţi nesfârşite, de lungă singurătate.

Cuptoarele uriaşe duduiau necontenit, în timp ce flăcări albastre şi roşii colorau aerul încins şi greu respirabil într-un curcubeu vesel. Lanţurile îi atârnau mai grele ca oricând…

Se-ntamplă, însă, ca atunci când mirele îşi ajută mireasa să urce pe puntea vaporului, să vadă la gâtul ei colierul primit în dar în ziua aniversării, acela pe care aştrii nopţii străluceau la fel de frumos chiar şi acum, sub razele de soare.

- M-aş fi bucurat nespus, îi zise el socrului său care era în apropiere pentru a-şi lua rămas bun, ca printre scalvii pe care mi i-ai dăruit să se afle şi cel ce a realizat acest frumos colier, deoarece eu nu am niciun meşter atât de priceput în ţara mea, pentru a-i putea comanda bijuterii la fel de frumoase şi a le dărui soţiei mele.

Dar socrul său nu avea de unde să ştie pe cine aleseseră servitorii săi şi nici cine făcuse acel obiect; îi întrebă atunci pe sclavii de pe corabie:

- Meşterul acestui colier se află printre voi?
- Nu, stăpâne, îi răspunseră aceştia; acela este Alexandru, cel mai priceput meşter din câţi am văzut vreodată, noi neputând face lucruri de o asemenea măiestrie.

- Atunci, le zise el servitorilor, mergeţi degrabă şi-l căutaţi pe Alexandru, apoi aduceţi-l aici, să-l ofer oaspetelui meu.

Cei doi plecară într-o fugă şi, ajungând la atelier, întrebară din uşă, cu glas poruncitor:

- Cine este Alexandru? Să vină repede, măritul stăpân l-a chemat de urgenţă, la el.

Alexandru se ridică încet, speriat de tonul aspru al celor două slugi şi, trăgând după el lanţurile grele, se apropie încet.

- Tu, sclavule, ai făcut colierul pe care stăpânul i l-a dăruit fiicei sale de ziua ei?

- Da, răspunse el, în timp ce un gând ciudat îl săgetă: dacă şnurul pe care erau înşiraţi aştrii s-a rupt, ori chiar steluţele au păţit ceva?
Dacă stăpânul e nemulţumit de munca lui? Dacă îl cheamă ca să-l certe ori ca să-l pedepsească?

- Vino, stăpânul te aşteaptă.

Plecară împreună, cei doi împingându-l din urma din când în când, când li se părea că înainteaza mult prea încet, ştiind că stăpânul îl aştepta împreună cu întreg cortegiul de vapoare.

Cuprins de teamă şi împins de la spate, trăgând lanţurile tot mai grele ce-i roseseră încheieturile mâinilor şi ale picioarelor desculţe, sclavul Alexandru părea că abia se târăşte, căzând deseori în praful drumului, apoi ridicându-se cu greu şi făcând alţi paşi la fel de mici şi nesiguri.

Aşa ajunse, într-un târziu, pe malul de unde corăbiile aşteptau cu pânzele întinse, să pornească la drum lung.

Văzându-se în faţa stăpânului, se aruncă pe jos, în genunchi, rugându-l cu lacrimi în ochi:

- Iertare, stăpâne, dacă ţi-am greşit şi colierul pentru fiica ta nu a fost destul de frumos, ori suficient de bine realizat şi s-a stricat!

- Dar ce spui tu, bravul meu meşter? Colierul făcut de tine este atât de frumos, încât deja i s-a dus vestea, toţi oaspeţii noştri spunând că nu au mai văzut niciodată unul la fel!

Tocmai de aceea te-am chemat, continuă el, în timp ce sclavul îşi ridica privirea uimită din ţărâna drumului, pentru a te oferi ginerelui meu care te-a cerut în mod special, dorind să te aibă mereu la curtea lui, pentru a-ţi putea comanda şi alte podoabe la fel de meşteşugite, pentru frumoasa lui soţie.

Urcă-te, aşadar, pe puntea corăbiei…

Dar ultimele vorbe se pierdură în briza valurilor, căci sclavul, sub imperiul emoţiilor dar şi al efortului făcut în timpul zilei, leşină pe stânca scăldată în valuri şi nu mai auzi sfârşitul frazei.



footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.