Violinne


Capitolul 17


Nu mai stătu să auda sfârşitul frazei şi ieşi trântind uşa în urmă; avea nevoie de aer, simţea că se sufocă.

Lumea îi zicea Cucu pentru că fusese primul din sat care îşi luase patefon şi, de drag să se fălească pe uliţă, învârtea manivela şi-l punea să cânte, apoi pleca la plimbare cu el pe umăr, mândru cum nu mai fusese altul în sat. Oamenii ieşeau pe la porţi, strigându-se unii pe alţii, să vadă minunea:

- Hai, că trece nebunu’ ăla cu patefonu’ pe umăr, că parcă ar fi cucu, că numai el cântă pe drum…

Aşa îi rămăsese numele Cucu.
Dar nebun nu fusese niciodată. Doar că ei nu ştiau câte gânduri i se învârteau prin cap, astfel încat oricare altul, în locul lui ar fi fost derutat, el însă nu.

Nu învăţase carte multă la şcoală, dar ce nevoie avea? Nu se ducea el mereu la biserică şi asculta toate slujbele? Cine-l putea învăţa mai bine decât preotul, care le spunea mereu să-şi iubească aproapele. Şi el îşi iubea toţi apropiaţii, dar cel mai mult pe Petre, fratele lui mai mare; că avea şi de ce.

Petre era un bărbat înalt şi frumos, voinic şi temut de toată lumea. Cu el nu i-ar fi fost frică să se ducă oriunde, ori să se ia la harţă cu oricine. Toţi se temeau de Petre şi-n prezenţa lui nimeni n-ar fi îndrăznit să-i zică ceva.

Petre iubea o fată din alt sat, însă părinţii ei nu-l voiseră de ginere: ziceau că e un om rău, ce se impune doar cu forţa. Fata însă îl voia, căci îi luase minţile cu aerul său de învingător în toate cele. Şi nimeni nu se putea pune cu el: era primul şi la horă, dar şi la muncă.
Astfel că în seara în care părinţii se duseseră în peţit pe uşa din faţă, el aştepta pregătit la geamul din dos.

- Marie, ascultă tu ce vorbesc ei înăuntru, iar dacă-or zice că nu, tu nu mai sta: desfă geamul şi aruncă bocceaua de haine şi hai şi om merge sănătoşi la casa noastră, că apoi s-or învoi şi ei, când n-or mai avea încotro.

Aşa făcuseră; auzindu-şi tatăl că n-o dă, Maria ieşise pe geam cu câteva lucruri strânse în pripă, unde Petre o aştepta. Când plecară ai lui şi părinţii fetei intrară în camera fetei să-i spună că a avut peţitori şi ei n-au dat-o, ia-o de unde nu-i, că fata lor plecase şi ea şi era de-acum departe.

Ce era să mai facă? S-au dus, bieţii oameni, a doua zi la cuscrii lor şi le-au spus că se învoiesc, de parcă mai aveau de ales. Petre însă nu le-a reproşat nimic, iar nunta s-a făcut după rânduială.

Apoi au venit copiii, băieţi frumoşi ca şi el, însă Petre nu prea mai stătea pe-acasă să-i vadă. Luase gustul jocului de poker şi juca de când ieşea de la lucru, până noaptea târziu, când cădea răpus de băutură, de nu mai cunoştea pe nimeni în jur.

Uneori câştiga mult şi venea acasă cu buzunarele pline de bani, pe care-i arunca prin pat ori pe mese, cu amândouă mâinile.

L-a văzut şi el de câteva ori aşa, aruncând cu teancuri mari de bani, fără să-i pese, ca şi cum ce valoare ar fi avut banii. El îl privea cu uimire şi admiraţie, venerându-l ca pe un zeu, nu doar ca pe un frate mai mare. Păi pe cine mai văzuse el vreodată să aibă atâţia bani şi să-i arunce la fel de nepăsător?
Exact cum le spunea şi părintele la biserică, mereu: că banu-i ochiul dracului. Şi-atunci, nu făcea bine Petre că-i arunca? Vezi bine că da…

Îi aducea de la târg tot felul de lucruri, de la dulciuri şi haine, până la te miri ce prostie văzută prin vitrinele negustorilor, că şi Petre îşi iubea frăţiorul mai mic. Cel mai mult s-a bucurat însă atunci când i-a adus patefonul. Din acel moment, fratele lui a devenit un sfânt deasupra tuturor oamenilor, un zeu cu care nimeni nu se putea pune vreodată.

Şi ce dacă îi mai lua pe câte unii de guler şi dădea cu ei de pământ de vedeau stele verzi? De bună seamă că aşa meritau. Şi erau mulţi dintre aceştia, cei ce meritau chiar şi bătăi repetate, căci de ce câştiga bani, beţiile se înteţeau şi tot mai mulţi în jur ajungeau să umble cu capete sparte şi pansate ori cu cicatrice uriaşe pe faţă. Dar aşa meritau, că doar cine-i punea să-i stea pe dinainte?

Apoi Petre îşi găsi câteva mândruţe frumoase foc, cu care venea seara acasă şi făceau chefuri până în zori, în timp ce Maria dormea cu copiii în braţe într-o şură de fân ori vreo casă părăsită.

Dar Cucu ştia că aşa era drept, pentru că altfel n-ar fi lăsat Dumnezeu să se întâmple; şi-apoi, nu era şi păcat, un bărbat frumos şi în putere ca Petre, în pieptul căruia viaţa clocotea, ce era să fi făcut? Să stea pe vatră, legănând pruncii Mariei? Era bărbat, unul adevărat, ba chiar cum altul nu mai era pe niciunde.

Apoi veniră vremuri încurcate rău, că nu se stie din ce pricină, Petre începu să nu mai câştige la cărţi, pierzând tot, seară de seară, până la ultimul ban.

Căută prin lada de zestre a nevestei şi scoase tot ce găsi mai de preţ: o salbă de aur, o centură, o broşă.
- Petre, ce vrei să faci? îl întrebă Maria.
- Am datorii, Marie, trebuie să le plătesc, ce vrei, să stau aşa, să-mi ia ăia gâtul?
- Nu, Petre, însă nu ştiu dacă e bine să le iei, acelea sunt rămase de la părinţii mei nu doar pentru mine, ci şi pentru fraţii mei, cărora n-am apucat să le dau, dar va veni şi clipa în care va trebui să le împărţim şi ce voi face atunci? Ce le voi spune, fraţilor mei când mă vor întreba de ele?

- Lasă, că până atunci le pun eu la loc, nu-ţi face griji; am pierdut acum, dar voi câştiga din nou, o să vezi.

Dar zilele treceau şi norocul nu se mai întorcea şi la fel ca el, nici bijuteriile Mariei.

- Nu mai plânge, tu, Marie, îi zisese Cucu într-o zi, n-ai auzit pe părintele că banu-i ochiul dracului? Tot aşa şi lanţurile ori salbele cu cocoşei de aur, nu merită să plângi pentru ele.

- Ei, Cucule, că tot aşa îi zicea şi ea acum, ca toată lumea, plâng pentru că fratele meu, Alexandru, şi-a găsit o fată frumoasă cu care se va însura în curând; ei voia mama mea să-i pună în piept broşa aceea, în chiar ziua nunţii.

Cucu începu să râdă:
- Cum era să vrea să-i dea broşa, dacă nici n-o cunoştea?
- E-adevărat că n-o cunoştea, dar ştia că într-o zi fratele meu îşi va alege mireasa şi, oricine şi oricum ar fi fost ea, era alegerea lui, iar mama îi pregătise această broşă…

- Prostii! gândi Cucu, apoi îşi aminti că pe Petre nici nu-l voise de ginere, în timp ce pe nora aceasta, oricine ar fi ea, o acceptase chiar înainte de a fi cunoscut-o fiu-său.

Cum vine asta?! Se miră el.
Şi într-o seară o cunoscu, întâlnind-o întâmplător, împreună cu fratele Mariei.
Era o fată cam plăpândă, dar cu o coamă bogată de păr negru şi lung, aşa cum nu mai văzuse.

- Ea e Angela, i-o prezentase el, bucuros de întâlnire.
Cucu, însă, o privise cam într-o parte. Nu că n-ar fi fost frumoasă, dar ce folos? Dacă din cauza ei, pentru o amărâtă de broşă ce credea că i se cuvenea, Petre avea să îndure lacrimile nevestei?
Şi chiar dacă fata îi vorbi cu glas dulce şi vorbă plăcută, el nu se lăsă convins: oricine îi face rău fratelui său, chiar şi fără să vrea ori fără să ştie, e un om rău iar oamenii răi trebuie pedepsiţi.

Aşa zice şi preotul la biserică: să nu mânii pe Dumnezeu, că pedeapsa lui va fi aspră.

Nu era foarte clar aici care era rolul Domnului, însă era de-ajuns că aceştia îl mâniaseră pe el, prin faptul că-i făceau rău fratelui său, care era, pentru el, locţiitorul Domnului pe pământ; că doar el şi nu altul îi adusese patefonul cu care umbla mândru prin sat, nemaifiind altul ca el!
Atât putea şi el să facă pentru fratele lui, să vegheze din umbră, pentru ca nimeni să nu-l supere ori să-i facă vreun rău. Sigur, el nu s-ar fi putut bate cu vlăjganii aceia, însă va fi cu ochii în patru şi, avându-l totdeauna pe Dumnezeu alături, va găsi un mijloc prin care să-i vină fratelui în ajutor la nevoie, oricare ar fi fost acela, căci în numele Domnului, orice e permis, ca şi în numele iubirii pentru fratele tău.

Aşa hotărî din acel moment, că oricine ar fi îndrăznit să zică ceva de Petre, va fi trecut într-un carneţel pe care-l ţinea secret.

Câţiva îl văzură mâzgălind în carneţel de câte ori se întâmpla să-l supere careva din jur, dar îşi ziseseră că cine ştie ce-i în mintea unui nebun? Şi-l lăsară în pace.

- Oricum, e inofensiv, spuneau cu toţii, şi-n plus, e şi foarte credincios; n-aţi văzut cum vine mereu la biserică şi parcă-i soarbe cuvintele preotului din ochi?

Doar Petre nu ştia nimic, căci trecea din nou printr-o perioadă în care norocul îl părăsise. Pierdea tot ce câştiga, dar mai ales, începea să-şi piardă prestigiul, căci tovarăşii săi de băutură şi joc, văzându-l că nu mai are nimic de pus la bătaie, începură să-l ocolească; cum să joci cu un om fără bani?

Căută atunci din nou în lada de zestre a nevestei, însă bijuterii nu mai erau. Găsi în schimb chitanţele de mână cu care socrul său cumpărase, cum era pe vremea aceea, cele trei case, câte una pentru fiecare copil. Era ceva!

Luă chitanţa de la casa lor, în care stăteau, şi se duse direct în cârciumă, la masa de joc, cu o privire cruntă, încât cei aşezaţi încremeniră cu cărţile în mână.

- Pun casa la bătaie! Rosti el clar şi răspicat, aşezând hotărât hârtia în mijloc.

Ceilalţi se priviră unul pe altul şi acceptară; nu era primul care îşi jucase casa prin părţile lor şi, desigur, nici primul şi nici ultimul care o va pierde…

Jocul începu înverşunat, cu miză mare. Sticlele de băutură veneau parcă din ce în ce mai des, cârciumarul văzând şi el că era treabă serioasă şi că trebuia să fie la înălţime, aşa că nu mai aştepta să se facă vreo comandă, aducea pe masă, iar după ce paharele se dădeau peste cap, aducea iar, alte rânduri de băutură, ştiind el că la aşa miză, nu va ieşi în pierdere.

Mai ales că se şi dusese vestea şi cârciuma se umpluse de lume, uitându-se toţi curioşi să vadă cum s-o sfârşi treaba asta.

Veni şi Cucu, iar când îl văzu pe fratele lui, din nou mândru şi sigur pe el, aşezat la masa de joc, puternic şi fălos ca nimeni altul, dând peste cap pahar după pahar şi chiuind ca un haiduc, în timp ce arunca pe masă cu careuri şi perechi de aşi, inima îi creştea de bucurie, căci iată, fratele lui era din nou fericit, puternic şi toţi îi ştiau de frică, la fel ca în trecut.

Apoi veniră femeile şi-l înconjurară de dragoste şi alte pahare pline, în timp ce lăutarii cântau ca-n zi de sărbătoare.

Şi ţinu cheful până în zori…
Dimineaţa, când ajunse acasă, Petre arăta ca o zdreanţă, cu hainele rupte şi ochii înfundaţi în orbite, încât Maria se şi sperie văzându-l în prag.

- Doamne, Petre, ce ţi s-a-ntâmplat?
- Marie, am pierdut casa, sunt un nemernic! Zise el şi se lăsă să cadă pe pat, unde zăcu neîntors câteva zile.

Maria însă, mai văzuse astfel de păţanii în sat, aşa că ştiu că n-aveau de ales şi se apucă de strânse în sacoşe lucrurile copiilor şi ce mai aveau pe-acolo, împachetă câteva velinţe ţesute de mână, ce le avea de la mamă-sa, apoi se duse şi deretică în vechea căsuţă rămasă de la părinţii ei, părăsită demult, de la moartea lor şi rămasă în paragină, luându-şi şi copiii cu ea, să o ajute la treabă.

- Ce facem, mamă, aici, de ce-am venit? întrebau ei, miraţi.

- Aici o să stăm de-acum încolo, le zise ea, apucându-se de scuturat câte o velinţă veche ori un preş rămas de-a curmejişul pe duşumeaua veche şi putrezită de timp.

Bateţi şi voi un cui în uşa asta, ori dregeţi câte un scaun, să avem pe ce ne aşeza; hai să reparăm şi piciorul la masă, că doar n-o să stăm să se dărâme cu noi…

Şi aşa, în câteva zile aranjară cât de cât un culcuş unde să se odihnească şi o masă pe care să pună bucatele, mulţumind lui Dumnezeu că aveau totuşi un acoperiş deasupra capului, chiar dacă de la o vreme se cam aplecase el pe o parte, bătut de vânt şi îngăurit de ploi şi zăpezi.

Astfel că atunci când veniră să-i scoată afară din casă şi Petre voise să sară la bătaie, ea îi zisese:

- Nu te bate Petre, că sunt mulţi şi au cuţite la brâu, te vor răzbi şi dacă te omoară, ce mă fac eu, să rămân singură cu copiii mici şi fără un ajutor?

- Dar ce vom face? întrebă el.
- Hai, că am aranjat vechea casă a părinţilor mei; e ea părăsită şi cam în paragină, dar tot e bine că o avem şi n-am rămas pe drumuri de tot. Avem unde sta.

Şi se mutară cu toţii în casa cea veche.
Cucu venea şi acum pe la ei, însă nu-i plăcea că fratele său stătea acum într-o cocioabă sărăcăcioasă şi în plus, era din nou părăsit de prieteni care nu-l mai băgau în seamă când venea seara la cârciumă.
Cum dădea să se apropie de masa lor, câte unul îi făcea semn să se îndepărteze, dacă n-are bani.

Până într-o zi, când Petre nu mai putu să rabde şi, luând încă o chitanţă de cumpărare a altei case din ladă, pe cea a fratelui mai mic, îi spuse lui Cucu:

- Azi, frate dragă, norocul meu se va întoarce! Vei vedea că voi fi din nou cel mai puternic şi nimeni nu-mi va sta împotrivă!

Lui Cucu îi crescu inima în piept de bucurie. Se duse şi el la cârciumă şi se aşeză lângă masa de joc, să vadă mai bine. Şi avu ce vedea!
Căci din momentul în care Petre aruncă parcă în zeflemea, pe masă, actul de proprietate al altei case, toată lumea amuţi.

Jucătorii îşi scoaseră lulelele negre şi umplură de fum încăperea, în timp ce cârciumarul venea cu bauturile călcând, parcă, mai apăsat şi cu mai multă importanţă.

Ştiau toţi casa asta de pe vale, câteva camere mari, într-o curte lunguiaţă, terminată într-o grădină mare, în spate. Bună, casa! Era a fratelui mai mic al Mariei, cel plecat la şcoală, la oraş.
Mai avea, până o să se întoarcă el în sat, să-i trebuiască. Tot aşa gândise şi Petre: că şi de-ar pierde-o, Doamne fereşte, tot va fi timp s-o recupereze, până termină cel mic şcoala şi o veni la casa lui.

Dar simţea el, acum, că de data asta nu poate pierde! Avea, aşa, un sentiment, ba chiar o siguranţă, că va câştiga mult, ca pe vremuri, apoi va ieşi fluierând din cârciumă şi va arunca banii în stânga şi-n dreapta, aşa cum făcuse deseori înainte, când norocul se ţinea de el zi de zi şi clipă de clipă. Or să vadă ei, cine e el!
Ce, credeau că l-au răpus? A avut şi el zile rele, ca orice om; dar gata, toate acestea au trecut!

Aşa gândea Petre, în timp ce arunca pe masă cu perechi de popi şi aşi, în răsfăţul doamnelor care îl înconjuraseră din nou, încurajându-l să joace şi să bea, apoi iar să bea şi să joace.

De la masa de alături, privirea plină de admiraţie a lui Cucu, fratele lui, îi dădea curaj şi încredere. Cât îl iubea acest biet copil, ce fusese dintotdeauna plăpând cu sănătatea şi puţin dus cu capul, dar care avea un suflet aşa de bun…
Ştia că fratele lui se ducea mereu la biserică şi se ruga şi pentru el, sau mai întâi pentru el, care era nu doar un simplu frate mai mare, dar şi un model de urmat în viaţă ori de adorat, asemeni unui zeu. Se bucura şi mai mult, gândind ce bucurie îi va face fratelui său, câştigând şi redevenind cel mai de temut om din sat, cum fusese mereu.

Ţiganii lăutari aduseră de data asta şi câteva ţigănci care jucau din buric, ameţindu-te parcă şi mai rău decât băutura ori jocul însuşi. Se auziră chiote până dimineaţa şi tropăituri de joc pe podeaua veche a cârciumii.

Petre nu mai putu ajunge acasă. Rămase beat şi jecmănit şi de data asta, aruncat într-un tufiş din marginea drumului, unde în zadar se chinui Cucu să-l ridice şi să-l care în spinare, n-avea nicio şansă, căci Petre era de cinci ori mai voinic decât el. Aşa că rămase acolo, lângă el, să-l vegheze, neputincios.

Când veni Maria şi-l găsi cu lacrimile şiroind, alături de trupul nemişcat, ţipă ca din gură de şarpe:

- Petre, Petre! Ce s-a întâmplat? L-au omorât beţivii?

- Nu l-au omorât, răspunse Cucu, doar l-au aruncat pe uşă afară după ce a pierdut tot şi n-a mai avut ce pune pe masă.

- Dar ce-a pierdut, întrebă ea, că doar că n-avea ce să joace?

Cucu privise într-o parte, puţin încurcat, apoi îi spusese cu o voce tăioasă, cum nu-i stătea în fire:

- Casa lu’ frate-tu’ al mic, doar ce voiai?

Maria a rămas împietrită şi s-a luat cu mâinile de cap, jelindu-se în gura mare:

- Doamne, Doamne, ce mă fac eu? Ce va zice frăţiorul meu când va afla că l-am lăsat şi pe el fără casă?

- Lasă-l, ca n-are nevoie acum de ea, îi strigă el înciudat. Numai la el te gândeşti, dar la bietul Petre, nu! Parcă nu-l vezi cum zace aici, neajutorat, ca un oarecare, el, care a fost mereu fruntea satului, primul şi la horă, şi la muncă, şi la joc.
Că nu mai era altul ca el când te-a luat, apoi ani la rând arunca banii pe drum, că aşa cum zicea şi parintele, erau ochiul dracului, iar acum, că-l vezi la ananghie, îi întorci spatele, femeie nerecunoscatoare ce eşti!

Auzind acestea, Maria rămase mirată de vorbele lui de nebun, căci aşa îl ştia tot satul, de copil bun dar cam lipsit de judecată, însă îşi zise că nici nu ai ce să-i ceri, nebunul îşi iubeşte fratele şi alta nu mai ştie.

Apoi Petre îşi reveni şi-l ajutară amândoi, ţinându-l de sub braţ, să ajungă acasă. Abia acolo se trezi cu adevărat şi-i zise nevestei, luându-se cu mâinile de cap:

- Marie, ce mă fac eu?! De data asta am fost şi mai nemernic, căci i-am pierdut casa fratelui tău. O să mă poţi ierta vreodată?

- Dar ce-s eu, Dumnezeu? La el e iertarea pentru noi, toţi păcătoşii, iar eu n-am nicio putere, că-s o biată femeie sărmană.

- Eu, în schimb, îţi promit, Marie, că de azi nu voi mai pune gura pe băutură şi nici de jocul de poker nu mai vreau să aud, cât oi trăi! îţi jur că nu mai calc în cârciumă şi nu-mi mai trebuie nici femei, nici chefuri; ba din contră, voi munci şi voi aduna ban cu ban, pentru a răscumpăra casa fratelui tău!

Auzindu-l şi văzându-l cu câtă durere în priviri se jura, Maria ştiu că bărbatul ei spunea adevărul. Redevenise acelaşi Petre de care se îndrăgostise ea cu ani în urmă şi cu care fugise într-o seară, ieşind pe geam, atunci când părinţii ei nu voiseră s-o dea după el.

Poate că aveau şi ei dreptate, într-un fel… gândi ea aşa, într-o doară, dar îşi alungă repede din minte acest gând nebunesc. Cum putea crede aşa ceva?

De-acum, zilele treceau toate la fel de triste şi întunecate.

Petre muncea toată ziua, iar seara venea acasă obosit şi-i dădea nevestei câţiva bănuţi câştigaţi cu trudă, spunându-i:

- Opreşte ceva pentru copii, iar restul pune de-o parte, pentru casă; într-o zi, vom avea de ajuns…

Cucu venea seară de seară şi-şi privea fratele parcă din ce în ce mai gârbovit de muncă şi necazuri.
Tare se mai întrista, dar ce putea el să facă? Ei, de bună seamă, ştia ce i-ar fi priit fratelui său şi ce-şi dorea şi el, tot mai mult.

Să-şi vadă fratele, din nou, la masa de joc! Da, doar acolo fratele lui era fericit şi simţea că trăieşte. Să cânte lăutarii şi să-l îmbărbăteze muierile cu pahare de băutură, să arunce cu aşii pe masă şi să adune banii, umplându-şi din nou buzunarele, ca pe vremuri.
Să chefuiască până în zori, chiuind ca un haiduc şi toată lumea să-l privească cu ochii holbaţi de admiraţie şi respect.

Dar cu ce bani? căci nemaiavând ce să joace, nici nu se mai putea apropia de masa de joc.

Îşi aminti atunci, aşa, într-o doară, că Maria zisese odată că părinţii ei cumpăraseră trei case, pentru trei copii… Da, Petre pierduse două din ele, dar nu mai era oare cea de-a treia?

Fireşte, casa lui Alexandru. Cum de nu s-a gândit?

Cucu ştia această casă; era dincolo de pârâu, treceai podul şi mai făceai doar câţiva paşi, apoi, casa te întâmpina pierdută într-o pădure deasă de jur împrejur, că abia de-i vedeai acoperişul, din stradă.
Se afla în mijlocul unei curţi imense şi pline de brazi, în care privighetorile cântau atât de minunat, încât ai fi stat chiar şi la poartă, să asculţi. Intrase odată şi în curte, cu Petre şi cu Maria.
După ce deschiseseră poarta mare, se trezise pe o pajişte cu iarba verde şi mătăsoasă, apoi începuseră câteva tufişuri iar după ele, brazii falnici, voind parcă, dintr-o dată, să ascundă căsuţa de ochii trecătorilor. Căci era o căsuţă mică şi albă, cu numai trei camere şi câteva anexe, dar cu un acoperiş frumos şi mult înălţat, dintr-o ciudată plăcere a constructorului.

Tare mult îi plăcuse lui Cucu, atunci, casa, ca şi curtea mare.

Petre ar putea juca din nou, punând miză casa aceasta… Fireşte, însă, că Maria nu i-ar da voie, că văzuse el demult că ea ţinea numai la fraţii ei, neavând nicio milă de el, soţul ei.

Şi-n plus, mai era şi nunta asta a lui Alexandru, cu Angela, nuntă care se apropia ca să-i strice lui toate planurile…

Ce-i de făcut? Se întrebă el, frământându-şi mâinile.

Dacă Alexandru n-ar exista, casa le-ar rămâne lor, iar Petre ar putea din nou să se aşeze mândru, în mijlocul cârciumii iar el, Cucu, fratele lui, s-ar aşeza din nou la masa de alături şi l-ar privi cu atâta admiraţie şi recpect cât nu le-a fost dat să vadă celor din sat. Iar lăutarii ar cânta, femeile ar dansa din buric, banii ar zbura în cele patru vânturi, fiind, vorba părintelui, ochiul dracului, şi toate ar redeveni ca înainte, când fratele lui era cel mai de temut…

Alergă într-o fugă la biserică şi se aruncă în faţa icoanei Domnului, rugându-l cu lacrimi în ochi să-l înveţe ce e de făcut şi cum ar putea să-şi ajute fratele?

Din icoană, Domnul îl privea blajin, ca întotdeauna, aprobându-l cu o mişcare a capului binevoitoare.

- Nu crezi şi tu, Doamne, că fratele meu e cel mai brav, că merită să fie iubit, temut şi respectat de toată lumea?

Iar Domnul era de acord, înclinând capul aprobator.

- Şi-atunci, pentru că doar la masa de joc e cel mai puternic şi lumea îl admiră şi-l aplaudă când câştigă teancurile de bani, nu-i drept să se întoarcă acolo?

- Ba da, e drept, părea că zice bunul Dumnezeu…

- Dar atunci spune-mi ce să fac şi cum să-l ajut, că iată, singura casă pe care ar mai putea-o juca, este ţinută de Maria pentru Alexandru, să i-o dea la nunta care va avea loc în curând…

Uitându-se lung şi pierdut în gânduri la icoana Domnului, i se păru că acesta prinde grai şi-i şopteşte ceva, aşa că se apropie cu urechea lipită şi un timp păru că ascultă…
Apoi îşi făcu o cruce mare cât biserica şi rosti cu o voce puternică, aşa cum nu îl auzise nimeni până atunci să vorbească:

- Atunci, facă-se voia ta!
Şi părăsi biserica mergând cu paşi hotărâţi, spre casă.

De-atunci, continuă să vină zilnic la biserică şi să se roage la aceeaşi icoană, apoi şuşotea ceva apropiindu-se de zid, după care pleca făcând aceeaşi cruce mare şi încă un semn aparte, aşa, ca şi cum ar fi avut el o înţelegere cu Domnul şi i-ar fi zis să stea fără grijă, că el îşi va ţine promisiunea şi-şi va face treaba, în curând.

Era, acum, mai toată ziua la ei în casă, făcându-se util cu multe treburi prin gospodărie.

Ba chiar şi la Alexandru se ducea destul de des, ducându-i una, alta, de la sora lui: ba o prăjitură, ba o plăcintă caldă; apoi mai zăbovea şi pe-acolo, ajutând la câte ceva prin curte, că multe erau de făcut la casa omului, mai ales acum, cu nunta, când pregătirile erau în toi şi alerga fiecare să ajute cu ce putea.

- Ce noroc, cu Cucu, ziceau ei, mulţumiţi de ajutorul primit. Chiar dacă n-o fi el voinic şi bun de cine ştie ce treabă, dar uite că ne mai ia drumul din picioare; şi tot e bine, că-l mai trimiţi de colo-colo şi face şi el ce poate.

- N-are el minte multă, ziceau alţii, dar e săritor şi-şi iubeşte fratele, ca nimeni altul.

- Şi e şi foarte credincios, adăuga câte cineva, că nu e zi în care să nu treacă pragul bisericii.

Toată lumea îl lăuda şi Petre era mândru de fratele lui cel mic şi atât de plăpând şi cu mintea dusă, dar care iată, se pusese cumva pe drumul cel bun.

- Cucule, îi zicea Maria, nu te duci tu la Alexandru să-mi aduci putina cea veche?

- Cum, nu? Răspundea el, imediat.
- Ia, atunci, şi du-i şi cozonacul ăsta, că abia l-am scos din cuptor, să mănânce şi el cât e cald.

Iar Cucu îl lua şi fugea bucuros că poate ajuta. De-afară apuca voiniceşte căruţul pe care avea să aducă putina şi pleca fluierând vesel.
Dar oricât de vesel ar fi fost el pe dinafară, în sinea lui era cu mult mai bucuros că toate se aranjau după voia sa, cum nu se putea mai bine…

Tot aşa se întâmplă şi acum, când Petre îi zise:
- Măi Cucule, nu te duci măi, tu, la Alexandru, să-i duci budincă de ciuperci? Că nu de alta, dar a venit aseară, când Maria culesese bureţii şi a văzut, iar ea i-a promis că azi face budincă şi-i dă şi lui, caldă. Hai, du-te, că aşteaptă şi el şi n-a mai putut veni, că s-a luat cu treaba…

Simţi o uşoară ameţeală, de emoţie: de-ar şti ei de când aştepta el clipa asta…
Apoi îşi veni în fire şi răspunse cât putu de calm:
- Cum nu? Te-am refuzat eu vreodată?
- Vezi numai, la întoarcere, să nu zăboveşti mult, că trebuie să coborâm nucile din pod, că ne vor trebui la pregătirile de nuntă, apoi să urcăm blănile de prin curte, să facem loc…

Dar Cucu nu mai stătu să audă sfârşitul frazei şi ieşi trântind uşa în urmă; avea nevoie de aer, simţea că se sufocă.

Venise, în sfârşit, clipa cea mare: clipa în care îşi va îndeplini misiunea pe care şi-o asumase în faţa sfintei icoane. Trebuia să se grăbească, să nu mai piardă nicio clipă.
N-avea voie să facă nicio greşeală, totul trebuia să meargă strună. Îşi luă inima în dinţi şi budinca sub braţ, făcu semnul crucii ieşind pe poartă, aşa cum făcea de obicei, apoi o luă înspre podul de peste apă.

Când ajunse în dreptul lui, se opri o clipă, se uită în jur şi, văzând că nu e nimeni în preajmă, alergă spre malul apei, apoi o luă printre copacii de pe mal, până într-un loc văzut de el mai demult şi ţinut minte, pentru când va fi cazul.

Şi chiar de îl vedea cineva, ce dacă? Era pregătit: ar fi zis că l-a apucat, aşa, nevoia şi s-a dus şi el în tufe, ce era să facă?

Dar nu-l văzu nimeni, că n-avea cine să treacă pe-acolo la ora aia. Desfăcu şervetul în care era împachetată budinca, o apucă bine cu amândouă mâinile şi o despică pe jumătate, dezlipind partea de deasupra şi punând-o alături, cu grijă să nu se strice, căci Maria o ornase frumos, în frunze de pătrunjel verde, presărate din loc în loc.

Apucă apoi, doar cu două degete, o frimitură din ciuperca ce parcă îl aştepta ascunsă sub frunza imensă de brusture şi presără din loc în loc, pe bucata de plăcintă rămasă; apoi apucă iar, alte frimituri şi iar le presără pe bucata întinsă, şi tot aşa, până când socoti că a acoperit suficient întreaga suprafaţă; puse, apoi, bucata de deasupra înapoi, o aşeză frumos şi o împachetă în ştergar, aşa cum fusese.

Apoi îşi reluă drumul hotărât, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vesel şi grăbit.

Doar când ajunse pe mal, băgă degetele în apă şi le frecă bine de nisip şi de pietre…

Apoi urcă pe pod şi păşi fluierând, până ajunse la poartă.

- Alexandruuu! strigă el din prag, dar împinse de poartă şi nu mai aşteptă să răspundă nimeni; ştia că nu l-ar fi auzit, însă cum era mereu deschis şi putea să intre oricine, nici n-avea de ce să aştepte.
Băiatul oricum nu l-ar fi simţit, că tăia lemne şi era gălăgie.

- Ţi-am adus plăcinta promisă aseară de Maria, îi zise el, arătându-i pachetul ce încă mirosea a cald.

- Lasă-l acolo, pe masă, îi răspunse flăcăul şi ia şi tu, dacă vrei, o bucată.

Întâi îi veni să râdă, zicându-şi: ai vrea tu… Dar apoi se gândi că n-ar fi rău, în caz de ceva, să nu intre cumva la bănuieli.
Aşa că rupse o bucată şi plecă pe fugă, făcându-se că mănâncă din ea pe drum, fiind tare grăbit:

- O s-o termin eu până acasă, dar nu mai stau, că mă aşteaptă şi altă treabă pe ziua de azi.

Ajunse într-un suflet la Maria, după ce aruncase bucata ruptă în apa râului şi o asigură că plăcinta a ajuns caldă şi probabil că fratele ei a şi mâncat-o, de-acum.
Însă deşi Maria mai avea câte ceva de trebăluit prin curte şi ar mai fi avut nevoie de ajutorul lui, el începu să simtă aşa, ca un tremur, parcă de grijă ori de nerăbdare, ori nici el nu mai ştia de ce, dar îl văzură şi ei că nu-i era prea bine şi-l trimseră acasă, spunându-i:

- Du-te şi mai odihneşte-te, că prea ai alergat zilele astea; e adevărat, te-am pus şi noi la multe, uitând că nu eşti prea în putere şi nici învăţat cu efortul.

Şi plecă acasă, unde căzu într-un somn adânc, până a doua zi, de dimineaţă, când îl treziră voci şi strigăte prin curte.

Părea că o nenorocire s-a întâmplat…
Apoi îşi aminti: sigur că s-a întâmplat, ce trebuia să se întâmple. Se îmbrăcă încet, fără grabă. Ştia ce va afla, despre ce vorbeau oamenii în curte şi nu numai, ba chiar prin tot satul.

Când ajunse însă, aproape de ceilalţi, rămase trăznit de ceea ce auzi, cu totul neaşteptat:

- Vai, ce păcat, o fată aşa de frumoasă… şi chiar în pragul nunţii…
- Cum? întrebă el speriat. Ce fată? Ce s-a întâmplat?
- Angela, s-a dus aseară la Alexandru să-i ducă nişte răsaduri şi, cum el era în spate, tăia lemne, văzând o plăcintă caldă pe masă şi-a închipuit că i-a trimis-o Maria şi a luat şi ea o bucăţică, să guste.
Când a venit Alexandru să vadă ce face, că o strigase şi ea nu-i mai răspundea, a găsit-o pe jos, cu spume la gură…

- Dar cum putea să se înşele Maria şi să pună o ciupercă otrăvitoare, că doar ea cunoştea bureţii ca nimeni alta! Se mirau toţi.

- Şi cum de nu s-au otrăvit şi ei, ai casei, că doar că din plăcinta aia au mâncat toţi…
- Dumnezeu e mare, el ştie, hotăra apoi câte o bătrână, făcându-şi semnul crucii.
Cucu avu întâi un moment de stupoare: cum, Alexandru nu-i mort? El n-a mâncat nicio bucăţică? Păi, atunci, oftă el, totul a fost în zadar, căci iată, casa îi va rămâne iar Petre, fratele lui, va rămâne la fel de trist şi de abătut… Dar nu! Hotărî el, îşi va duce la îndeplinire planul cu altă ocazie, nerenunţând pentru nimic în lume la promisiunea făcută în faţa icoanei.

Alergă atunci spre casa fratelui său, însă pe drum se întâlni chiar cu el, care tot aşa alerga într-un suflet iar când îl văzu, se repezi şi-l strânse la piept.

- Slavă Domnului că eşti bine, îi zise Petre, căzând în genunchi şi făcând cruci de mulţumire către cer.

- Dar de ce n-aş fi eu bine? întrebă Cucu, tare mirat.
- Cum? Dar Alexandru ne-a spus că şi tu ai mâncat o bucată din plăcinta lui, aceeaşi din care a mâncat biata Angela, care s-a şi prăpădit pe loc. Dacă păţeai şi tu la fel ca ea?

- Ei, ce vorbă-i asta, Petre? Cum era să mănânc? Ce, eram nebun? Răspunse el, râzând.

Petre rămase cu mâna cu care se închina în aer, neînţelegând vorbele fratelui său.

- Cum adică, erai nebun? Ce vrei să zici?!

- Păi da, ce, eram nebun să mănânc din budinca în care eu însumi tocmai băgasem frimituri de ciupercă otrăvitoare?

Petre căzu la pământ, tremurând:
- Nu, spune-mi că nu-i adevărat! Copil cu mintea dusă, ce prostii vorbeşti tu aici?

- Hai, nu spune că nu ştiai că eu am făcut asta, doar nu-ţi imaginai că o să stau aşa, indiferent, văzând cum pierzi ultima casă din zestrea Mariei, fără să fac nimic ca să te ajut?
Ştii doar cât ţin la tine şi cât îmi doresc să te văd din nou puternic şi fericit, temut de tot satul şi aruncând cu bani în stânga şi-n dreapta, căci aşa cum spune şi părintele la biserică, banii sunt ochiul dracului…

Dar Petre nu mai auzea nimic, tăvălindu-se în hohote de plâns şi strigând, printre sughiţuri:

- Frate drag, Cucule, biet nebun, ce se va alege acum de sufletul tău?

- Dar sufletul meu e în grija Domnului, căci la el m-am dus şi i-am cerut ajutorul şi el m-a învăţat cum să fac!

Apoi oamenii din sat începură să se adune, căci unii, aflaţi pe lângă garduri, auziseră ce vorbeau cei doi şi-i chemaseră apoi şi pe alţii, strigându-se unul pe altul pe uliţă. Toată lumea povestea şi se îngrozea, ţipau toţi şi alergau ţinându-se cu mâinile de cap…



footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.