Violinne


Capitolul 2


Deschise ochii când trenul opri cu scrâşnet de fiare. Aţipise puţin, încălzit de soarele primăverii, cu ochii la muntele care-şi desena, în depărtare, coama aurie, pe cerul azuriu.
Urcă în tren, puţin incomodat de şevaletul pe care-l purta mereu cu el, pe umărul stâng, şi mapa de cartoane agăţată de umărul drept, în care avea legată trusa de pictură: câteva culori de pământ, siene arse şi aurii, un albastru de cobalt şi câteva griuri verzui, pensule, cuţite de pictură şi ulei de in fiert. Mergea deseori în satul de lângă Dunăre, să picteze, să vorbească cu oamenii din sat care deja îl cunoşteau şi-l aşteptau bucuroşi, să culeagă bujori sălbatici, stânjenei de baltă şi liliac. Era o rezervaţie naturală imensă, pe malul râului, alcătuită din păduri, câmpuri şi mlăştinişuri cu flori dintre cele mai variate şi sălbatice, copaci de multe soiuri, ori eleşteie cu peşti, melci şi felurite familii de scoici.

Apoi, pe deal, se înşirau tufele de liliac parfumat ori cele de lămâiţă albă şi veselă.

Prin pământul mlăştinos dintre eleşteie găseai stânjenei galbeni de o frumuseţe ireală, în timp ce câmpuri de bujori roşii te întâmpinau la tot pasul.

Nu ştiai unde să-ţi instalezi şevaletul şi ce să pictezi mai întâi, toate fiind adevărate colţuri de rai. Venea cu mapa de cartoane şi le schimba unul după altul făcând schiţe peste schiţe, pe care, întors la atelier, le lucra multă vreme după ce excursia luase sfârşit, până la viitoarea dată când avea să poposească aici.

Găsise, în sat, o gazdă săracă şi cumsecade, la fel cum erau mai toţi oamenii de pe-acolo. De altfel, nici el n-o deranja prea mult, că nu stătea pe-acasă; venea doar noaptea, să doarmă. Seara aducea un rucsac de scoici adunate de pe malul apei, o legătură cu câţiva peşti, dacă mai prindea, iar gazda pregătea singura masă din zi, adăugând legume din grădină şi verdeţuri ce creşteau în răzoare imense, ce străbăteau grădina pe multe rânduri.

Dimineaţa pleca devreme, odată cu mijirea zorilor, cu şevaletul pe umăr şi pipa ce devenise deja celebră printre localnici.

Se aşeză tăcut la geam, privind în depărtare muntele învăluit în mister. Ştia că-i ascundea un secret şi că într-o zi o să-l afle. Dar nu se ştie din ce pricină, îi fusese teamă mereu să se apropie de el.
Îl privea doar, cu o mare curiozitate dar şi cu o reţinere inexplicabilă.

Nu urcase niciodată pe vreun vârf, deşi şi-ar fi dorit atât de mult. El era pictor şi muntele i-ar fi oferit peisaje minunate, ca nişte colţuri de rai.
Dar o frică inexplicabilă îl ţinea departe de măreţia muntelui, a piscurilor ce străbăteau văzduhul, a pădurilor cu brazi şi izvoare susurând vesel printre pietre.

În compartiment mai intrară doi ţărani. Priveau curioşi la şevalet, apoi la mapa de lucru. Nu mai văzuseră. Se-ntrebau, probabil, la ce-or servi, în timp ce se scărpinau în părul încâlcit, cu două degete, pe sub şepcile cu ecuson “Malboro”.

- Da’ ce-i taică aia? Întrebă unul, arătând spre şevalet.

- Un şevalet, răspunse Alexandru, zâmbind. Îl desfac şi-l aşez bine pe pământ, pe cele trei picioare, apoi, pe etajeră pun un carton şi pe el pictez, explica el, mândru, în timp ce se întreba dacă or fi auzit ei de pictură, ori acum urmează să-l întrebe “da’ ce-i taică, aia?”…

- Aaa, păi de pictat, pictează şi Veta mea, dar ea are un laptop, îl ţine pe genunchi; de ce nu-ţi iei şi tu unul mai mic? Păi nu s-ar căra ea, Veta, cu lemnăraiele şi cartoanele astea la spinare…

“Asta nu-i adevărat, visez” îşi zise Alexandru şi închise ochii, zâmbind.

În ultimul timp i se întâmpla tot mai des.

În minte i se amestecau imagini ciudate, luate parcă din timpuri şi spaţii diferite, legate fără rost: o mănăstire plutind pe râu, o peşteră în care multe reflectoare luminau pletele negre ca pana corbului ale unei fete neasemuit de frumoase, oameni care stăteau la lumânare, desenând hărţi imaginare pe pături reavene din paturi suprapuse, o vioară fermecată, o pagodă în faţa căreia, mandarini înveşmântaţi în haine ţipător colorate, amestecau pătrate cu ideograme încrustate, aşezându-le mereu în altă ordine şi cu un alt înteles, doar de ei ştiut…

Trenul îl legăna uşor, traversând o câmpie fără de sfârşit, sub un soare orbitor.

- Fiu-meu, când vine de la oraş, dacă sunt pe câmp, trimite primarul să mă caute, că nu ştie unde ni-e lotu’, povestea unul dintre ţărani, cu amărăciune…

- Lasă, munceşte tu şi pentru el, că-ţi place munca şi d’-aia ţ’-ai luat nevastă cu avere! Ai vrut pământ, acu’ trage!

“Sunt medul Astyages din Ecbatana şi nimic nu mă mai poate atinge, căci am murit în anul 550 î.Hr” îşi repeta el întruna, parcă să nu uite cine e şi de unde venea, rătăcit pe aceste meleaguri unde totul îi era străin. “Vin din estul Greciei, acolo unde se întind oraşele ioniene, eoliene şi cele doriene din afara Miletului şi mă îndrept spre rugul lui Cyrus.”

“Niciun om nu poate fi considerat fericit atâta timp cât este în viaţă.”

- Solomoane, scoal’ să ne dăm jos! Îl strigă unul dintre vecini pe tovarăşul său.

“Solon! Solon! Solon! Pe cine strigi?

Pe cineva cu care ar trebui să se întîlnească şi să stea de vorbă toţi ţăranii.”

Se trezi râzând singur de propria-i glumă. “Tiranii” coborâseră demult în halta de sub pod.

Deasupra, pe malul stâng, chiar din inima dealului înverzit şi înconjurat de ape şi mâluri nesfârşite se ridică, mandră, albă şi strălucitoare în soarele dimineţii şi cu turnurile negre spintecând văzduhul, Abaţia Mont Saint-Michel.

„Ce să caute Abaţia Mont Saint-Michel aici, la doi paşi de Giurgiu?” se-ntrebă el buimac, privind cu luare aminte pe geamul pe care detergentul nelimpezit bine lăsa dâre de curcubeu.

Nu, fireşte, asta era altă mănăstire, una locală. I se păru zărind, din goana trenului, la o fereastră din cel mai înalt turn, plete negre fluturând în vânt. O mănăstire de maici, aşadar.

Acum trenul trecea pe lângă tufe înalte de mărăciniş care acopereau geamul. Rămase în colţul lui, tăcut, visând o pădure de stânci, meteore şi stânjenei galbeni.

Ajuns în gară, coborî şi urmă poteca ştiută spre căsuţa cu pridvor de lemn, înconjurată de flori şi iarbă, tufe de măceş şi pomi cu miros de cireşi infloriţi.

- Bucuroşi de oaspeţi?
- Bucuroşi, îi răspunse gazda ce şedea pe băncuţa strâmtă de lemn, de la poartă.

Îl conduse în camera de la drum, cea bună, de oaspeţi: o cameră înaltă, cu un pat mare de mijloc, cu tăblii negre de lemn la ambele capete, ornamentate de-un priceput meşter local şi acoperit de un macat ţesut în casă, în brâuri roşii, negre şi verzi.

După ce-şi lăsă puţinul bagaj în cameră, ieşi în curte, se spălă de praful de pe drum la cişmeaua dintre copaci şi imediat, fără să se zvânte, porni spre pădurea de pe malul apei.

Tufe de liliac înflorit îl întâmpinau vesele. Culegea de zor, rupând crengi mari şi înlăturând frunzele cu gesturi mecanice.

- Nene, mai lasă şi frunze, că şi ele sunt frumoase!
Se uită mirat în dreapta, de unde venea glasul. Un băieţel murdar îl privea de sub un sac parcă mai mare ca el, plin de ciuperci. Zâmbi încurcat: aşa e, de ce le-o fi rupt?!

Coborî pe malul apei, printre copacii înalţi ori prin mlăştinişul plin de nuferi şi stânjenei, în aerul proaspăt şi înviorător.

Încet, încet, seara se lăsă pe deasupra pădurii, ultimele raze de soare apunând dincolo de deal, printre turnurile mănăstirii.

Se apropie cu paşi timizi. Ceva nedesluşit îl chema, parcă, spre zidurile albe ce sclipeau în amurg.

În lumina violetă de sfârşit de zi, mănăstirea părea învăluită în mister...

Se apropie uşor de poarta înaltă, de lemn masiv, sculptat. În spatele ei se simţea o prezenţă, o mişcare, un om viu ale cărui gânduri îl atrăgeau ca un magnet. Se gândi că în mod sigur, poarta e încuiată şi n-are rost să bată, că nu-i va deschide nimeni.
S-ar fi întors din drum, dar ceva mai puternic decât orice raţiune îl ţinea pe loc, lângă poarta imensă.

Aproape fără să gândească, o împinse uşor, cu două degete. Balamaua scârţâi încet şi uşa alunecă neferecată de lacăte ori zăvoare. Nu-i venea să creadă. Făcu un pas timid, apoi încă unul, privind pe deschizătura de două palme; înăuntru, doar ronduri nesfârşite de flori multicolore. În rest, pustiu; niciun om.

Prinse curaj şi mai făcu un pas, apoi mai mulţi, până se văzu intrat în curtea cea sfântă. Era împărţit în două, între sfiala de a intra într-un lăcaş sfânt, interzis călătorului pribeag, şi curiozitatea ce-l măcina, mai presus de orice. Părea că acolo, printre rondurile de flori, în tufele înmiresmate, întregul sens al vieţii lui este ascuns şi aşa va rămâne, dacă el nu va intra acum, pentru a dezlega misterul.
Deşi ştia sigur că n-a mai intrat niciodată pe această poartă, simţea cumva, neclar, că a mai trăit acest moment cândva, exact la fel; părea că-şi aminteşte fiecare gest, aceeaşi tulburare, aceeaşi senzaţie că eşti la un pas de a descoperi un mare adevăr, cel esenţial, cel veşnic. Simţea că în această clipă se concentra întreaga lui viaţă, că se afla în momentul hotărâtor al existenţei şi că de-acum încolo, nimic nu va mai fi cum a fost. Părea că însuşi parfumul florilor are un mesaj aparte; numai să fie el în stare să-l înţeleagă.

Înainta sovăitor printre rânduri de regina nopţii şi petunii.

Treptat, întâi ca o părere, apoi din ce în ce mai clar, fără să audă ceva, nici măcar respiraţia măicuţei, îi simţi prezenţa la câţiva paşi. Se întoarse brusc şi o văzu: ascunsă după o tufă de trandafiri roşii, cu şuviţele negre ca abanosul unduind în vântul serii. Ochii scăpărau ca două făclii în penumbra înserării.
Îi atrase atenţia paloarea neobişnuită a feţei, oarecum ireală între florile roşii; apoi o mână albă, sidefie, se ridică cu grabă, aşezând pe cap marama ce-i alunecase, agăţată de spini şi crengi.

Alexandru se apropie grăbit şi-i prinse mâinile într-ale lui, ţinând-o strâns, de teamă să nu fugă şi s-o piardă prea repede, înainte de a se fi dezmeticit. Dar fata nu putea fugi, părea că orice gând şi orice voinţă i-au rămas blocate la fel ca şi picioarele, care n-ar fi putut face un singur pas.

Câte ar fi vrut să-i spună dar mai ales s-o întrebe… Însă cuvintele nu-l ascultau şi doar ochii lor păreau că vorbesc într-un tainic limbaj, numai de ei ştiut.

Ar fi vrut să o întrebe ce poveste tristă a adus-o în singurătatea chiliei, care sunt persoanele cele mai dragi din viaţa ei, cele mai tainice dorinţe ale sufletului său, de unde-i vine transparenţa sidefie a pielii, ori negrul mătăsos al pletelor jucăuşe în adierea vântului. Luminiţele ce-i sclipeau tainic în privire îi vorbeau parcă de taine de necuprins.

- Cum te cheamă? Doar atât reuşi cu greu, să rostească.
- Angela, răspunse ea cu voce şoptită.

Într-o mişcare bruscă, îşi trase mâinile dintr-ale lui şi, alunecând ca o umbră plutitoare printre buchete de flori, se pierdu în noapte, printre tufele înflorate.

Alexandru rămase înmărmurit de cele întâmplate: întâi de frumuseţea fără seamăn a fetei, de privirea ei care parcă-l hipnotizase, neputând rosti nimic din câte ar fi vrut, apoi de glasul ei ce vibra ca o strună de vioară, ecourile lui rămânând încă printre frunze şi, în final, de dispariţia ei neaşteptată.

Unde s-o caute? Cum s-o mai găsească?

Nu ştia cât timp a rămas aşa, aproape nemişcat, de teamă ca farmecul prezenţei ei să nu se risipească în noapte. Într-un târziu, paşii îl duseră înapoi, lângă poarta rămasă deschisă. Acolo se opri în prag, neputând să plece încă. Se aşeză pe iarba umedă, privind stelele; constelaţii întregi de vieţi, de universuri, de spaţii nesfârşite; şi el, singur, pierdut în această imensitate…

Nu ştia de cât timp stătea aşa. La un moment dat auzi, îndepărtat şi parcă nelumesc, un glas firav, intonând o melodie stranie, cum nu mai auzise niciodată până atunci. Fără să vrea, privirea i se ridică spre turnul din vârf, spre fereastra unde zărise, în urmă cu câteva ore doar, nişte plete negre fluturând în vânt.
De acolo se auzea vocea sublimă, întretăiată din când în când de mângâierea dulce a unei lire.

Cuvintele se auzeau slab, abia perceptibil:

„Ca o umbră, în taină, plutind, rătăcesc,
Păşesc şovăind pe o margine de vid,
Ce straniu îmi pare-acum gândul meu nebunesc,
Sub greul zăvor, în tristeţe mă-nchid.”

Cuvintele, atât cât putea el să le înţeleagă, trădau o adâncă tristeţe.
Rămase tăcut, sorbind fiecare sunet, cu încântare şi bucurie. Se gândea la fiinţa ce îngâna acele versuri fantastice, cu o voce nepământeană.
Era o măicuţă, după haina monahală, deşi tinereţea ei o făcea să pară mai degrabă o copilă rătăcită într-un castel fermecat, ca o casă a poveştilor. Cum ajunsese aici? Era o fecioară ce–şi îngropase misterul între zidurile groase şi reci…

Un mister care, din clipa în care o văzuse, simţise că era şi al lui, un mister ce trebuia dezlegat, căci dincolo de el nimic nu mai avea sens ori vreun rost.

Apoi glasul se înălţă din nou spre cer, ca un tril de privighetoare:

„Mă-nalţ uneori dintr-o sălbatică pornire,
Ce nu-mi recunosc, străbătând furtuni de soare,
Cunosc singurătăţi, prin uşi fără ieşire,
E totul un vis şi-un cerc fără intrare.”

Vocea divină se îmbina atât de armonios cu strunele lirei, încât ar fi rămas o întreagă eternitate aici, ascultând glasul de o duioşie fără seamăn, în timp ce ochii i se acopereau de lacrimi noi, ciudate, cum nu mai avusese niciodată: lacrimi de emoţie, de bucurie şi de tristeţe în acelaşi timp, de teamă şi, deşi nu trecuse mult timp de la întâlnirea lor, de dorul cel mai mistuitor de a o revedea şi de a-i cuprinde din nou mâinile micuţe în palmele lui ocrotitoare, de a-i citi în ochi povestea începutului lumii...

Apoi, la fel de îndepărtate, strunele unei viori aduseră alte sunete minunate, ce se pierdeau în noapte.

După câteva minute de pauză, glasul continuă melodios, dar cu un accent sfâşietor:
„În tristeţea-mi amară, infernul mi-e speranţă;
Mi-e inima intens frământată, ca un bulgăre de ceară,
Iar sufletul meu călător, azi sfărâmat de cutezanţă,
Plutind peste zări, moare-n fiecare seară…”

În acel moment, o bufnitură asurzitoare îl trezi brusc. Ceva căzuse în apă, făcând valuri înspumate pe o rază mare, în jur.

Privi înmărmurit: “Dacă frumoasa măicuţă ce cânta la fereastră s-a aruncat în albia râului? Fără să se gândească, se aruncă în apa rece şi adâncă, înotând vitejeşte spre mijloc, acolo unde cercurile concentrice erau din ce în ce mai mici. Trebuia să se aştepte, se mustră în gând.
Cum de nu s-a gândit? Versurile ei, în special ultimele, tristeţea, toate acestea ar fi trebuit sa-i dea de bănuit…
Dar ce-ar fi putut face? El oricum nu putea umbla printr-o mănăstire de maici şi n-ar fi putut-o nici găsi şi nici opri.

Pâlcuri de alge şi ierburi i se lipeau de mâini şi picioare, îngreunându-i coborârea. Le înlătura greu, încurcându-şi picioarele şi mâinile prin ele.

Ultimele raze de soare trecuseră demult dealul şi peste sat se lăsase o umbră mohorâtă. Pe râu veneau crengi din ce în ce mai greu de observat, din cauza întunericului, în valuri înspumate, care-l aruncau înapoi.

Se luptă cu îndârjire, cu fiecare val, cu fiecare creangă. De câteva ori reuşi să se coboare în adânc, până spre fundul râului; întâlni şi-acolo doar pietre şi rămuriş, bucăţi mari de lemne, fiare, resturi aduse de cine ştie unde, alge, scoici, bancuri de peşti ce se împrăştiau speriaţi.
Din când în când ieşea, lua câte o gură de aer şi se întorcea sub ape cu mai multă îndârjire, scrutând întinderea neprimitoare.
Traversă de la un mal la altul, întâi apropiindu-se de pod, apoi îndepărtându-se treptat, pe cursul apei, căutând în fiecare mal, prin tufele subacvatice: nimic.

Dar nu voia să renunţe. Acea clipă unică în care privise ochii minunaţi ce scăpărau plini de mister de sub şuviţa neagră şi în care ţinuse în palme mâinile firave cu pielea străvezie, clipa în care paloarea stranie a chipului ei, apoi vocea divină acompaniată de acordurile lirei îl fascinaseră, acea clipă în care simţea că nu doar întreaga lui viaţă se concentrase, ci întregul univers, nu putea să dispară ca din senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Continuă căutarea, acum sub razele lunii care scălda totul într-o lumină blândă, întreruptă uneori de nori negri şi grei, aduşi din depărtare de un vânt bizar ce uneori abia adia, pentru ca, din când în când, să învolbure valurile ca-n mijlocul furtunii.

Printre câteva astfel de valuri înalte şi negre, i se păru că vede, la un moment dat, ceva ce semăna cu pânzele unei corăbii, aproape negre şi ele, rupte, ca ieşite din vechi naufragii şi prin care valurile sparte treceau cu furie, aplecând ambarcaţiunea în toate părţile, în derivă: era imaginea unei nave care se scufunda, o imagine de coşmar.
Printre catargele rupte de vânt, cu pânze fluturând zdrenţuite, alergau marinari disperaţi, în strigătele de durere şi spaimă ale echipajului.

După o clipă de stupoare, îşi aduse aminte că se află pe un râu mic, într-un sat de câmpie; ce să caute o corabie cu pânze aici?!

Înţelese că, probabil din cauza oboselii ori a disperării, visează cu ochii deschişi, iar visul pieri ca prin farmec. Ca la comandă, valurile se îmblânziră, pânzele corabiei se împrăştiară în aerul nopţii, iar vasul parcă se topi în apele încărcate cu crengi şi alge, din jur.

Doar Abaţia Mont Saint-Michel mai străjuia semeaţă, ca o meteoră, în pădurea de stânci, înălţându-se parcă din apele învolburate.

În depărtare, o vioară stingheră cânta o melodie duioasă, în timp ce, parcă acompaniind-o, alte acorduri divine se înălţau de printre piscurile pierdute în noapte, ca nişte ecouri nepământene.

Apa era adâncă şi vijelioasă iar curând, oboseala începu să-l cuprindă.

Simţi cum piciorul i se prinse ca într-o încleştare, în crengi mari, trăgându-l într-un vârtej spre fundul apei.

Începu să se zbată neputincios, simţind cum râul îl învinge, treptat.

Undeva, într-unul din turnurile înalte cu ziduri albe, cioplite chiar în granitul muntelui, printr-o fereastră deschisă şi luminată slab de o lumânare, ieşeau divine acorduri de liră, în dansul neastâmpărat al unor şuviţe de păr negre, ca abanosul…



footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.