Violinne


Capitolul 3


Plutea aşa, sub razele blânde ale soarelui la asfinţit, parcă de o veşnicie.
Apa era călduţă, deşi se-ndepărtase binişor de mal.
De pe ţărm se auzeau glasuri vagi, din ce în ce mai slabe, mai încet.
Câţiva tineri care jucau volei pe plajă, copii care-şi strigau părinţii din cinci în cinci minute, să le arate o scoică cu cochilia răsucită şi creaţă ori un melc spiralat; câţiva bunici, strigând la nepoţi să nu se îndepărteze de mal, că e apa înşelătoare şi-i duce în larg.

Îi plăcea Balcicul, oraşul care încă mai păstra farmecul interbelic, parcă într-un spaţiu şi timp uitat de lume, cu străduţele lui mici şi întortocheate ce porneau exact din apa mării şi urcau, toate, în serpentine, pe câte un deal ori vreo stâncă muntoasă, cu căsuţele lui cu acoperişuri roşii, împrăştiate pe coline, de unde cupole de mici bisericuţe albe străjuiau ca nişte faruri pe ţărm.
Îi plăcea liniştea oraşului de pe malul mării, unde sentimentul veşniciei plutea în aer la tot pasul, iar pescăruşii străbăteau înaltul azuriu cu aripi de vis.

Mai întâlnea deseori, pe ţărm, poeţi cu chitare, ce-şi cântau versurile triste ori vesele, frumuseţea valurilor ori a vreunei fete, turcoaice sau grecoaice, de obicei, cu fuste înflorate şi flori în păr, ori vapoarele ce purtau în depărtare dorul lor de a străbate întinderi de ape şi pământuri necuprinse.

Într-o seară, rătăcind pe uliţe pustii, sub privirea blândă a lunii şi sub puzderia de stele argintii, se apropiase de ţărm şi pornise agale spre un dig mai îndepărtat, în care valurile săpaseră forme dintre cele mai ciudate de stânci.

În capătul digului se distingea o umbră stranie: nu era un pescar, aceştia se vedeau stând mereu în aceleaşi poziţii, cu undiţele arcuite ca-ntr-o eternă încremenire a timpului. Se apropiase, atrasă parcă irezistibil de silueta misterioasă.

Era un pictor, dintre aceia care străbăteau în perioada interbelică oraşul, cu şevaletul pe umărul drept şi mapa de lucrări agăţată de umărul stâng, cu pipă neagră, un biliard cu inel de argint şi aplicaţii din bambus, cu barba coborându-se în valuri aurii spre luciul apei.
Părea că visează cu ochii deschişi, privind muntele alb de pe ţărmul îndepărtat al mării.
Privirea lui părea adâncă şi blândă şi întreaga lui atitudine degaja un aer de linişte şi tandreţe, vis şi aşteptare, de neţărmurită căutare prin timp şi spaţiu.

Rămăsese o vreme tăcută alături şi, deşi el nu făcuse nici cel mai mic gest prin care să trădeze faptul că i-a simţit prezenţa, fusese sigură chiar din acel moment că el ştia că ea se afla acolo, că o simţea fără să o vadă, că dincolo de orice imagine sau vorbă, spiritele lor păreau că se reîntâlniseră ca după o îndelungată rătăcire.

Iată, acum, dintr-odată, nu mai era singură, îl simţea ca făcând parte din însăşi fiinţa ei, ca o a doua jumătate de care ştiuse în tot acest timp că există undeva şi pe care în zadar o căutase până acum dar iată, regăsirea se produsese în acest moment magic, din care părea că nimic nu mai lipseşte.

Nu ştia cât stătuse acolo, lângă pictorul adâncit în propriile-i gânduri şi simţiri şi nu-şi mai amintea când şi cum, ori de ce se îndepărtase de el, poate speriată de intensitatea trăirilor nemaicunoscute până atunci, ori când ajunsese înapoi, în căsuţa acoperită cu ţiglă roşie de pe coama muntelui ce străjuia marea.

L-a căutat, de-atunci, în fiecare seară în acelaşi loc, apoi pe toate digurile, străbătând ţărmul de la un capăt la altul; apoi a început să-l caute şi în fiecare dimineaţă, pe mal, pe străduţele întortocheate, pe dealuri. Nu l-a mai revăzut niciodată.

A renunţat într-un târziu şi de-atunci n-a mai străbătut potecile muntelui ori străzile oraşului; doar seara venea pe dig şi se aşeza exact în locul unde stătuse el, privind tăcută acelaşi munte îndepărtat şi, uneori, câte un vapor ce trecea linia orizontului ca o fantomă albă.

Şi-apoi, cu timpul, a gândit că poate atunci i se păruse şi el nici nu exista, fusese doar un vis al ei, frumos şi pierdut, ca orice vis.

Astfel că de atunci, în fiecare zi, se mulţumea doar să plutească pe valuri la fel ca şi acum, îndepărtându-se de ţărm, de oameni, de strigătele lor de bucurie ori de uimire.

Se lăsă în voia valurilor, visând un amestec ciudat de umbre, aşa, ca de exemplu o grotă prin care umbla pe nişte trepte de lemn putred şi alunecos, iar în grotă, după ce rătăcea prin multe coridoare întunecoase, ajungea la o mănăstire cu ziduri albe, semeţe, cioplite chiar în stâncă.

De undeva, în mod ciudat pentru acea încăpere subpământeană, venea un parfum de trandafiri şi de regina nopţii, iar o harpă îşi acorda strunele în acorduri plăcute. Mii de viori o acompaniau în murmur de strune fermecate.

Acorduri de o armonie sublimă, din ce în ce mai clare, mai aproape, se auzeau şi acum, în timp ce alte zgomote, de valuri ce se spărgeau înspumate, începeau să le acopere, urmate de alte şuierături de vânt ce se pornise ameninţător.

Deschise ochii şi-n locul razelor de soare de mai înainte, văzu cum cerul era brăzdat de nori negri, ce se adunau ca armate nesfârşite pe-un câmp de luptă. Vântul sufla ameninţător, ridicând acum valuri uriaşe, care o purtau din ce în ce mai departe de ţărmul din care nu mai vedea nici urmă.
Nu se mai auzea nicio voce dinspre tinerii şi copiii care umpluseră plaja până mai adineauri.

Furtuna venea cu ropote grele, întrerupte din când în când doar de câte un fulger ce spinteca cerul, aruncând peste ape o lumină albăstruie ca o rază de far.

Într-o astfel de străfulgerare, văzu ţărmul la cincizeci de metri, în dreapta; era un golf ciudat, nemaiîntâlnit până acum, un recif pe care zăcea devastată o corabie cu catargele rupte, scârţâind în vânt şi cu pânzele atârnate-n franjuri, o navă ce tocmai eşuase, prinsă şi ea de furtuna neaşteptată.

Se îndreptă înot într-acolo, spre a se adăposti de pericolul valurilor, dar şi spre a vorbi cu oamenii prinşi ca şi ea, de aceeaşi urgie.

Părea că mânia domnului se abătuse asupra lor: echipajul se zbătea alergând bezmetic printre pânzele smulse, în timp ce căpitanul cânta în gura mare, cu sticla de bere într-o mână şi în cealaltă, o pipă neagră ce, în mod bizar, îi părea atât de cunoscută…

- Jur, strigă el înspre valurile monstruoase, că nu mă voi opri din călătorie, chiar dacă va dura până la sfârşitul lumii! Voi naviga până când voi atinge Capul Bunei Speranţe! Amen!

Apoi se ridică şi scoţând pistolul, îl împuşcă pe primul marinar ce i se ivi în cale; acesta se clătină cu o uimire fără seamăn în priviri, dar nu apucă să cadă, căci tot căpitanul se repezi la el şi-l apucă de subsuori, îl ridică în braţe şi-l azvârli peste bord cu o mişcare bruscă.

Angela făcu un pas înapoi, speriată. Nu era posibil! Astfel de oameni nu mai pot exista acum, în zilele noastre. Un marinar cu pistolul la brâu, ca orice bandit, omorând membrii echipajului şi aruncându-i peste bord ca vechii piraţi? Doamne, pe ce lume trăim?!

I se părea că visează, căci nu doar gestul căpitanului era neobişnuit, dar însăşi corabia cu pânze eşuată, părea coborâtă de prin cărţi vechi; dar nu visa, căci se ciupi de mâini şi înţelese că totul era cât se poate de real.

În momentul în care corpul marinarului aruncat peste bord atinse apa mării, norii se despărţiră ca prin farmec şi în întuneric apăru, din ape, o figură întunecată, neclară, ca o umbră ameninţătoare şi imensă.

- Eşti un om tare încăpăţânat! Îi spuse aceasta capitanului, iar el îi răspunse, mândru:

- Nu am cerut niciodată o cale uşoară! De fapt, nu am cerut niciodată, nimic. Dispari din calea mea, altfel te-mpuşc şi pe tine!

Umbra întunecată rămase impasibilă. În clipa în care, însă, căpitanul apăsă pe trăgaci, văzu arma explodându-i în mână, împrăştiindu-se într-o puzderie de stele aurii.

- Te condamn să navighezi oceanele şi mările pentru eternitate, cu un echipaj fantomă, continuă umbra, aducând moarte celor ce-ţi zăresc nava, neputând nicicând să intri într-un port ori să-ţi găseşti liniştea!

Apoi se retrase în ape, care se închiseră în urma-i.

“Asta-i o scenă din Olandezul Zburător”! îşi zise Angela, abia mai ţinându-se pe picioare de uimire.

“Ce se-ntamplă? Cineva îmi joacă o farsă? Tot ce se întâmplă aici, vântul care mă biciuieşte, ploaia care mă udă, totul e real, asta nu poate fi rodul imaginaţiei mele!”

O spaimă de neimaginat laolaltă cu frigul ce o pătrundea prin hainele ude şi vântul puternic o făcură să tremure ca varga. Nu ştia ce să facă, ce să creadă, încotro s-o ia.
Se uită de jur împrejur: o întindere de apă imensă, pe care vântul făcea ravagii, spărgând valuri înalte, de zeci de metri, în cioburi de gheaţă ce zburau prin aer laolaltă cu bucăţi de pânze sfâşiate şi cioturi de catarge; dincoace, un golf întunecat ca o junglă de scaieţi, prin care nu puteai pătrunde şi nici nu bănuiai unde te-ar putea duce, imaginându-ţi în spatele lor o pădure deasă şi neagră, prin care nu puteai trece.

Nu putea fi real! Cu siguranţă era o farsă, dar cine să i-o joace şi de ce? Cine ar fi devastat o corabie cu pânze care era atât de scumpă, doar aşa, ca să-i facă ei o glumă? Şi cine erau aceşti oameni, marinari urgisiţi?

În plus, omul acela chiar murise împuşcat, îi văzuse sângele ţâşnindu-i din rana pe care căpitanul beat i-o făcuse cu pistolul chiar în mijlocul pieptului…

Apoi pleoşcăitul apei când corpul greu fusese aruncat peste bord, de unde nu a mai ieşit decât umbra aceea ciudată, imensă, cu glas tunător…

Păşi pe punte, tremurând de frică şi frig şi căutând un adăpost de ploaia şi vântul care nu mai conteneau, ba chiar prinzând, parcă, tot mai multă putere şi îndârjire.

Intră în cabină şi, din nou, rămase mută de uimire, în prag: la o masă rotundă şi joasă acoperită cu catifea roşie, roasă de timp din loc în loc, căpitanul, pufăind din pipa neagră cu încrustaţii de bambus şi inel de argint, juca zaruri cu diavolul, pentru a-şi salva sufletul blestemat.

Aruncă zarul cu o privire fixă şi stranie, apoi se repezi la el şi-l privi încremenit: zarul lui ieşi necâştigător.

- Ai pierdut! Îi strigă diavolul frecându-şi mâinile cu veselie. De-acum, sufletul tău îmi aparţine, în timp ce trupul tău va bântui mările şi oceanele pentru totdeauna.
Însă, cum nu degeaba mă numiţi voi diavol, uite, îţi voi lăsa o singură speranţă: doar dragostea unei femei te va elibera din blestem!

Apoi ieşi şi se pierdu în valuri, în cântecul de sirene ce străbătea acum din adâncuri, ademenitor şi feeric.

Angela se lăsă să cadă pe un scaun, aproape în neştire. Acum, şi diavol? Şi sirene? Era prea mult.
Aici nu mai era vorba de imaginaţie, ci de ceva mult mai grav; dacă avea o serioasă problemă mintală de care nu ştia?
Cu eventuale luciri de conştiinţă, ca aceasta de acum, din momentul în care gândea, lucire însă prea slabă şi uşor întrecută de imaginile ce păreau atât de reale.

Dar cum să nu fie reală ploaia care o udase până la piele, ori vântul care-i pătrunsese până-n măduva oaselor? Catargele rupte, resturile de pânze ce încă pluteau purtate de vânt, ori glasurile tânguitoare ale echipajului, pipa marinarului cu fumul ce se înălţa gros, ori glasul diavolului ce încă-i mai persista în urechi?

“Doar dragostea unei femei te va elibera din blestem”…

Un gând fugar îi trecu prin minte: ce căuta ea aici? Nu cumva ea era cea menită a-i alunga blestemul?!

Îşi sprijini capul în mâini, tremurând din ce în ce mai tare, apoi îşi acoperi urechile, să nu mai audă sirenele, vântul, ploaia, să nu mai vadă şi să nu mai audă nimic.

Şi, ca prin minune, toate încetară; vântul nu mai şuiera, ropotele de ploaie nu mai băteau, ţipetele de teamă şi neputinţă de pe punte încetaseră şi ele.

Era bine acum, linişte deplină. Ce se întâmplase? Se întrebă, dar nu îndrăzni să deschidă ochii, de teamă ca pauza să nu se termine la fel de brusc cum începuse şi urgia să-nceapă iar; căci credea că n-ar mai fi putut rezista.

Apoi simţi pe umeri o pătură uşoară şi moale, ca un caşmir călduros, binevenit.

La prima senzaţie de căldură, gândi: “sigur am făcut febră! Doamne, ce se va întâmpla cu mine?”

Două braţe îi mângâiau uşor umerii în timp ce auzi lângă ea o voce caldă:

- Domnişoară, vreţi să vă ridicaţi? Strângem decorul, trebuie să plecăm şi noi. Filmarea s-a terminat.

Deschise ochii brusc. Cum? Filmarea s-a terminat? Ce filmare s-a terminat?

Privi în jur: pereţii de placaj erau albi şi goi şi-n încăpere nu mai rămăsese nimic decât scăunelul pe care se aşezase ea şi măsuţa din faţa ei.
Alături, un bărbat înalt şi blond îşi dezlipea bucăţi din barba aurie pe care-o purtase până atunci, zâmbindu-i înţelegător, cu ochi blânzi şi albaştri ca bolta senină.

Întoarse capul, să vadă cine o ţinea de umeri.
Ţipă, speriată: era un bărbat cu o rană mare în piept, din care sângele îi curgea în cheaguri înfricoşătoare.

- Nu te speria, îi zise rănitul, sunt eu, marinarul împuşcat, continuă el, cu un zâmbet plăcut.
Împuşcat şi aruncat peste bord, adăugă, râzând. Hai să mergem să ne încălzim până desfac băieţii decorul, să nu răceşti, că eşti udă toată. Îţi vom povesti tot.

Cum ieşi pe uşiţa cabinei, afară o întâmpină lumina reflectoarelor, în care totul părea altfel.

Pădurea neagră şi deasă era acum doar o stivă pe care băieţii o legau şi o împachetau într-o cutie de lemn, pentru alte reprezentaţii; în locul ei, rămăsese o bucată de plajă goală şi curată, în spatele căreia se vedeau străzi cu case şi blocuri, un oraş ce dormea liniştit somnul de noapte.

Marea era calmă, iar pe apele liniştite, oameni cu bărci strângeau piese de decor, încărcându-le în cutii speciale.
“Împuşcatul” o conduse într-o cabină volantă, în care diavolul tocmai se demachia; li se alatură imediat şi căpitanul, fără costumaţia de până acum, dar cu nelipsita-i pipă.

- Stai jos, domnişoară şi bea un ceai, să nu răceşti, îi zise “diavolul” binevoitor, întinzându-i o cană aburindă.

Încercă s-o ţină în mână, dar începu s-o verse şi era cât pe-aci s-o scape; mâinile îi tremurau prea tare.

- Dar ştiu că te-ai speriat! Îi zise “umbra” uriaşă, care tocmai intra.
Apoi mantia neagră alunecă uşor pe pământ, lăsând în urma ei un omuleţ ce-o ţinuse înălţată cu ajutorul a două antene de vreo jumătate de metru, prinse de umeri.

O adună de pe jos, o împachetă şi o aşeză într-o sacoşă de plastic, specială.

- Aşadar, sunteti actori? Îngăimă ea, într-un sfârşit, cu voce slabă de emoţie.

- Evident, doar nu credeai că ai dat chiar peste Olandezul Zburător! răspunse căpitanul, râzând în hohote.

- Adevărul e, domnişoară, că filmam o secvenţă în care rolul esenţial l-ai avut chiar tu, fără să ştii, evident.

- Cum aşa? Şi dacă nu veneam?
- Ei, de-ai ştii de când te urmărim şi cât te-am aşteptat… Ştiam noi că într-o zi tot o să te îndepărtezi mai mult de ţărm şi te vom atrage înspre noi chiar fără să bagi de seamă, cu câteva acorduri de liră şi alte sunete îmbietoare...

- Bine, dar vântul? Ploaia? Dacă veneam, dar vremea ar fi rămas frumoasă, dacă nu se întâmpla tocmai acum să se pună furtuna? Nu era totul în zadar?

- Ce furtună, domnişoară? “Diavolul” râdea în hohote. Chiar crezi că am lăsat esenţialul la voia întâmplării? Efecte speciale!...

- Cum, furtuna nu a fost reală? Aţi provocat-o?
- Aveam aparatele pregătite şi făceam probe zilnic; toţi locuitorii oraşului se preumblau pe-aici din zori şi până seara să vadă furtuna, făceau poze, filme… Asta a fost distracţia staţiunii de vreo lună încoace.
Dar dumneata de unde să ştii, că nu ieşeai din casă decât spre tărm, ca să pluteşti pe valuri…

- Vai, dacă aş fi ştiut…
- Dacă ai fi ştiut, am fi pierdut elementul surpriză. Niciun actor n-ar fi putut reda spaima şi mirarea aşa cum le-ai redat tu, în mod natural.

Angela sorbi din cana de ceai şi simţi o linişte plăcută acum, când totul se sfârşise şi avea o explicaţie logică, firească. “Diavolul” îi mai turnă puţin ceai şi bău şi el.

“Umbra” terminase de strâns recuzita şi ieşise să ajute pe cei de afară.
“Rănitul” se schimbase şi el, iar acum arăta ca un dandy elegant, într-un costum de tweed, uşor, de vară.
Doar “căpitanul” nu se mai arătase deloc; îl căută cu privirea în jur, degeaba: dispăruse. Ceva ciudat simţise în prezenţa lui, dar în învălmăşeala de emoţii de până acum, nu avusese timp să realizeze exact despre ce e vorba. Apoi îşi aminti:
- Ce se va întâmpla cu căpitanul? Întrebă ea pe “diavol”; i-ai spus că doar dragostea unei femei îl va salva… Se va împlini profeţia? Va fi salvat? Şi cine va fi acea femeie care-l va salva?
“Diavolul” o privi mirat, mimând surpriza, apoi îi răspunse zâmbind:
- Domnişoară, eu nu sunt regizor, de unde pot eu să ştiu? Sunt un biet actor şi joc un rol, atunci când sunt chemat. De unde să ştiu eu urmarea?
Ori dacă va mai fi vreo urmare, sau dacă eu voi mai juca vreun rol?

- Bine, dar scenariul e scris demult, l-aţi citit toţi înainte de a începe repetiţiile, aveţi un contract!...
Nu-mi spuneţi că nu-i aşa, ştiu şi eu cum se desfăşoară astfel de lucruri.

Actorul părea vădit încurcat.
Se preumbla de jur împrejur frământându-şi mâinile, apoi se apropie şi-i spuse aproape în şoaptă, cu teamă să nu-l audă cineva:
- Nu e niciun scenariu. Autorul ne-a spus că aici e vorba chiar de filmul vieţii, cel care se scrie pe măsură ce se-ntâmplă, e viaţa însăşi: noi nu suntem actori profesionişti ai vreunui teatru, ci actori ai vieţii la fel ca şi tine şi, de fapt, nici noi nu ştim mai mult decât ştii tu, ori decât ştie orice om, din experienţa lui de viaţă, dintr-un amestec al trăirilor lui de până acum şi al visărilor, al speranţelor şi al destinului fiecăruia dintre noi, în parte.

Filmul îmbină lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi a afectelor, cu perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forţelor subconştiente.

Nu e nimic scris, totul se scrie acum. Noi scriem filmul, în timp ce-l jucăm…

- Stai puţin, zise ea cu o tresărire de aducere aminte, ai uitat că abia mi-ai spus că m-aţi aşteptat şi m-aţi urmărit timp de o lună?
Eu habar n-aveam! Iată că ştiaţi mai mult decât mine, căci voi mă aşteptaţi, în timp ce eu nici nu vă cunoşteam!

- Da, ştiam că vei apărea, dar nu ştiam cine eşti ori cum arăţi. Asta doar scriitorul ştia. Pentru că într-o seară, plimbându-se pe dig, a găsit acolo un pictor.

Era seară, târziu, şi pictorul stătea gânditor, privind spre orizont, pierdut în visare. Alături, pe şevalet, avea un tablou: un portret de fată. O fată frumoasă, cu faţa albă sidefie şi părul negru ca pana corbului, aşezată exact în acelaşi loc în care acum stătea pictorul şi privind în zare un munte care în tablou era măreţ, fantastic, cu piscuri înalte şi coame estompate printre nori, dar, în realitate, privind în acea direcţie, văzu ca acesta nici nu exista…

Atunci, scriitorul, vrăjit de frumuseţea fetei, l-a întrebat dacă e de vânzare portretul, iar pictorul i-a răspuns: “E pentru tine, ia-l. Fata care mi-a pozat ţi l-a lăsat ţie, a spus că-ţi trebuie pentru un film, ceva, nu prea am înţeles…”

Angela tăcu o clipă, părând că înţelege.

- Bine, acceptă ea, dar atunci, îmi poţi spune măcar cine e scriitorul?

- Scriitorul? Actorul privi în jur cu atenţie, apoi continuă şi mai încet: eu cred că scriitorul e căpitanul, dar ai grijă, să nu afle nimeni că ţi-am spus!

Oricum, nu ar recunoaşte. Eu l-am întrebat, ca să-l testez: “şi-acum ce mai urmează, căpitane?”

Iar el mi-a răspuns: “Nu există o persoană care să revendice toate adevărurile vieţii. Din fiecare adevăr, se pot trasa noi orizonturi…
Cât priveşte acest scenariu, de-acum încolo, nimeni nu mai ştie nimic, în afară de domnişoara pe care o aşteptăm; doar ea ştie urmarea”.

E tot ce am aflat de la el, că apoi şi-a luat în primire rolul de căpitan şi a început să bea şi să cânte, aşa cum l-ai văzut pe punte, când ai venit.
Îşi juca atât de bine rolul chiar şi faţă de noi, încât mulţi au şi crezut că era într-adevăr beat tot timpul, că încurcase realitatea cu scenariul.

Dar cred că acum toţi sunt gata de plecare, ar trebui să mergem şi noi.

Ieşiră din cabina volantă şi văzură maşinile cu oameni şi recuzita care se-ndepărtau grăbit înspre oraş.

Mai era o singură maşină mare, în care aşezară cabina, apoi actorul urcă la volan şi o invită şi pe Angela:

- Mergi? Pot să te conduc undeva?
- Mulţumesc, mai rămân puţin. De fapt, e aproape ziuă… o să stau aici, să văd răsăritul.

Şi se îndreptă spre ţărm, în timp ce şi ultima maşină se pierdea pe drumul spre oraş, ducând la casele lor actori şi tehnicieni care timp de o lună trăiseră în acel colţ de plajă, aşteptând momentul prielnic turnării unei scene unice, obosiţi de efort şi aşteptare, de dormitul în condiţii aspre şi hrăniţi la pachet, cu ce se găsea.

Primii zori se iviră de dincolo de orizont, alungând negura nopţii.

Pe dig, în depărtare, zări o siluetă stingheră ca şi ea, privind razele violet, alături de un şevalet ce se profila mândru, peste întinderea de ape.

Zâmbi. Ştia cine era visătorul de pe stânca solitară, fără să mai fie nevoie să se apropie de el, să vadă.

Ştia cine era şi de ce stătea acolo; ştia pe cine şi ce aştepta.

“Doar dragostea unei femei te va elibera din blestem”…
Era căpitanul.

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.