Violinne


Capitolul 4


“Atunci când va veni timpul.”
“Niciun om nu poate fi considerat fericit atâta timp cât este în viaţă.”
“Omul este ceva ce trebuie depăşit".
Aceste gânduri îl frământau la ivirea zorilor aproape zi de zi, nu doar acum, când aşezat pe o stâncă bătută de valuri înspumate şi ascultând corul vocilor interioare ce cânta, ca de obicei, în diverse nuanţe şi întinzându-se pe multe octave, de la conştiinţa tardivă a efectelor subconstientului în realitatea ratională, până la psihologia abisală a justificării vieţii prin beţia artei pure.

Pentru că nu avea o viziune raţională asupra lumii şi a vieţii în general, ci mai degrabă o expresie a impulsului vital, pentru el, afirmarea liberului arbitru nu avea nicio putere în trasarea destinului iar instrumentul pentru înţelegerea lumii nu era voinţa ci, dimpotrivă, neputinţa idealistă, ca fundament şi devenire, ca structură în dezvoltare.

Zarathustra era o tendinţă în evoluţie, la un anumit nivel al tranziţiei, o punte dorită spre viitor.

Pentru el, însă, în starea lui naturală de incertitudine, ca poartă spre viaţă, omul este ceva ce trebuie mai degrabă regăsit, decât depăşit… şi nu doar în valorile idealiste şi umanitare ale frumuseţii morale, dar şi în nebunia descărcării de energii senzitive, vizuale, ideatice.

Extazul simţurilor e arta, iar arta e viaţa.
Viaţa e dansul umbrelor, iar umbele sunt credinţa într-o ordine cosmică. Dincolo de bine şi rău nu e nimic.
Viaţa e aici, înlăuntrul binelui şi al răului, aşa cum viitorul se află deseori în trecut iar trecutul ne-a rămas netrăit, ca o proiecţie între spaţii temporale, rămas la stadiul veşnic de proiect neîmplinit, ori chiar de viitor amânat, într-un univers fizic şi mental, în care toate răspunsurile sunt alte întrebări, viaţa fiind doar un mijloc de perpetuă căutare.

Iată, în faţa lui, întinderea nesfârşită a mării…
Putea fi, însă, aceasta, reală, ori era doar dorul lui de imensitate, de veşnicie, de necuprins, închipuit într-o imagine cu valuri albăstrui ce lunecă veşnic spre un orizont niciodată atins?

Ori stânca scăldată în valuri pe care s-a aşezat, reală o fi, sau e doar gândul său şi nevoia sa de trăinicie pe care le-a întruchipat în această formă azi, ori le va contopi în alta, mâine?

Ca în tabloul pictorului, în care el pictase, pe ţărmul mării, un munte ce părea că se ridică din valuri, cu stânci albe şi piscuri pierdute printre constelaţiile nopţii, în timp ce vizitatorii ocazionali priveau acelaşi peisaj marin din faţa şevaletului, căutând muntele ce-i stătuse ca model, uimiţi că nu vedeau decât apă şi cer, legate într-o împletire de nimic tulburată.
“Dar unde era muntele?” Se întrebau ei. “De ce nu-l văd?” s-ar fi mirat el, dacă ar fi ştiut.

Dar dacă, totuşi, dintre toţi cei veniţi să admire tabloul, peisajul, ori să-şi poarte povara gândului pe aceleaşi stânci lovite de aceleaşi valuri, ar fi existat o singură persoană, un singur om care, privind peste ape, să vadă exact acelaşi munte, învăluit în exact aceleaşi simfonii de culori, desenat în aceleaşi armonii de linii şi contururi?
Aceasta e adevărata întrebare: ar fi posibil acest lucru?

Existenţa a doi oameni care să aibă nu aceleaşi axiome, definiţii despre lume învăţate din cărţi, dogme ori reprezentări puse-n vechi şi clare tipare de învăţătură, educaţie ori civilizaţie, căci acest lucru, deşi rar în totalitate, totuşi, de multe ori e posibil, la oameni formaţi în şcoli asemănătoare ori în condiţii de viaţă identice: accesul la aceleaşi informaţii, mediu de viaţă asemănător, preocupări din aceeaşi sferă…

Întrebarea pe care şi-o pune el, însă, se referă la posibilitatea ca doi oameni să aibă aceeaşi închipuire, independentă de corpul material; nici măcar acelaşi vis, căci şi visele sunt asemănătoare de multe ori, oamenii fiind învăţaţi să viseze de asemeni în tipare de vis, aşa cum sunt şi poezia şi muzica lor, arta în general, care a devenit un tipar de creaţie predat în diverse şcoli, cu reguli bine stabilite de profesori de har.

Ceva din adâncul său ce veghea asupra-i fără a avea habar de vreo logică, dându-i peste cap tot ce aflase, ştiuse, gândise şi punându-l în situaţii dintre cele mai neclare în demersul lui de a găsi răspunsuri şi explicaţii, îi spuse că acest lucru e posibil, la urma urmei de ce n-ar fi?
Doar pentru că orice e posibil, dacă gândul nostru l-a inventat, căci viaţa însăşi, ce poate fi ea decât o închipuire a gândului nostru?

Se bucura ca un copil de câte ori ajungea la concluzia că existenţa acestei a doua persoane e posibilă, după care venea mereu a doua întrebare: dar dacă acest lucru e posibil, ce şanse ar avea doi astfel de oameni să se întâlnească în viaţa reală? Ce şanse ar fi ca ei să se nască şi să traiască în acelaşi timp şi în acelaşi spaţiu?
Ori ca “viaţa reală” să însemne aceeaşi reprezentare ori aceeaşi închipuire pentru amandoi?
Ori ca această a doua persoană să fie o alta, ci nu doar o altă reprezentare a sa, ca o dedublare a eului însuşi, indiferent de timp şi spaţiu?

Căci o dedublare în spaţii ori intervale de timp diferite, este deja un concept al reîncarnării atât de discutat şi de disputat în diverse forme ori religii, culturi ori şcoli de cercetare, încât orice ar putea gândi el, în această privinţă, va fi doar o altă variantă la multitudinea de exemplificări ce deja au făcut înconjurul lumii încărcând în tomuri groase, râuri de cerneală.

Dar şi despre oamenii ce au un dublu în acelaşi timp, s-a scris, ei putând fi văzuţi în două locuri diferite, deodată.

De exemplu, în 1845, povestea profesoarei Madame Sages din Livaria, Rusia, care şi-a proiectat propria imagine în faţa clasei, pentru a menţine disciplina, în timp ce ea umbla printre bănci ori scria pe tablă, lucru văzut şi de colegii ei, nu doar de elevi; legendă sau nu, acest lucru a devenit posibil în momentul în care a fost imaginat, chiar dacă asta ar fi fost doar imaginaţia unui singur om, şi nu una pe deplin acceptată, căci orice lucru devine adevărat din momentul în care a fost posibil, şi a devenit posibil, din momentul în care a fost gândit.

Însă întrebarea care-l muncea pe el era cu totul alta: dacă această persoană care să aibă exact aceleaşi închipuire ca şi a lui poate exista, însă, ca o altă fiinţă, nu ca un dublu al lui, în acelaşi timp şi spaţiu, ori ca o reîncarnare ulterioară.

Şi dacă ar exista, care ar fi reprezentarea ei ca şi acţiune a corpului, în realitatea ei virtuală?

Dar în realitatea lui virtuală?
Pentru că exact aici era problema: dacă ceva din interior îi spunea că această fiinţă există, un alt gând venea peste primul, tăindu-i aripile cu alte întrebări şi îndoieli: e posibil ca această fiinţă să treacă pe lângă tine exact în acest moment şi tu să nu o vezi?

E posibil ca acele două persoane să existe în acelaşi timp şi spaţiu, având aceeaşi imagine reflectată asupra vieţii şi totuşi, ele să nu se întâlnească, existând în lumi virtuale diferite şi neîntrepătrunse de nicio punte?

Cum, de exemplu, pe aceeaşi stâncă pe care sta pictorul, văzând în faţa sa şi pictând un munte pe care nimeni din cei ce admiră tabloul nu l-au zărit vreodată, exact pe aceeaşi stâncă şi exact cu aceeaşi imagine a muntelui în privire să stea şi cea de-a doua persoană, în acelaşi timp… Amandoi apartinând unor lumi virtuale diferite şi neputându-se întâlni vreodată.

Şi răspunsul veni simplu: da, acest lucru e posibil, nu doar pentru că el l-a simţit, căci simţurile pot fi înşelătoare deseori, ci doar pentru simplul fapt că l-a gândit.

Aşadar, nu e singur!
Ce uşurare… gândi el, ca şi cum a fi posibil echivala deja şi cu a fi adevărat, a fi real.
În acest caz, îşi zise el continuându-şi gândul, va trebui găsită o punte de legătură între cele două lumi paralele, pentru ca Marea Întâlnire să fie posibilă…

În timp ce razele de soare prindeau din ce în ce mai multă putere răsfirându-se printre pietre şi valuri, o nouă întrebare, ce decurgea din primele, le lua locul acestora: aş fi în stare, oare, să doresc a schimba lumea aceasta, a mea, pentru a putea pătrunde, fie şi doar pentru o clipă, în lumea cealaltă, aceea a fiinţei gemene mie în imaginar?

Oare nu m-aş teme eu, că doar părăsindu-mi pentru o clipă această realitate, la întoarcere n-o voi mai regăsi exact pe aceeaşi, ci alta, modificată de noile impresii adunate din cealaltă, eu însumi devenind astfel un alt om, o altă entitate? … şi care va porni apoi din nou pe vechiul drum al căutării spre a se regăsi, iar şi iar, ca într-o veşnică rătăcire prin timpuri şi spaţii în care realul nu e decât virtualul fiecăruia, proiectat spre celălalt…

Dar ce se întâmplă, oare, cu această a doua persoană, în momentul în care eu încetez de a mă gândi la ea? Va mai exista ea în continuare, ori va pieri ca un fum, deodată cu lumea ei virtuală prin care eu, cu voinţa gândului, tocmai am trecut şi din care m-am întors într-un spaţiu de-a pururi pierdut, influenţat şi transformat de o realitate care iată, nici nu mai există, din momentul în care gândul meu a uitat-o ori a părăsit-o pentru a-şi pune alte probleme şi a desluşi alte înţelesuri?

Şi toate acestea, pornind de la ideea care ea însăşi poate fi combătută, că el era cel real, ci nu că el însuşi ar fi putut fi doar cea de-a doua persoană imaginată de altcineva, putând vedea acum în propria-i persoană doar posibilatea unei existenţe de moment, sub forma unei proiecţii a fiinţei imaginate de el până acum, adică o proiecţie a proiecţiei, făcută într-o lume virtuală ce şi-a încetat existenţa în momentul intersectării cu alte virtuale lumi trecute ori viitoare, din timpuri şi spaţii diverse…

Cu astfel de întrebări îşi petrecea multe dimineţi şi seri Alexandru, găsind răspunsuri pentru a le infirma ori a le transforma în alte întrebări, ulterior, simţind că mereu e pe-aproape de a descoperi ceva esenţial fiinţei sale, sau poate doar de a regăsi ceva parcă pierdut.

Aici, departe de zgomotul necruţător al oraşului, aproape în mijlocul valurilor şi în murmurul uneori mai liniştit, alteori vijelios, al vântului prin stânci, gândurile lui prindeau contur într-o continuă cercetare a spiritului.

Într-un târziu, se ridică şi se-ntoarse înspre oraşul ce furnica în depărtare întocmai ca un imens muşuroi colorat şi gălăgios.

Soarele se ridicase demult şi strălucea vesel şi nepăsător peste o lume obosită şi tristă.

De pe plaja care deja se umpluse de lume, răzbăteau vaiete cumplite:
“Cum mai plânge maica mea,
Că i-am băut toată leafa”

Sau:

“Vipuri şi fotomodele,
Toate vrea să fiu cu ele,
Dar eu stau cu gagici noi,
Toate din playboy”

Şi alte tânguiri înspăimântătoare:

“E prea târziu, Loredano, tu ai plecat,
E prea târziu, codano, io te-am uitat”

Acoperite de chiote de bucurie:

“- Într-o zi de sărbătoaaare
Voi găsi o fată maaare.
- Şi care va fi acea ziii?
- Oricare, tot sărbătoare va fiii…”

Un glas de negustor, probabil, striga ameninţător, în sunet de nişte instrumente, ceva ce s-ar fi vrut muzică, peste care răsunau râsete şi strigături dintre cele mai neobişnuite:

“Băăă, vezi că te pun la pământ din prima,
(aici urmau nişte acorduri inumane ale unui instrument chinuit în mod vădit)

De nu te cari de-aci, că îmi strici firma!!”
(aceleaşi acorduri, la limita de rezistenţă a instrumentului)

Asculta parcă de pe altă planetă acest zumzet de voci şi identităţi de neînţeles.

Era ca într-un vis în care subconştientul amestecă noţiuni şi imagini dintre cele mai diverse, rezultând o poveste ciudată, fără nicio legatură cu realitatea, ceva ce a doua zi, când îţi aminteşti, te uimeşte, nevenindu-ţi să crezi că tu ai visat acel ceva imposibil de inventat de gândirea ta, ori de imaginat de sufletu-ţi hoinar prin noaptea adâncă.

Viaţa, ca stare maladivă, haotică, alcoolică.

Dar dacă asta era adevărata lume şi adevărata viaţă?

Ei erau mulţi, umpleau plajele, umpleau oraşele, umpleau totul în jur cu un gol imens, întrunind imaginea nimicniciei.

Noaptea de veci, iată noul curent literar, noua mişcare artistică, după clasicism ori romantism…

Dar ce căuta el aici?

În lumea aceasta, oare ar putea avea el prieteni şi aspiraţii, ori speranţe şi visuri?

Din ce în ce mai clar îi era că doar printr-o simplă întâmplare a ajuns aici, un timp şi un spaţiu în care se simte tot mai străin şi tot mai rătăcit.

Înţelegea că locul său nu era aici, fără însă a înţelege rostul preumblării lui prin lumi străine, ca într-o îndelungată căutare a ceva nedesluşit şi abia simţit.

Rupt de această realitate, pe care simţea că o trăieşte mai prejos de el însuşi, silit a fi să se poarte mai prejos de ceea ce gândea ori simţea, de ceea ce trăia în interior, în adâncul fiinţei sale.

Silit să vină aici, pe ţărmul mării pentru a-şi întoarce pe toate părţile rostul vieţii, în cele mai ascunse nuanţe, căutând să-şi descopere zdrenţele cugetului, pipăind timpul în zborul său uniform.

Şi din nou întrebându-se, pentru a nu ştiu câta oară:

“De fapt, ce caut eu aici?”

Cu astfel de gânduri se întorcea de pe dig, spre alte realităţi, neobservând, exact în faţa lui, o fată de o frumuseţe fără seamăn, cu păr negru, păşind spre el cu privirea visătoare ce parcă îl străbătea, de asemeni, fără sa-l vadă.

Impactul n-a fost resimţit de niciunul din ei…

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.