Violinne


Capitolul 5


Ieşise să ia puţin aer curat şi să-şi limpezească ochii într-o pauză scurtă, după care avea să se întoarcă în atelier pentru a-şi continua studiul cu forţe refăcute. Aşa făcea în fiecare zi, când mirosul pătrunzător de vopseluri, de in fiert şi cărbune devenea greu suportabil şi ochii începeau să-i lăcrimeze, o plimbare pe ţărmul mării era revigorantă, ca o întoarcere la glie, ştiut fiind că întotdeauna, contactul cu pământul ne dă forţe noi, căci din el ne tragem seva; se-ntorcea cu idei noi şi poftă de muncă în atelierul spaţios, cu tavan înalt şi ferestre pe toţi cei patru pereţi, aşezat la etajul unui turn vechi, construit pe vremuri, în cine mai ştie ce scopuri.

Asemănător unui far sau observator, poate că vreodată avusese chiar menirea de a observa ceva în jur, ceva ce demult a pierit, căci acum nu mai era nici urmă, iar depărtarea de malul mării era prea mare ca să presupui că ar fi fost un post de urmărire peste întinderea de ape.

Pe masa mare de scânduri din mijlocul atelierului îşi lăsase schiţele aşa cum erau în momentul întreruperii lucrului, pentru a-şi regăsi la întoarcere şi a-şi continua ideile începute: planşe trasate în cretă neagră şi lucrate apoi în punct de argint, pentru ca în final să întărească efectul cu cretă albă; desene în peniţă, cu haşuri ce imitau ţesutul pielii.

Printre ele, din loc în loc, platouri cu fructe, miere şi nuci, o cană de lapte, o ulcică de apă, un samovar şi câteva sfeşnice cu lumânări pentru când se va lăsa seara.

Pe o măsuţă joasă, alături, se afla piuliţa de pisat vopsele, bulgări de pigmenţi de mărimea unei nuci, înşiraţi pe o bucată de porfil, râşniţa în care pasta de culoare era măcinată cel puţin două ore, pentru a obţine consistenţa şi elasticitatea dorită, iar de-a lungul pereţilor, pe sub ferestrele înalte, rafturi pline cu pensule din păr de porc alb, domesticit, aliniate după mărimi, pene de desenat în tuş ori baiţ, peniţe, blocuri de desen, foarfeci, găletuşe de gled şi clei, suluri de pânze şi cutii de cuie, ciocane, dălţi, ulcele de culori, cuţite de pictură, pungi cu praf de cărbune, ceară folosită spre a reda mlădierea suprafeţei corpului şi tot felul de unelte necesare.

Într-un colt, trona impunător vechiul scrin de mahon, în care îşi păstra tomuri preţioase, manuscrise împodobite cu motive ornamentale şi atlase cu planşe anatomice, folosite ca studiu al corpului, după care făcea, în nopţi târzii, când nu mai avea lumină naturală pentru a picta în culoare, sute ba chiar mii de desene de oase, muschi, ori studii de expresie.

În dreptul ferestrelor, din loc în loc, şevalete cu pânze, unele abia gletuite, altele uşor schiţate în cărbune sau crete colorate, iar altele deja adunând pete de culori în tuşe uneori de o mare fineţe, alteori puternice, viguroase: un portret de bărbat în haină albastră ca marea, cu pelerină purpurie şi pălărie înaltă, de fetru; dincolo, un portret de fată, cu buze pline şi roşii, pomeţi înalţi, faţa albă vopsită în cea mai fină sinopia amestecată–n var alb, bine stins, cu păr negru, mineral, în cretă neagră şi presărat cu puţin verde pentru redarea nuanţei de verde zgură, acoperit cu o diademă pe suport purpuriu, din mărgele poleite şi care curgea bogat, în valuri, până pe umerii firavi, ascunşi de dantele violet, catifelate, ce se coborau din gulerul de hermină albă şi care-ţi mângâiau privirea în tonuri calde, de amurg marin.

Pe o altă pânză mai mare, o compoziţie: era o scenă de război în care soldaţi cu săbii aflaţi într-o mişcare haotică, denotând o forţă nemărginită, terorizau mame şi copii ce alergau într-un sentiment de confuzie şi haos, printre răniţi asemănători sfinţilor lui Fra Angelico, doar că fără aripi, dar având ochi care exprimau la fel de limpede atât sfinţenia, cât şi durerea şi chipuri sublime, idealizate în momentele tragice, surprinse de mâna artistului.

În alt colţ, într-o grămăjoară, pe jos, bucăţi de marmură şi lemn moale, de sculptat: blocuri fără formă, mai mici ori mai mari, printre altele în care dalta deja lăsase urme de trecere; saci cu nisip şi var, pământul folosit la redarea mişcării molatece a cărnii, bucăţi de ornamente vechi, adunate de la demolări inconştiente, mortar proaspăt. Apoi un bust început, în care sfredelul de mână scobise nările şi urechile, bucle de păr în jurul feţei, iar o daltă ascuţită rotunjise pomeţii.

Odată întoarsă din scurta plimbare, făcu un duş rapid, îşi îmbrăcă în grabă cămaşa de in şi se-ndreptă nerăbdătoare spre compoziţia ce necesitase nopţi întregi de studiu, lecturi de tomuri vechi, manuscrise greceşti, tratate de filozofie, ori lucrări de critică de artă: “Academia Platon”.

Aşa cum aceasta fusese vestită ca şi centru intelectual al Europei, făcând din Florenţa un centru de explorare a lumii, cu universitate şi tiparniţă, ca un adevărat izvor al literaturii, pentru Angela, aceasta avea să fie lucrarea de desăvârşire şi culme a creaţiei sale, compoziţia în care îşi adunase nu doar toată ştiinţa mânuirii cărbunelui şi a culorii, dar şi tezaurul de cunoştinţe şi idei filozofice în care îşi desăvârşise spiritul.

Tabloul arăta o încăpere în care domnea o atmosferă placută şi prietenoasă, în lumina blândă a lămpilor de alamă şi a focului vesel din cămin.

În mijloc, şapte scaune înconjurau o masă lungă şi joasă, în timp ce pereţii erau acoperiţi de rafturi de cărţi legate în coperţi negre şi aurii şi de basoreliefuri greceşti.

Pe patru din scaune erau aşezaţi cei patru străluciţi învăţaţi ai epocii: în tunică de mătase verde cu mâneci din catifea, Marsilio Ficino, întemeietorul Academiei Platon şi traducătorul acestuia, cel care ţinea în faţa statuii lui Platon o lampă veşnic aprinsă, ca nemuritor omagiu, un vestit cunoscător al înţelepciunii egiptene, al lui Aristotel, Confucius şi al celorlalţi filozofi, cunoscător de asemeni al ştiinţelor naturii, medicinei şi astrologiei.

Alături de el, cu mantie violet, Cristoforo Landino: un luptător în descoperirea ştiinţei şi eliberarea de dogme, conducătorul cercului Medici, bun cunoscător al lui Dante şi al Divinei Comedii, al lui Pliniu, Horaţiu şi Virgiliu. Întreaga sa atitudine exprima o nobleţe a spiritului, în care citeai parcă, vestitele sale vorbe: “Conducătorul ideal al cetăţii este învăţatul” sau “Baza profundă a acţiunii constă în supremaţia luminoasă a contemplaţiei şi a cunoaşterii”.

Urma Angelo Poliziano, înveşmântat în mantie albă de atlaz, cel ce scrisese în latină de la zece ani iar la şaisprezece tradusese Iliada lui Homer, tânăr şi nespus de urât, cocoţat pe un scaun de piele, însă cu privirea luminată de gândurile poetice de un lirism nemaiîntâlnit de la Petrarca şi până la el.

Cel mai tânăr şi frumos dintre ei era, fără îndoială, Pico della Mirandola, cel ce scria în douăzeci şi două de limbi; o fire blândă şi sinceră, cu ochi albaştri şi păr auriu, mătăsos, cu pielea albă şi statura zveltă, frumos şi iubit de toată lumea; fiind preocupat să cuprindă cu mintea întreaga învăţătură omenească de până la el, citea pe toţi filozofii în limbile lor: pe cei chinezi, în chineză, pe arabi, în arabă, pe evrei, în ebraică.
Din portretul lui răzbăteau deopotrivă, o mândrie puternică dar şi o adâncă modestie şi o mare blândeţe.

Din tot ce pictase vreodată, această lucrare o atrăgea mai mult ca oricare, fiind nu doar un mesaj plastic de culoare şi lumină, de compoziţie şi studiu de fizionomii, dar mai ales un poem de trăiri şi sentimente cum nicio altă tuşă de culoare nu mai purtase cândva pe vreo pânză ori suprafaţă murală.

Iar dintre cele patru portrete, chipul lui Pico della Mirandola, aşezat central, exact în pătratul de aur al compoziţiei, o îndemna adeseori la visare, privindu-l, încât treceau zile şi nopţi în care contemplaţia lui o purta pe oceane de vis, străbătând lumi necunoscute din timpuri îndepărtate, ca şi cum toate acestea ar fi fost aici, aievea, pe şevaletul din faţa ei.

Pânza devenea pentru ea o poartă de intrare în alt univers, atât de îndepărtat ca timp şi totuşi, atât de apropiat ca şi reflectare a propriului spirit.

Privindu-i ochii albaştri şi părul auriu, imagini stranii îi apăreau în faţa ochilor: un munte semet, un rucsac verde, o mănăstire albă ori un vapor eşuat pe un recif de corali, pe timp de cumplită furtună…

Şi oricât şi-ar fi frământat mintea, nu reuşea să afle o explicaţie a legăturii dintre vestitul învăţat al Academiei Paton şi aceste reprezentări ale vreunui gând interior, de nimeni ştiut. Doar că din fiecare imagine venită în minte, mai afla câte ceva nou şi nebănuit despre chipul său, despre gândurile tainice care-l animau ori despre frumuseţea sufletească a cestui om din alte vremuri şi totuşi, atât de prezent, încât simţea că acum el face parte din tot ce o înconjoară, dar şi dinlăuntrul ei sufletesc.

Astfel, privindu-i ochii, avea sentimentul ciudat că şi ochii lui o privesc cu acelaşi interes şi aceeaşi dorinţă de cunoaştere şi de contemplare.

Aşa cum ea, pictând interiorul acelei încăperi, intrase, parcă, înăuntru, cercetând cu luare aminte fiecare colţ, raft ori frescă, sau mângâind cu privirea fiecare chip din cei aşezaţi în jurul mesei joase, tot aşa şi el părea că, desprinzându-se din pânză, cu aerul său nobil şi cercetător, coborâse de pe şevalet în atelierul din vârful turnului, familiarizându-se cu atmosfera de cărbune şi praf de culoare măcinată, din jur.

Era o legătură atât de strânsă între cele două personaje, pictoriţa şi modelul pictat, încât de multe ori avea impresia ca şi-au schimbat locurile şi rolurile, ea aşezându-se pe scaunul învăţatului, în timp ce el, hoinărind prin atelier, cu o mână învârtea sfredelul pentru a fixa privirea în ochii busturilor de piatră, cu alta trasa suprafeţe pline, ascuţite ori plane, cu peniţe şi pene din cele mai diferite ca aspect şi material.

De câte ori, aşezată în faţa tabloului, nu a avut impresia că el, desprinzându-se din rama de lemn, îi întindea o cană cu ceai?

Ba, de câteva ori chiar i se păruse că vede în mâna lui o pipă neagră, cu inel argintat, din care trăgea visător, scoţând un fum gălbui ce învăluia ungherele atelierului în umbrele înserării…

Dar privirea lui o urmărea nu doar aici, în jurul compoziţiei din care se coborâse anume pentru a-i vizita şi umple spaţiul existenţial cu prezenţa lui ce fermeca totul în jur, dar chiar şi în afara atelierului, îl simţea de multe ori în preajma sa, în peregrinările ei de pe cheiuri ori diguri, ori în desele popasuri pe stânci scăldate de valuri sub lumina razelor de lună.

El era pretutindeni, cel mai fidel însoţitor al ei.

Nefiind un prizonier al picturii sale, el era un evadat din timp şi intrat în acest spaţiu prin poarta deshisă a pânzei înrămate.

Astfel aflase că pictura nu este doar un simplu meşteşug prin care îşi putea descărca prea-plinul sufletesc ori o manifestare a cugetului sau o exprimare a armoniei naturii în eşantioane de lumină şi culoare, ci cu mult mai mult de-atât, ea poate deveni deseori o poartă între lumi şi timpuri, ori între ea şi modelul pictat, stabilind nu doar o legătură strânsă, sufletească, ci şi posibilitatea interferării cu un alt plan existenţial, lucru care altfel, doar în vis mai era posibil, cu diferenţa că visul era atât de imaterial, pe când cartonul ori pânza pictată, tuşele de vopsea, cărbunele şi praful de cretă erau entităţi materiale, palpabile şi vazute şi de ceilalţi oameni, nu doar de ea, ca în cazul unui vis.

Dar oare, ceilalţi oameni, privitorii, simţeau ei această trecere înspre o altă lume, această interferenţă de timpuri şi spaţii, privind acest tablou?

Privind chipul cu ochi albaştri, aveau ei sentimentul acela al regăsirii după o îndelungă căutare?

Ori privind ei un alt tablou, puteau oare stabili aceeaşi legătură, puteau vedea aceeaşi imagine, ori simţi aceleaşi doruri?

Îşi aminti atunci de peisajul pictat pe malul mării, când zugrăvise ţărmul îndepărtat, din care măreţia muntelui urca spre înaltul cerului în piscuri îndrăzneţe şi culmi de un albastru ireal.

Rămăsese uimită atunci, văzând câtă lume se uita cu ochi orbi de jur împrejur, nevăzând frumuseţea muntelui înălţat din valuri şi crezând că acea realitate minunată şi copleşitoare era doar rodul imaginaţiei pictorului…

Pentru ea, fiecare întâlnire cu pânza era o nouă aventură.

Personajele pictate nu rămâneau veşnic în aceeaşi poziţie şi, în cursul dialogului pe care-l aveau între ele, îşi schimbau deseori poziţia corpului, mimica feţei ori a gestului, astfel încât o mână nu arăta mereu în aceeaşi directie, cu aceeaşi vigoare ori interes, o privire era vie şi de multe ori îşi schimba orizontul ori un zâmbet care azi era deschis, larg şi bucuros, mâine putea deveni purtător de alte înţelesuri şi trăiri, schimbându-şi aria manifestării într-o gamă bogată, de la surâsul stingher, ezitant şi abia mijit, la zâmbetul uşor amărui şi confuz, ori la râsul hohotit în care bucuria izbucnea din fiecare nuanţă de culoare.

Un picior nu rămânea în aceeaşi poziţie, imobil, faldurile matiei îşi schimbau curgerea în unduiri lucioase, focul din vatră avea el însuşi arderea lui neuniformă, ca în oricare realitate. Un tablou pictat e o viaţă în sine, a unei eternităţi imobile. O viaţă ce înglobează în ea frânturi din viaţa pictorului laolaltă cu vieţile celor transpuşi în compoziţie şi care aduc din timpul lor o nuanţă de veşnicie ce va rămâne pururi ca o punte între cele două lumi, pe această bucată de material gletuit întâi şi care apoi prinde viaţă proprie în straturi succesive de pigmenti coloraţi.

Aşa cum Platon spunea că astronomia obligă spiritul să privească spre cer, conducându-ne din această lume înspre o alta, tot la fel pictura, sculptura, fresca dar şi muzica şi orice artă în general ne obligă să ieşim din lumea mărginită a propriului eu şi ne poartă spre noi orizonturi, descoperind lumi aievea, parcurgând spaţii neexplorate încă, în căutarea propriilor origini şi a generaţiilor în care spiritul nostru a fost format şi transformat succesiv, aşa cum şi în viitor el va fi transmis, genetic, urmaşilor noştri, cu stropul de contribuţie pe care ni-l aducem fiecare, prin asta înţelegând că dacă tot ce trăieşte provine din ce este mort, atunci asta înseamnă că de fapt, nimic nu moare cu adevărat, gândul morţii devenind astfel o deprindere mai puţin temută atunci când priveşti înspre viitor.

De aceea, întâlnirea pictorului cu modelul pictat şi care a trăit în urmă cu secole este posibilă, sfidând timpul.

Pentru ea, această întâlnire s-a produs pentru prima dată aici, în acest atelier, păşind prin această poartă deschisă a dreptunghiului magic, acesta devenind rostul suprem al continuării unei munci epuizante de multe ori, ori al unor şiruri de nopţi şi zile în care, inhalând mirosul pigmenţilor coloraţi şi ai uleiului de in fiert, cu mâinile şi faţa acoperite de straturi groase de praf de cărbune şi var, a continuat să aprofundeze studiul geometriei şi al desenării corpurilor, al anatomiei şi ştiinţelor naturii, dar şi al poeziei şi filozofiei vechilor titani ai gândirii, ştiut fiind că orice lucru neaprofundat nu merită nici început, precum o viaţă trăită superficial, în afara valorilor pe care omenirea le-a dat de veacuri, ar fi nu doar un timp pierdut fără rost de propria persoană, ci şi o piedică, o stagnare pe care o pui în calea omenirii.

Apoi, cu timpul, iubirea pentru artă şi frumoasele realizări ale generaţiilor trecute s-a adunat parcă focalizată într-o imagine unică, ideal de perfecţiune, moralitate şi adevăr, aceea a unui învăţat cu ochi de un albastru intens şi păr auriu, imagine ce simboliza o existenţă ruptă parcă dintr-a sa, ca o jumătate pierdută cândva prin timp şi îndelung căutată, în peregrinări ce străbat ere şi spaţii infinite ale gândului. Acest chip este cel ce o urmăreşte pas cu pas nu doar în lumea gândului ci şi în viaţa reală în care, din acest motiv, nicicând nu se simte singură, avându-l alături într-un chip de nimeni văzut sau chiar, de câteva ori, părându-i-se că-l regăseşte în oameni pe lângă care trece întâmplător şi în prezenţa cărora simte acelaşi straniu sentiment al întrezăririi jumătăţii pierdute, lucru care doar i s-a părut a se fi întâmplat până acum, ori poate chiar pentru o secundă, cândva, printr-un nevăzut coridor temporal, lumile chiar s-au întrepătruns şi Marea Întâlnire a fost cât se poate de reală, însă doar pentru acea clipă supremă, după care uşile tunelului s-au închis şi întregul iniţial a fost din nou divizat în realităţi diferite, din care jumătăţile vor evada spre a se căuta veşnic.

Rămase în faţa şevaletului gândind la aceste lucruri şi la multe altele, în timp ce soarele se pierdea în depărtare colorând marea în nuanţe de violet calde şi visătoare, iar umbrele înserării pătrundeau prin ferestrele atelierului poposind prin colţuri şi etajere şi scăldând picturile expuse în lumini plăcute, calme şi odihnitoare.

Continuă să viseze cum făcea deseori, când cerul se umplea de stele ce-o priveau pe ferestrele celor patru pereţi, iar atunci când şi luna se ivi în dreptul geamului scăldând în lumina ei odihnitoare pânzele înşirate pe şevalete, luminând şuviţe blonde ori brune sau zâmbete pline de mister pictate în culori armonioase, ochii i se închiseră pe negândite, căzând într-un somn adânc.

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.