Violinne


Capitolul 6


Deschise ochii în lumina blândă a zorilor de zi şi-n strigătele măturătorilor ce începuseră curăţenia străzii. La vecinul de alături cântase muzica toată noaptea, iar acum se auzeau şi ei cântând pe nişte voci răguşite şi morocănoase, de oameni beţi în toată regula.

Îşi amintea vag că visase ceva ciudat şi frumos, o cetate veche, împrejmuită cu ziduri groase de apărare…

Dar ce căuta el acolo? Era castelan? Nu-şi amintea exact, dar era frumos, o atmosferă medievală, plină de mister.

Închise ochii la loc, încercând să înlăture zgomotele străzii şi ale chefului de-alături. Liniştea se aşternu plăcută şi blândă iar somnul îl învălui treptat.

Se-ntoarse în castel, mirându-se de visul ciudat de mai înainte, cu vecini zgomotoşi şi beţi, într-o casă înaltă şi împărţită în cutii egale, de pereţi subţiri…

Nu ştia cât timp dormise, când se trezi în larma de voci îngrozite ce alergau strigând şi împingându-se pe trepte şi prin încăperi.

Nu era încă ziuă, dar privind pe geam, văzu întunericul nopţii brăzdat de un fum auriu care urcă dinspre cetate.

Alergă la fereastră şi privi în jos: zidul înconjurător era o jarişte de foc.

- Arde cetatea! Strigau oamenii treziţi din somn şi alergând bezmetici, încă neînţelegând ce se întâmplă şi cum să se salveze.

Alexandru ştia că nicio fortăreaţă nu era la adăpost de orice grijă în privinţa apărării, totuşi aici erau ziduri bine întărite, tuneluri subpământene pentru fuga femeilor şi a copiilor sau chiar o eventuală retragere a soldaţilor învinşi, împreună cu răniţii luptelor, dar şi cu averi în aur, bani şi obiecte de preţ ori provizii de hrană pentru vremuri de răstrişte; erau arme şi un corp de oaste, luat acum pe nepregătite căci fiind într-o perioadă de pace şi deplină înţelegere cu toţi vecinii, acest atac era neaşteptat.

Ieşi pe ziduri, unde oştenii cu chipuri hotărâte şi priviri aprige pregăteau tunuri grele, cu gâturi lungi, întinse înspre duşmani, cu care să oprească asediul fortăreţei.

Pedestraşi şi călărime umpluseră câmpul, cetatea fiind înconjurată de jur împrejur, cât vedeai cu ochii.

De sus, de pe ziduri, alţi oşteni îi priveau cu muschetele pregătite, în aşteptare. Toţi erau flăcăi voinici, frumoşi în tunicile lor galbene şi hotărâţi să-şi dea viaţa în luptă.

Printre ceaţa dimineţii şi coloanele de fum ce se ridicau din şanţurile de apărare, se vedeau şiruri lungi de pedestrime ce se apropiau urmate, în depărtare, de cete de călăreţi ce ridicau nori imenşi de praf în copitele cailor.

Un căpitan în armură lăcuită şi cu buzduganul în mână urcă pe un vârf mai înalt al zidului, de unde vedea oştenii aliniaţi şi făcu semn trâmbiţaşilor şi toboşarilor să sune începutul luptei.

În câteva clipe, începu haosul: tunurile bubuiau de pe ziduri, la întrecere cu altele ce le răspundeau din şanţuri. Zorii zilei se învăluiră într-un nor greu de fum negru, prin care focuri vii izbucneau din loc în loc; ghiulelele cădeau de jur împrejur.

Era un iad în care totul ardea: biserici, case, oameni înfricoşaţi.

În strigătele de luptă tot mai puternice, pulberea de praf de puşcă era risipită cu deznădejde, braţe de fier mânuiau cu vitejie şi pricepere muschete şi suliţe, paloşe curajoase se avântau în luptă corp la corp iar rafale de împuşcături coborau nenorocirea asupra tuturor, în strigătele de durere ale răniţilor.

Cal lângă cal şi umăr lângă umăr, pâlcuri de oşteni atacau cu îndârjire.

Pământul se cutremura sub copitele cailor în galop, în timp ce rândurile de oşteni aliniate la început în şiruri lungi, acum se împrăştiau, răvăşite.

Alexandru dădu pinteni calului şi se avântă în luptă, împărţind porunci şi strigăte de încurajare celor din jur, cu aşa avânt încât rupse rândurile atacatorilor şi se aruncă în vâltoarea luptei, izbind, într-o vanzoleală cumplită, în platoşe şi săbii, în scrâşnetul fiarelor, nechezatul cailor speriaţi de vălmăşagul luptei, ori ţipetele şi vaietele răniţilor.

Era ca o pădure de spade ce se loveau unele de altele într-o nebunie ce făcea ca oamenii să pice unul după altul, în mormane de leşuri hidoase.

Avântul lui Alexandru nu încetă în faţa acestei urgii, ba dimpotrivă, izbea în stânga şi-n dreapta, lovind cu sabia, ori împungând cu suliţa, spre disperarea atacatorilor descumpăniţi de înflăcărarea lui.

Văzând că în jurul lui se aşterneau stive de trupuri rănite, mulţi se-ntorceau în pâlcuri şi alergau în dezordine înapoi, cătând spre desişul codrului spre a se ascunde, căci de cerşit îndurare vedeau ei bine că nu se putea pune problema, dar sabia lui tăia fără milă pe cei urmăriţi, ajungându-i din urmă ca vijelia.

Umbra morţii se-ntindea tot mai cumplită, pe pământul cufundat în bezna dejnădejdii.

Alexandru slobozi frâul, lăsându-se în voia calului; ţinti în jur şi coifurile începură să alunece secerate, apoi izbi cu buzduganul şi alţii căzură ca loviţi de trăznet.

Tunurile tăcuseră, dar sute de muschete zburau prin văzduhul cutremurat, într-un fum gros, ceţos, alburiu. Din această vânzoleală se ridicau strigătele înfiorătoare ale celor ce luptau înspăimântaţi şi deznădăjduiţi, cu spaima şi sentimentul neputinţei în suflet.

Strigătele îngrozite şi hohotele de plâns acopereau acum aproape complet strigătele de luptă, tot mai slabe.

Lupta se transformase într-o vânătoare de oameni ce fugeau cu dinţii încleştaţi, să scape din măcel.

Pe calul său iute ca şoimul, Alexandru continuă să se năpustească în toiul luptei, secerând pâlcuri de oşteni, învârtind sabia în aer cu iuţeală şi aprig şuierat, împrăştiind trupele, hotărât să-i măcelărească până la cel din urmă.

Acum se luptau cu săbii frânte, într-o încleştare cumplită, om la om: se loveau cu platoşe, se izbeau cu măciuca, se-mpungeau cu suliţe ori se agăţau unul de altul pentru a se trage jos de pe caii în burţile cărora înfigeau jungherele.

Nu mai era lupta de cucerire ori de apărare, acum totul se transformase într-o beţie a luptei în care fulgerele săbiilor despicau coifuri, paloşele retezau mâini şi capete, jungherele spintecau în jur fără milă, neiertând nimic, om sau animal, din care sângele curgea în valuri acoperind pământul.

Pierzând orice speranţă de scăpare, ei se avântau în luptă ca nişte lupi hămesiţi, cătând vâltoarea mai mare pentru a sfârşi mai repede calvarul acesta tot mai greu de suportat. Ştiau că vor pieri de-acum, voind doar să tragă după ei în infern cât mai mulţi, spre a-şi plăti loviturile primite cu vârf şi-ndesat.

Furnicarul turbat se năpustea cu dinţii încleştaţi secerând totul în jur. Caii muşcau şi ei şi loveau din copite ca turbaţi, cu coamele înfoiate şi ochii umflaţi şi ieşiţi din orbite.

Mii de morţi şi răniţi făceau o privelişte de coşmar, cumplită şi jalnică: oameni zdrobiţi de copitele cailor, alţii rămaşi cu ochii deschişi, în care groaza luptei se răsfrângea din sângele ce curgea înroşind pământul bătătorit de înfrigurarea luptei.

Trupurile morţilor din cele două tabere zăceau amestecate ca într-o frăţie de dincolo de moarte, împletite într-un destin comun. Printre ele, răniţii desculţi, cu piepturile goale pe sub hainele zdrenţuite, se tânguiau cu glasuri firave, gemând surd şi fără nicio nădejde.

Butoaie cu pulbere rămase prin ascunzişuri cu fitilele aprinse continuau să explodeze din timp în timp, făcând prăpăd în jur, printre cei ce se retrăgeau în unghere, crezând că au găsit un colţişor mai ferit de urgia luptei.

Oraşul era un morman de dărâmături, pe care zăceau trupuri sfârtecate.

Ultimii atacatori erau înghesuiţi şi măcelăriţi în colţuri de zid peste care nu mai puteau trece, în retragerea lor haotică, trupurile rămânându-le presărate pe caldarâm ca o jalnică amintire a unei pagini de luptă aprigă.

Voinicii în tunici galbene se întorceau sprijinind la subraţ tovarăşi răniţi, dar care încă se mai puteau târî pe picioare: unii aveau o mână tăiată, alţii, răni pe care-şi astupau bucăţi de cămăşi rupte, spre a opri şuvoiul de sânge. Alţii improvizaseră tărgi din te miri ce, lemne, crengi, cartoane ori table, pe care îi cărau pe cei mai grav răniţi, care nu se mai puteau ţine pe picioare, căutând un ajutor în drumul lor.

Toată lumea striga:
- Un doctor! Avem nevoie de doctor! Unde sunt doctorii?
- Sunt doctor, vin imediat, doar să termin de pansat aici, răspundeau cei chemaţi.
- Sunteţi plin de sânge, veniţi să vă pansez, îi zise un medic trecând pe lângă el grăbit spre o targă pe care tocmai o aşezaseră jos şi de pe care se auzeau gemete stinse.

Alexandru se uită la umărul stâng: era rănit, dar rana nu era prea adâncă. Nici nu ştia când, în toiul luptei, primise această lovitură din lateral, el fiind prins în luptă cu unii ce-i veneau din faţă, în timp ce se ştia înconjurat de alţii chiar şi din spate, nemaiştiind încotro să se uite şi să se apere, ori să atace.

Dar n-avea timp de asta acum. Rupse o bucată de cămaşă şi o îndesă pe sub tunică, încercând să-şi acopere cat mai bine rana din umăr, apoi porni spre intrarea în cetate să-şi caute logodnica, de care nu ştia nimic.

Bănuia că se refugiase, împreună cu mama şi surorile ei, prin vreunul din coridoarele subterane. Voia însă să se asigure că nu păţise nimic şi era totul în ordine.

Urcă treptele câte doua-trei deodată, nerăbdător să ajungă la apartamentul familiei fetei.

Şi aici, ca peste tot, uşi deschise vraişte, la perete, mobile trântite, vase sparte ori haine şi draperii rupte şi împrăştiate prin tot locul, de-a valma.

Ajunse în camera de lectură tocmai la timp ca să vadă cum pe uşa ascunsă a bibliotecii, de obicei mascată de rafturi de cărţi rânduite frumos în colecţii îmbrăcate în piele neagră şi ornamentate artistic, acum însă lăsată deschisă la perete printre tomurile căzute şi împrăştiate pe jos, surorile ei se întorceau încă speriate şi îngrijorate şi ele de ce vor regăsi aici.

- Slavă Domnului că sunteţi bine, le zise el, aşteptând să apară şi Angela, fata ce-i fusese sortită spre a-i fi logodnică şi apoi, foarte curând, soaţă.

Dar Angela nu apărea iar surorile ei plângeau şi-şi frângeau mâinile disperate, nereuşind să povestească ce s-a întâmplat, din cauza suspinelor.

- Unde e Angela? întrebă el. Ce s-a întâmplat cu ea?
Fetele vărsau şiroaie de lacrimi.
- Nu ştim dacă a reuşit să scape… în momentul în care fugeam pe coridorul secret, câţiva oşteni au năvălit aici şi cum noi, speriate şi-n mare grabă, n-am apucat să închidem la loc uşa din bibliotecă, ei au văzut ieşirea şi crezând că am fugit cu bijuterii, bani şi cine ştie ce averi, au năvălit în urma noastră cerându-ne să le dăm tot ce luasem cu noi.

Noi ne-am oprit şi le-am arătat ca nu aveam nimic asupra noastră şi, după ce ne-au luat brăţările şi colierele ce le purtam, ne-au lăsat în pace pe noi şi au continuat să alerge după Angela care nu se oprise, continuând să fugă prin tunel.

Nu mai ştim nimic din acel moment despre ea, dacă au reuşit s-o prindă ori dacă ea a reusit să se strecoare prin coridoare secrete, scăpând de urmăritori.

La întoarcere, însă, ne-am tot uitat de ea dar în zadar am strigat-o, n-a fost chip să-i dăm de urmă.

Alexandru nu mai stătu pe gânduri. Ceru să-i arate în ce direcţie se pierduse fata şi porni după ea, alergând cu o vădită îngrijorare în priviri: dacă a păţit ceva?

Angela era nu doar o fată de o frumuseţe nemaiîntâlnită, dar nici frumuseţea sufletului său nu era mai prejos ca aceea a chipului, iar talentul ei la muzică şi vocea divină o făceau să încânte ca o privighetoare pe oricine ar fi auzit-o cântând cu măiestrie şi o totală dăruire, atunci când, în serile de vară, aşezată în dreptul ferestrei, cu şuviţele de păr negru ca abanosul adiind în briza călduţă, rostea versuri pline de farmec şi armonie, pe care vântul le purta spre stelele ce priveau şi ele de pe boltă cu uimire şi încântare.

Spiritul ei era de asemeni unul educat în lecturi şi studii de literatură, muzică, filozofie, artă, dar şi de ştiinţe ale naturii, matematică şi fizică.

Alexandru ştia că nu ar putea concepe viaţa fără ea, căci nu putea exista în toată lumea o fiinţă care să-i semene chiar şi numai pe jumătate ori pe sfert, iar gândul că vreodată ceva s-ar fi putut întâmpla astfel încât ei să fie despărţiţi pentru totdeauna, era un gând ciudat, imposibil de acceptat.
Nici măcar în treacăt nu putea gândi aşa ceva, aşadar alungă această ameninţare cu un gest al mâinii şi începu să coboare treptele în fugă, sărind câte cinci-şase deodată, urmărind atent de jur împrejur, dacă apare cumva un semn al trecerii ei pe-acolo: o batistă, o agrafă, un nasture, orice.

Din loc în loc se deschideau coridoare întunecoase, în stânga şi-n dreapta, pe care apuca grăbit…

După un timp se întorcea, însă, văzând că nu găsise nicio urmă de trecere pe-acolo, şi-şi continua drumul pe un alt coridor, încurcându-se într-un ghem de drumuri şi poteci ascunse asemeni unui labirint fără ieşire.

Se gândi atunci că poate aşa se rătăcise şi ea şi începu să o strige cu mâinile pâlnie, în toate direcţiile:

- Angelaaa!... Angelaaa!...
Doar ecoul îi răspundea din mii de unghere ascunse.
- Algelaaa! Răspunde, unde eşti?
Continua să alerge în neştire, coborând acum printr-un tunel în pantă, cu picioarele zdrelite de pietrele colţuroase pe care călca. De câteva ori alunecă şi căzu; pe jos, apa clipocea în băltoace mici şi reci, ca de gheaţă.

De ce continua coborârea, simţea apa la picioare din ce în ce mai mare şi mai rece, ajungându-i acum până la glezne.

Coridorul, până atunci atât de strâmt, încât se lovea cu braţele de ziduri şi în special cu umărul rănit, din care sângele curgea în şuvoi, dintr-odată se lărgi, dând într-o încăpere deschisă, ca o grotă imensă. Aici apa era mare şi uneori îi ajungea până la genunchi, alteori chiar până la brâu.
Mergea alunecând pe pietrele ude şi ţinându-se de stalactitele şi stalagmitele de care se lovea la tot pasul.

Începu să dea ocol grotei mergând pe bâjbâite, pe lângă zidurile reci din care alte şi alte nişe se deschideau de jur împrejur. După ce o cercetă pe fiecare cu luare aminte, îşi continuă drumul intrând tot mai adânc în apa rece ca gheaţa.

Continua să o strige în fiecare nişă şi să caute orice semn ar fi putut sta mărturie a trecerii ei pe aici.

Nimic. Nu se vedea şi nu se auzea nimic. Continua însă, mai hotărât ca oricând să nu renunţe; cum s-ar mai fi putut întoarce la surorile ei, fără ea?

Apoi călcă pe ceva moale, ciudat, faţă de lespedea stâncoasă de până acum, presărată de colţi ascuţiţi de pietre.

Se aplecă şi luă obiectul cu speranţă şi cu inima bătându-i ca un clopot: era un pantof. În întunericul peşterii, nu-i putea vedea culoarea, aşa că se mulţumi să mângâie obiectul de jur împrejur, pentru a putea distinge modelul.

Era un pantof micuţ, cu un toc subţire şi potrivit ca înălţime, cu vârful rotund ca o unduire lină, iar într-o parte, micuţă, agăţată de un fir şi aproape să cadă, o fundiţă.

Ştia! Era pantoful Angelei, căci chiar ieri o văzuse încălţată cu aceşti pantofi a căror eleganţă tocmai o admirase, în special pentru fundiţa micuţă şi cochetă din lateral…

Aşadar, era pe drumul cel bun! Angela trecuse pe aici. Începu să o strige din ce în ce mai tare, chinuindu-se să alerge tot mai repede, printre pietrele care-i zdreleau picioarele prin încălţările făcute ferfeniţă; aluneca şi cădea, iar în cădere, mâinile, umerii şi faţa i se jupuiau de aşchiile de stâncă.

Nu mai simţea demult durerea iar oboseala n-o lua în seamă, deşi gâfâia târându-se din ce în ce mai greu. Acum deja nu se mai putea ridica de jos, se agăţa cu mâinile sfârtecate de stânci, păşea în genunchi, târând câte un picior, apoi cu greu pe celălalt. Hainele, rupte şi agăţate de stânci, rămăseseră împrăştiate în urmă, în fâşii mai mici sau mai mari.

Dar continua să înainteze, acum cu apa până la bărbie.
Unde ar fi putut fi Angela? Ce se putea întâmpla cu ea? Până unde veniseră urmăritorii ei? Ajunseseră şi ei până aici, în locul în care ea-şi pierduse pantoful, ori abandonaseră urmărirea iar ea continuase singură şi rătăcită în grota fără ieşire?

O mulţime de întrebări care nu-i dădeau pace… şi niciun răspuns, de niciunde.

Nicio lumină.
Totuşi, un gând îi spunea că ea trebuia să fie aici, căci dacă s-ar fi întors, ar fi întâlnit-o pe drum.
Numai dacă la întoarcere n-ar fi apucat pe un alt coridor, printr-o nişă nevăzută de el, riscând să rătăcească vreme îndelungată, fără putinţă de întoarcere.

Dar o va găsi el. N-o va lăsa! Nu va abandona, de-ar fi să cutreiere eternitatea în căutarea ei. Îşi jură, cu ultimele puteri, că nu-şi va găsi liniştea până când nu-şi va regăsi logodnica, fata frumoasă, menită a fi a lui pe vecie.

Da, dacă nu reuşeşte acum, se va întoarce cu ajutoare, vor veni mulţi oşteni şi prieteni cu făclii aprinse şi nu va rămâne colţişor de tunel necotrobăit…

Iar dacă nici aşa n-o va găsi, atunci chiar şi mort de va fi, căci viaţa lui nu-şi va mai găsi alt rost pe pământ, va străbate timpuri şi spaţii infinite şi nu va renunţa niciodată la această căutare, la această reîntregire a sufletului său sfâşiat acum în două jumătăţi, una plecând alături de iubita lui şi cealaltă rămânând aici, scăldată în lacrimi amare de dor şi jale adâncă.

Gândind toate acestea, aproape pe neobservate, văzu că negura grotei începe să se destrame, pâlcuri alburii de lumină pătrunzând printre stânci.

Ce să fie, oare? O ieşire?
Sigur, cum de nu s-a gândit!
Peştera are o ieşire, că doar de-aia erau coridoarele subterane, pentru a putea fugi în caz de primejdie pe un drum subteran care să iasă la suprafaţă, afară, în libertate, mult mai departe de zidurile cetăţii, acolo unde orice pericol ar fi fost rămas în urmă.

Numai că el se crezuse rătăcit în aceste cotloane, neînchipuindu-şi ieşirea scăldată în apa aşa de adâncă…

Încercă să se ridice şi să alerge spre ieşire, dar picioarele nu-l mai ascultau acum deloc şi nici în mâini nu mai avea nicio putere să se agaţe. Din fericire, însă, apa era din ce în ce mai mare iar curentul de aer ce venea din afară, dintre cele două stânci, părea că-l ajută să înainteze pe firul apei din ce în ce mai uşor.

Se lăsă să plutească pe apa rece, cu sufletul plin de speranţă.

De ce înainta, părea că stâncile se depărtau tot mai mult una de alta şi prin ele lumina răzbătea tot mai puternică, încât aproape îl dureau ochii din cauza contrastului mare cu întunericul de nepătruns de până atunci.

Închidea ochii de durere, pentru a-i deschide apoi şi a se bucura ca un copil la vederea ieşirii spre libertate şi bineînţeles, spre iubita lui pe care şi-o închipuia aşteptându-l acum afară, chiar lângă zidul de piatră, aşezată pe o poieniţă înflorată şi uscându-şi hainele ude în soarele cald.

Grea fusese căutarea dar iată, nu mai era decât puţin până la reîntâlnirea cu fata visurilor sale şi sfârşitul acestui coşmar. Nu-i mai rămânea decât să aştepte încă puţin, plutind în voia valurilor ce-l purtau parcă din ce în ce mai hotărâte înspre ieşirea în lumină, de unde razele de soare îşi făceau simţită prezenţa tot mai vesel şi mai jucăuş, printre porţile de stâncă.

Apoi, peste clipocitul molcom dinăuntru, începu să audă un huruit destul de îndepărtat la început, dar care părea că se apropie repede şi ameninţător, transformându-se treptat într-un zgomot învolburat, asurzitor.

Ce-ar putea fi? Se întrebă, cu inima tremurând de o spaimă nouă, a ceva nevăzut şi care se apropia vertiginos, fără vreo explicaţie logică.

Înţelese abia când apa îl împinse cu putere în lumina puternică a zilei însorite şi văzu cerul imens de un albastru infinit, cu soarele strălucitor ce-şi răsfira razele aurii într-un evantai uriaş, iar el simţi că aripi nevăzute îl cuprind de subsuori şi, într-un zbor spre înălţimi, îl poartă spre zări, în valurile cascadei vijelioase ce se spărgeau de stâncile înalte, deasupra pământului mult prea jos, mult prea îndepărtat, ca să poată fi zărit…

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.