Violinne


Capitolul 7


Valurile de apă rece care-i biciuiau corpul revărsându-se din duş în şuvoaie înmiresmate, o treziră de-a binelea. Avusese un vis ciudat, în care alerga prin măruntaiele pământului, pe coridoare întunecoase şi ude.

Părea aşa, ceva ca o peşteră în inima muntelui, dar parcă undeva, în vis, văzuse ori auzise şi o imensă cascadă căzând zgomotos şi cu furie, în prăpăstii uriaşe.

Întâi venise doamna Lebăda Albă, alarmată de gemetele ei şi dându-şi seama că visa urât:

- Aripi de Înger, trezeşte-te, alungă visele urâte şi hai mai bine să ne pregătim pentru ceremonie.

Aripi de Înger îi zisese? De ce oare? O chema Angela…

Era, poate, maniera lor de a-şi da nume ciudate, însă frumoase şi reprezentative dintr-un oarecare punct de vedere, gândi ea privind în jur.

Se trezise speriată şi intrase imediat sub duş, voind parcă să alunge umbra oricărui coşmar.

Apoi, serviciul la cameră veni imediat, întruchipat de o fată frumoasă, îmbrăcată într-un chimono cu flori mari, de lotus, plutind printre raze de soare.

Ea aşeză pe măsuţa mică şi rotundă, acoperită cu o catifea roşie cu broderie aurie, o tavă imensă, cu încrustaţii aurite şi miniaturi sculptate sub formă de animale diverse, în poziţii dintre cele mai trăznite. Pe tavă se afla un ceainic mic din lut roşu, alături de ceşcuţe potrivite ca mărime, din care să poţi bea cel puţin două înghiţituri de ceai.

După ce aşeză frunzele de ceai una câte una în ceşti, turnă apa fierbinte, amestecă şi le lăsă câteva minute, în care îi spuse Angelei cu un zâmbet plăcut şi o plecăciune graţioasă:

- Ceaiul însemnă spiritul eliberat, care, odată ce pătrunde în corp aduce lumina soarelui, strălucirea lunii, adierea vântului, bogăţia câmpiilor şi minunăţia întregului univers.

Un simplu ceai? gândi ea.
- Acum, el trebuie savurat, adăugă fata cu o plecăciune, retrăgându-se cu paşi mici.
Angela se apropie şi mirosi aroma plăcută de plante necunoscute, dar atât de îmbietoare.
- Cum te cheamă? întrebă ea pe fata care se aşezase în alt colţ, pe o pernuţă pluşată.
- Floare de Nufăr, răspunse ea, cu un zâmbet fermecător.
Se abţinu cu greu să nu pufnească în râs, vărsând ceaiul pe haine.
Floare de Nufăr? Ce nume e ăsta? Întâi doamna Lebăda Albă, apoi o numiseră pe ea Aripi de Înger, iar acum…

Ciudate obiceiuri prin părţile acestea, îşi zise ea cu un zâmbet ascuns, spre a nu jigni cu ceva gazda care, de altfel, era de o politeţe desăvârşită.

Urmând un obicei de ea ştiut dar pare-se legat de acest ritual al servirii ceaiului, gazda începu să recite:

“ Sub un piersic plin de flori,
Călătorul ostenit,
La drum lung pornit din zori,
Zâmbea prin vis, adormit…”

În acel moment uşa se deschise şi doamna Lebăda Albă păşi parcă plutind, cu pasu-i uşor şi legănat:
- Dacă eşti gata, să mergem, lectica te aşteaptă.
Cu ochii mari de uimire, Angela puse ceaşca înapoi pe tavă şi o zbughi la uşă, curioasă să vadă cum arată o lectică.

- Vom merge să vizităm grădina, vom poposi în Pavilionul Vântului prin Trandafiri, apoi vom urca în Turnul Poeţilor, tapetat cu versuri celebre.
Excursia asta promitea să devină din ce în ce mai interesantă...
Şi când te gândeşti că atunci când fusese anunţată că o câştigase, nici nu putuse să creadă: cum să câştigi un concurs la care nici nu ai participat?

Întâi primise repetate mesaje telefonice, toate începând cu: “Vă felicităm, aţi câştigat…”
Le ştergea fără să mai deruleze textul, înainte de a afla ce a câştigat. Apoi, o operatoare de la oficiul reţelei s-a gândit ca e o problemă cu mesajele şi a sunat-o:
- Vă felicităm că aţi câştigat…

Era gata să închidă din nou, dar se gândi că poate ar fi mai bine să asculte ce avea domnişoara de zis şi apoi să o lămurească ea, odată pentru totdeauna…

Nu înţelesese de la ce oficiu se prezentase la început, dar apoi lucrurile s-au lămurit: reţeaua telefonică la care era abonată făcuse o tombolă a numerelor de telefon care fusese anunţată în presă, dar pe care ea nu o luase în seamă; au participat toate numerele şi al ei a ieşit câştigător.
Mă rog, unul din cele două premii.

Întrebase în stânga şi-n dreapta, inclusiv pe avocatul de la etajul doi şi văzând ca e lucru serios, îşi făcuse pe fugă un bagaj pe trei zile şi se prezentase la locul întâlnirii: un aeroport particular, de unde elicopterul o adusese în această oază de verdeaţă, pe care singurele construcţii erau nişte căsuţe mici de lemn, de fapt, nişte placaje, mai mult, colorate în nuanţe pastelate.
Ca un fel de specific local, toată lumea purta chimonouri şi cei cunoscuţi până acum aveau nume ciudate…

Lectica o aştepta la ieşire: era un fel de cabină din lemn, pictată cu scene din natură, reprezentând flori de lotus plutitoare pe valuri de ape albăstrii, păsări viu colorate, cântând pe crengi de meri şi cireşi înfloriţi, ori fete în chimonouri pastelate, purtând pe umeri ulcioare imense de apă.
Lângă cele două braţe din faţă şi din spate, aşteptau cei patru oameni care aveau să o poarte pe sus, până la destinaţie, ca pe o prinţesă.

Angela urcă şi se aşeză pe un vraf de pernuţe de pluş negru, cu trandafiri roşii brodaţi şi franjuri aurii.

Apoi plimbarea începu, spre marea ei mirare şi desfătare, totodată, căci nu şi-ar fi imaginat ca drumul în lectică să fie atât de comod, o legănare ca o plutire pe ape line…

După aproximativ zece minute de desfătare, lectica se opri şi vocea doamnei Lebăda Alba se auzi, plăcută:

- Am ajuns la Templul zeiţei Ah-lam, aici trebuie să cobori.
Templul era pictat în orhidee vesele, printre şiruri de ideograme.
Angela privea înmărmurită: o asemenea frumuseţe nu mai văzuse până acum.
O pagodă înaltă, placată cu aur şi înconjurată de turnuleţe cu acoperişuri în stivă, ca nişte pălării din ce în ce mai mici, cu streşinile atârnând în franjuri de broderii aurii.

- Ce reprezintă ideogramele? întrebă ea, curioasă.
- E numele zeiţei Ah-lam, în traducere însemnând “Precum Orhideea”.
- Aaa, de aceea motivul orhideelor este atât de prezent în ornament şi picturi! Exclamă ea, încântată.

O preoteasă îi aştepta chiar sub poarta de intrare în templu.
Îi conduse la statuia lui Buddha, aşezată cu faţa spre miazănoapte, unde ea împreună cu doamna Lebăda Albă se prosternară cu veneraţie.

Angela se uită în jur, temându-se că dacă ar urma exemplul celor două, ar putea-o vedea cineva şi s-ar amuza pe seama ei; nu era nimeni în preajmă, în afara celor veniţi cu ei, aceia care, cum s-ar zice, făceau parte din joc…

Se aplecă şi ea cum putu în faţa statuii, cu ochii mereu la cele două, spre a le urma exemplul.

În acest timp, preoteasa recita, făcând plecăciuni repetate:
“Tu, ce ne-ai adus adevărul în versete de jad,
Nemuritor de aur şi soclu de lumină,
Al raiului de orhidee vad,
La care natura întreagă se închină!”

Apoi călugăriţa citi mai multe rugăciuni dintr-o carte legată în piele neagră şi cu ornamente aurii, din care însă ea nu înţelese decât că erau un fel de ode, având în vedere tonul înălţător folosit, dar niciun cuvânt deoarece acestea erau în altă limbă, poate chiar chineza, ori ceva asemănător, dacă n-o fi fost doar vreo aiureală făcută aşa, ca să pară un moment autentic de rugăciune chinezească.

Dar de unde chinezi aici? Oricum, chipurile lor nu erau chinezeşti, aveau trăsături europene, iar zborul cu elicopterul nu fusese chiar atât de lung încât să poată crede că ar fi ajuns în China.

E drept că întrebase, la primirea premiului, unde se va desfăşura această excursie, dar i s-a spus că aceasta va fi o surpriză de neuitat şi orice amănunt aflat dinainte nu ar face decât să se piardă tot farmecul.
Acceptase, atunci, încântată şi deocamdată nu regreta, căci într-adevăr, misterul făcea tot farmecul acestei prime excursii din viaţa ei în care nu plănuise nimic, nu făcuse liste de cumpărături şi rezervări de locuri, ori economii înainte de plecare.

Într-adevăr, ceva ce nu ţi se întâmplă decât odată în viaţă; şi nu oricui şi de care îţi vei aminti mereu, cu drag.

Apoi veniră alţi oameni din spatele templului, care aduseră platouri bogat colorate şi pline cu minuscule ceşti de ceai, fructe, dulciuri, nuci şi miere pe care le aşezară pe măsuţe mici şi împodobite cu puzderie de flori şi boluri cu ape parfumate, prin care pluteau petale de trandafiri.

Gustă din fiecare, uitându-se din când în când în jur la ceilalţi, căci bănuia ea că şi aici era un ritual pe care ea nu avea de unde să-l cunoască şi n-ar fi vrut să râdă toţi de ea, pe ascuns.

Şi cum văzu că doamna Lebăda Albă îşi înmuia degetele în bolurile de apă de fiecare dată, înainte de a pune mâna pe o fructă ori pe o ceşcuţă de ceai, la fel făcu şi ea, zâmbind amuzată şi gândind că de bună seamă, văzuseră ei de câte ori pusese mâna pe toate până acum, înainte să vadă obiceiul locului.

- Soarele s-a ridicat la o jumătate de stânjen pe cer, îi zise doamna Lebăda Albă, să mergem să vedem Pavilionul Ideogramelor Ciudate şi Pădurea de Trandafiri.

Când credea că nimic n-o mai poate mira, se trezi păşind pe covoare de bujori, printre garduri de prunişori în floare, în faţa cărora actori de pantomimă interpretau scene pitoreşti, apoi văzu chioşcuri din lemn împletit din care se auzea o muzică minunată cântată de artişti nevăzuţi, la viori şi naiuri, ba chiar şi un eleşteu în care zburdau în rotocoale vesele o mulţime de peşti aurii, dincolo de care se înălţa un munte clădit de mâna omului întocmai ca o piramidă, după cum i se spuse şi în interiorul căruia, într-o peşteră amenajată cu picturi de păsări şi crengi înflorite, printre buchete de orhidee şi alte felurite flori agăţate de stalactite artificiale şi flaute din alamă aşezate pe peneluri sculptate, lângă măsuţe rotunde şi desenate în pătrate albe şi negre întocmai ca acelea ale unei table de şah, văzu etalate, întocmai ca pânzele unor pictori într-o expoziţie, tablouri cu ideograme ce umpleau pereţii la loc de cinste.

- Este Peştera pentru Ascultat Luna, i se spuse, aici fiind afişate poemele celor mai vestiţi cărturari, prin care spiritul se înalţă la cer, acolo unde stă de vorbă cu astrele şi de unde se-ntoarce apoi, purificat.

Vizitară peştera cu interes, apoi ieşiră în aerul de afară încălzit de razele de soare.

Cutreierară alte două grădini înmiresmate, apoi, obosiţi de umblatul îndelungat, se adăpostiră într-un umbrar unde Angela primi locul de onoare, pe latura de răsărit; alături de ea se aşeză doamna Lebăda Albă, apoi Floare de Nufăr, urmată de cei patru însoţitori.

Acolo, doamna Lebăda Albă propuse să facă toţi un joc de cuvinte, obişnuit prin acele locuri:

- Vom alege câteva cuvinte, cu care fiecare dintre cei prezenţi va face versuri; dar trebuie ca fiecare stih să conţină absolut toate cuvintele, iar înţelesul să fie unul frumos, poetic, referitor la natură, dar să aibă şi un înţeles ascuns…

Încep eu.
Primele cuvinte sunt: vânt, frunze, lună, lac.
Acum, cineva să facă primul vers.
După un moment de gândire, Floare de Nufăr rosti:
“ Vântul adie prin frunzele verzi, luna se oglindeşte tăcută, în lac”

- Imaginea ta e poetică, îi zise Angela, dar unde e înţelesul ascuns?
- Înţelesul ascuns stă în faptul că Luna nu este niciodată tăcută, ea ne priveşte cu aceeaşi încântare cu care o privim şi noi, iar atunci când vântul adie prin frunze, el vorbeşte frunzelor şi florilor, oamenilor şi lunii, care la rândul ei îi răspunde în graiul ei de raze de lumină ce străbat noaptea întunecată.
Înţelese, acum: era o metaforă.
Cam ca tot ce se petrecea aici, de când ajunsese, mai bine zis, de când începuse această excursie ciudată, dar fastastică şi de neimaginat, în acelaşi timp.
Era rândul primului însoţitor care spuse versul său, cu o plecăciune adâncă:
“Luna pluteşte lin, printre frunzele căzute pe apa lacului adânc”

- Nu e bine, Chi Chang, căci deşi versul este poetic, lipseşte un cuvânt: vântul, îl corectă doamna Lebăda Albă, zâmbind.
Apoi şopti, înspre Angela: “numele lui atât de frumos înseamnă Tânăr şi Liber.“
- Următorul! Spune tu, Huang Fu, poate tu vei reuşi, numele tău fiind Norocosul.
Al doilea însoţitor rosti şi el, privind visător:
“Vântul adie în frunze, luna pluteşte pe lac, stelele privesc de deasupra”.

Angela se gândi o clipă, apoi întrebă din nou, neînţelegând:
- Şi înţelesul ascuns?
- Atunci când luna pluteşte pe apa lacului, este evident că şi stelele, care o înconjoară pe boltă, vor pluti alături de ea…
Aşa deci… cum de nu s-a gândit? Va trebui să fie mai atentă la metafore, de-acum încolo.
Apoi, al treilea însoţitor, Enlai, pe numele său, ce însemna, după cum auzise mai devreme, Recunoscător, continuă:
“Luna sclipeşte în frunze, vântul unduieşte apa lacului”

Din nou, doamna Lebăda Albă interveni:
- E frumos versul tău, poetic, dar unde este înţelesul ascuns?
Omul îşi dădu seama că uitase să respecte una din condiţii şi zâmbi încurcat.
- Am uitat. Poate tu, Dewei, vei reuşi.
- Dewei? întrebă Angela curioasă.
- Da, este numele lui care înseamnă “Principii Înalte” îi răspunse doamna Lebăda Albă zâmbind.
Apoi Dewei continuă cu plecăciuni repetate:
“ Printre frunze moarte, vântul îi şopteşte lunii un poem de dor”.

- Sensul ascuns de mine este în cuvântul moarte, căci precum se ştie, frunzele nu mor niciodată.
- Este adevărat, răspunse doamna Lebăda Albă, dar ai uitat cuvântul lac, aşadar nici tu n-ai respectat toate regulile.

Ei, acum e rândul meu, zise ea şi continuă, după o scurtă pauză, cu o voce gravă, diferită de cea de până acum:
“ Pe lacul cu frunze plutitoare, vântul şi luna se caută de-o veşnicie, neştiind de se vor întâlni vreodată”

Acum înţelesul era clar, dar Angela simţi că tonul vocii ei spunea mai mult decât un simplu vers, oricât ar fi fost el de poetic, ori decât un înţeles, oricât ar fi fost el de subînţeles…

Rămase gânditoare, întrebându-se dacă nu cumva ar fi trebuit să înţeleagă şi altceva din acest joc, decât o simplă relaxare într-un peisaj de vis; oare doar acesta să fi fost rostul jocului, cel anunţat la început, de a crea versuri cu imagini din natură şi sensuri ascunse, ori acela era doar un prilej prin care i se transmitea cu totul altceva?

I se păru că întrevede aici un al doilea mister care venea să-l sporească pe primul, acela al excursiei însăşi, al destinaţiei şi scopul urmărit de cei ce o organizaseră.

Fără a-i fi fost ceva clar, din ce în ce mai mult avea impresia că toată această plimbare avea un scop precis, cu mult mai ascuns chiar decât metaforele folosite de ei în jocul anterior; dar care ar fi putut fi acela?

Niciun răspuns nu-i venea în minte.
Ea era un om obişnuit, cu o viaţă obişnuită.
Nu i se întâmplase niciodată ceva ieşit din comun, dacă nu punem la socoteală ziua aceea când, din greşeală, un curier îi adusese un buchet de flori: după primul moment de uimire, când se hotărâse să semneze şi să-l primească, urmând să vadă ea, mai târziu, de la cine era, văzuse în dreptul spaţiului în care ar fi trebuit să semneze, numele vecinei de la parter, profesoară la un liceu de muzică.

Zâmbise amuzată şi atunci, aşa cum zâmbi şi acum, amintindu-şi acea întâmplare.

Tot aşa s-a aşteptat şi atunci, din clipă în clipă, să-i spună cineva că e o greseală, că nu ea a câştigat tombola ci era o potrivire de nume dar cu numere de telefon diferite, apoi că nu în elicopter trebuia să urce, acela era pentru altcineva iar pe ea o aştepta microbuzul de peste drum…

Nimic din toate acestea nu se întâmplase însă, iar gluma sau ce-o fi fost, continua, parcă, din ce în ce mai amuzantă.

Se hotărî să se distreze în continuare oricare ar fi fost jocul, dar în acelaşi timp să nu uite acest vers, spre a se putea gândi la el mai târziu, în linişte:

“ Pe lacul cu frunze plutitoare, vântul şi luna se caută de-o veşnicie, neştiind de se vor întâlni vreodată”.
Era rândul ei să participe la jocul cu versuri şi mistere. Se gândi o clipă, apoi şopti:

“Lac, frunze, lună şi vânt,
Toate sunt o încântare
Pe pământu-acesta sfânt,
Dar ce ne spun ele, oare?”

Râseră toţi, amuzaţi de versurile ei atât de diferite şi sunând mai mult a şaradă, decât a poezie despre natură şi mister, deşi respectase, în aparenţă, toate regulile jocului şi nimeni n-ar fi avut nimic de reproşat.

Dar nu se puteau supăra pe ea, deoarece era nou-venită în acest mediu diferit de ceea ce văzuse şi trăise până azi.
- Acum, Floare de Nufăr, spune-ne o poveste, îi zise doamna Lebăda Albă fetei de lângă ea, cu un zâmbet rugător.
Iar Floare de Nufăr, fără a se codi prea mult, cu un zâmbet fermecător, îşi luă inima în dinţi şi începu:

- Într-o zi, la poarta unui dregător se adunară o mulţime de mandarini îmbrăcaţi în haine pestriţe şi încărcaţi cu teancuri de pachete de cadouri, legate în funde de toate culorile.

Treptele templului erau pline de comori aduse de cei ce se înfăţişau să-l felicite pe stăpân, iar dinăuntru răzbătea o muzică plăcută, diafană şi delicată, coborâtă parcă din cer, interpretată de cele douăsprezece doamne ce reprezentau cele douăsprezece spirite: Spiritul Curcubeului din Înalt, Spiritul Cerului Adânc, Spiritul Apelor Nesfârşite, apoi Spiritul Flautului Fermecat, Spiritul Stihurilor Albastre şi al Muzei Diafane, urmate îndeaproape de Spiritele Cântecului Infinit , al Zorilor Puri ca Roua şi al Dorului Hoinar Dintre Lumi, dar nu mai vestite decât Spiritele Florii de Cireş, al Lotusului de Argint, ori al Orhideei de Aur.

Se spune că frumuseţea acestor doamne cântăreţe întrecea cu mult pe aceea a stelelor care, geloase şi supărate că Măritul Stăpân, ce păşea mândru prin grădinile templului său, îmbrăcat în roba brodată cu dragoni roşii, nu-şi mai ridicase demult privirile înspre bolta înstelată, nemaisăturându-se a privi aceste zeiţe pământene ce-l înconjurau clipă de clipă, stelele deci, se supărară atât de rău, încât aruncară un greu blestem asupra dregătorului care dintr-odată şi aparent fără motiv, căzuse la pat, fără leac. Mulţi vraci şi învăţaţi trecuseră porţile templului încercând să-i aline durerea şi să-i alunge boala, însă fără folos.

Stăpânul slăbea din ce în ce mai mult pe zi ce trecea, puterile îl lăsau, iar tristeţea punea stăpânire şi pe supuşii săi, aflând acestea.

Atunci, iubindu-l nespus pe stăpân deoarece era un om bun şi drept, supuşii începură să ducă jertfe în toate templele vestite din cele patru zări, închinând rugăciuni către zei şi organizând tot felul de serbări în cinstea lor, pentru a le îmbuna sufletele, chiar dacă ei bănuiau, într-ascuns, că zeii nu aveau suflete, că doar nu erau şi ei oameni, cum să aibă?

Tocmai de aceea, probabil, jertfele lor nu avură niciun rezultat, ba putem spune chiar că stăpânul căzu la pat şi mai bolnav decât până atunci, trist şi fără nicio speranţă.

În zadar cele douăsprezece doamne cântau cu glasurile lor divine, în acorduri de harfă şi sunete de flaut ori acompaniament de viori, acorduri coborâte parcă din ceruri, boala marelui dregător nu mai avea leac.

De-atunci şi până în prezent, iată, oamenii continuau să se adune din toate colţurile ţării, umplând cu daruri treptele templului în care stăpânul îşi ducea ultimele zile de viaţă.

Dar iată că ziua aceea, despre care povestim acum, trecu şi înserarea coborî treptat, pe aripa vântului, umbrele şi penumbrele luând locul razelor jucăuşe de soare de peste zi.

Apoi, când cerul se coloră într-un albastru închis precum cerneala, primele stele apărură pe bolta măreaţă, încadrând de-o parte şi de alta, mândra lună.

Pe măsură ce negura se lăsa tot mai jos, acoperind pământul, bolta se umplea de tot mai multe stele, ce se adunau în roiuri vesele şi jucăuşe.

Treptat, însă, văzură şi ele tristeţea ce coborâse pe pământ, întunecând nu doar parcurile şi grădinile, dar şi inimile vrednicilor mandarini ce vegheau în şanţurile drumului, pentru a fi aproape de iubitul lor stăpân.

Văzură şi, nefiind reci ca gheaţa ci dimpotrivă, înflăcărate precum poezia şi iubitoare de oameni, iată că li se făcu şi lor milă şi se hotărâră să-l ajute pe bietul om să-şi revină şi să se reîntoarcă la viaţa şi la supuşii lui.

Scriseră atunci un poem, pe care-l aşezară în galeria cu Poeme Eterne din Templul Poeţilor Lunii, ai Oceanelor şi ai Timpului.

Acest poem grăia astfel:
“ Copii ai Luminii, aceste stihuri de citiţi,
Să ştiţi că acesta nu e un simplu poem,
Ci spuneţi celor bolnavi şi nefericiţi:
Doar dragostea unei femei te va elibera din blestem”…

La auzul acestor versuri, Angela tresări puternic.
Ceva nedesluşit se petrecea în inima ei, ascultând povestea aceasta ce părea, până acum, o legendă chinezească, dar care, odată cu acest din urmă vers, cu totul altfel începu să-i răsune în minte, dar şi în suflet.

De ce i se părea, oare, atât de cunoscut acest vers? îl mai auzise vreodată? Unde?
Gânduri neclare i se învălmăşeau de-a valma prin cap, nereuşind să mai audă sfârşitul poveştii depănate în continuare de Floare de Nufăr şi care părea că se terminase de ceva timp, când ea îşi reveni din visare.

Tăcerea se lăsase asupra tuturor, iar ei păreau să mediteze la mesajul acestei povestiri, căci doamna Lebăda Albă rosti încet şi parcă puţin absentă, cu gândul dus:

- Într-adevăr, Floare de Nufăr, povestea ta a fost nu doar nespus de frumoasă, dar şi interesantă şi foarte instructivă. Multă vreme ne vom gândi la sfârşitul acestei poveşti, al cărui sens eu cred că nici măcar nu l-am desluşit în totalitate în acest moment, însă în serile noastre de linişte şi pace, vom medita adânc pentru a trage noi înşine învăţături în ce ne priveşte.

Angela nu îndrăznea să spună că, pierdută în visare, nu auzise sfârşitul poveştii şi nu aflase ce s-a întâmplat cu dregătorul dar, roasă de curiozitate, îşi luă inima în dinţi şi, timidă şi ruşinată de neatenţia ei, scuzându-se prin plecăciuni asemănătoare celor văzute la gazdele ei, întrebă încet:

- Dar stăpânul, s-a vindecat? Ori, cum l-a ajutat această poezie, fie ea chiar şi scrisă de stele, să scape de blestem?

În liniştea ce se lăsă din nou, zâmbetele celor din jur păreau şi mai încărcate de mister.

Aşteptă câteva minute privind de la unul la altul, în zadar. Fiecare dintre ei o privea cu un aer calm şi o lumină ce sclipea jucăuş în ochii peste care genele se coborau încet, cu multe şi nedesluşite înţelesuri.

Ştiu că la această întrebare nu va afla nicicând un răspuns din partea lor şi că, de fapt, mai degrabă părea că ei erau cei ce aşteptau un răspuns de la ea.

Dar ce-ar fi putut ea să răspundă? Că doar nu cunoştea nici legenda şi nici obiceiurile acestea chinezeşti, ori de oricare ar fi fost ele şi oricât de plăcute şi interesante, de fapt..

Un nou mister urma să se alăture celor de până acum…
Zâmbi uşor, întrebându-se în gând: oare ce mai urmează?
Dar nu mai avea chef de alte şarade, căci ultimele versuri îi răsunau în minte ca nişte ecouri grele, într-o peşteră adâncă.
Apoi îşi aminti de Pavilionul Ideogramelor Ciudate de care doamna Lebăda Albă îi spusese la începutul plimbării că-l vor vizita, dar pe care nu-l văzuse până acum.

“Ca şi cum toate celelalte nu ar fi fost deja destul de ciudate, acesta chiar se şi numeşte aşa”, îşi zise ea, apoi întrebă:

- Dar Pavilionul de care spuneaţi mai deveme, acela al Ideogramelor Ciudate, unde este? Nu-l mai vizităm?
- Ba da, răspunse Lebăda Albă zâmbind, dar aşteptam să întrebi, pentru că acolo nu poţi intra decât dacă chiar ţi-ai dorit acest lucru.
Da, continuă ea la expresia Angelei de mirare, trebuie să-ţi doreşti cu adevărat să intri acolo, pentru că odată intrat, va trebui să dezlegi misterul…

“Aha, încă un mister” îşi zise ea; dar acum chiar nimic n-o mai putea mira.

Se ridicară toţi şi porniră pe o potecă străjuită de mandarini înfloriţi şi plăcut mirositori.

La capătul ei, trecură pe câteva pietre mai mari, peste un pârâiaş prin care, printre pietre gălbui de păreau poleite, pluteau petale de lotus înmiresmat.

Dincolo de apă, traversară o poieniţă verde de iarbă catifelată ca mătasea şi străjuită de pini verzi, după care ajunseră în sfârşit la vestitul pavilion îmbrăcat în suluri de mătase şi saten pe care mâini măiastre pictaseră ideograme şi pictograme dintre cele mai sugestive, pline de farmec şi de culoare.

- Iată, această pictogramă, îi zise Lebăda Albă, arătându-i una foarte frumoasă, ce crezi că poate însemna?

Angela privi liniile maronii şi curbe, parcă înălţându-se întocmai unor serpentine ce urcau pe munte, trasate fin pe o suprafaţă albăstruie precum cerul senin.

Deşi nu avea habar de astfel de semne, îşi încercă norocul, mai mult în glumă:

- Să fie… muntele?
- Sigur, acesta e muntele! Vezi ce simplu e? Hai să mai încercăm şi cu cea de alături; aceea ce crezi că poate fi?
Un cerc alb, din care păreau că zboară artificii, pe un glob albastru, întunecat…
- Aceea e luna înconjurată de stele?
- Întocmai, aceea e mândra Luna, Vestita Stăpână a nopţilor noastre.
Dar următoarea pictogramă, ce-ţi pare a fi?
- Acelea sunt nişte valuri de mare, cred, căci unduirile lor par a te purta în depărtare întocmai ca apele mărilor şi ale oceanelor, rosti ea, nesigură, totuşi pe impresia pe care aceste semne pe care le vedea pentru întâia dată puteau să o facă asupra ei.

- Acela este un râu, ai dreptate, din nou.
Ei bine, acum, că ai început să cunoşti semnele, hai să ne aşezăm la această măsuţă, unde îţi voi arăta un joc nou.
Măsuţa era joasă, ca mai toate mesele de pe-aici, acoperită cu mătase roşie, brodată în fir auriu. De jur împrejur, pernuţe pufoase din catifea, cu marginile curgând în ciucuri coloraţi şi împletiţi în fir sclipitor.

Angela se aşeză pe două perne cu model de laur alb şi roz, în timp ce Lebăda Albă îi aşeză în faţă, pe măsuţă, câteva ideograme încrustate, fiecare, într-o tăbliţă pătrată.

- Aceste ideograme reprezintă fiecare câte un cuvânt ori o idee, formând împreună un mesaj pe care tu va trebui să-l descifrezi, aşa cum ai făcut şi cu celelalte, luna, muntele ori râul care, ai văzut ce uşor de descifrat au fost.

Nu trebuie decât puţină atenţie, concentrare, linişte; încearcă să-ţi asculţi gândul.

- Şi dacă nu voi reuşi? întrebă ea. Căci gândul meu zboară în depărtări nebănuite şi-n plus, acum îmi imaginez că acestea sunt cele mai ciudate ideograme dintre toate ideogramele ciudate ale acestui miraculos şi măreţ templu…

- Dacă nu vei reuşi, atunci încearcă să-ţi asculţi sufletul!

Cântecul lui ascuns, poezia, speranţa ori suferinţa sufletului te vor ajuta să găseşti calea…

- Bine, dar sufletul meu numai în ideograme n-o fi cântat ori suferit până acum, răspunse ea, râzând.

Dacă nici sufletul nu-mi va fi de ajutor, atunci ce va trebui să fac, pentru a desluşi tâlcul tăbliţelor?

- Atunci va trebui să-ţi aminteşti tot ce ai văzut şi ai auzit azi, ci nu doar vorbele, fie ele poveşti ori stihuri, ci şi privirile celor din jur care au fost ele însele mesaje scrise în ochi, ori aranjamentele de flori şi frunze, de asemeni purtătoare de mesaje, să-ţi aminteşti glasul vântului ce ne-a însoţit în toată plimbarea până aici, ori glasul izvorului printre pietrele aurii peste care am trecut mai devreme.

Tot va trebui să-ţi aminteşti, pentru că aici totul are un înţeles anume şi toate poartă un mesaj special pentru tine.

- Cum adică, întrebă ea, vrei să spui ca vântul a bătut azi pentru mine special, vorbindu-mi anume?

Ori apele izvorului mi s-au adresat de asemeni, mie? Ca şi cum m-ar fi cunoscut şi ar fi avut ceva să-mi transmită?

- Sigur că te cunoşteau, deoarece toate acestea au fost create special pentru tine, începând cu însuşi concursul, apoi excursia, templele şi toate decorurile, chiar şi muntele acela de care ţi-am spus deja că este ridicat artificial, de mâna omului, ca şi grota dinăuntrul său şi toate ideogramele întâlnite mai mult sau mai puţin “întâmplător”, apoi grădinile cu flori, gardurile de trandafiri şi pârâul cu peştişori aurii, vântul şi râul, totul a fost creat cu multă grijă, de o echipă imensă de oameni şi de-a lungul a multor săptămâni şi luni de trudă, pentru ca tu să poţi primi şi înţelege acest mesaj…

În acel moment, fără să înţeleagă cum, ideogramele din faţa ei prinseră contur într-un înţeles mai întâi oarecum neclar, apoi, din ce în ce mai lămurit.

Atunci rosti limpede, ca şi cum şi-ar fi amintit brusc ceva ce până acum îi scăpase ori, şi mai probabil, ca şi cum ar fi citit aceste vorbe din mesajul scris în ideograme, pe tăbliţele de pe masă:

- Cine este cel de-al doilea câştigător al tombolei?

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.