Violinne


Capitolul 8


- Cel de-al doilea câştigător al tombolei este Alexandru.
- Bravo, Alexandru, felicitări! Ai câştigat un trenuleţ!
Tatăl era fericit şi aplauda, aşteptând să vadă bucuria din ochii copilului.

Alexandru răspunse însă, dezamăgit:
- Tată, ce să fac eu cu un trenuleţ? Eu îmi doresc atât de mult o vioară…
- O vioară? Dar unde-ai văzut tu vioară? şi ce-ai putea tu să faci cu ea?!
- O, tată, de-ai ştii ce lucruri minunate se pot face cu o vioară… şi începu să povestească însufleţit:
Anul trecut, când a fost circul ambulant prin oraşul nostru, am poposit într-o zi pe lângă tabăra de corturi a circarilor; era unul bătrân, cu o barbă mare şi albă care cânta la vioară atât de fumos, că am stat acolo să-l ascult până seara, când a început spectacolul şi bătrânul a intrat în sală, să-şi facă numărul.

L-am aşteptat şi în seara aceea să revină, ba chiar şi în următoarele, dar peste câteva zile circul a plecat iar el n-a mai ieşit să cânte pe treptele vagonului ce-i ţinea loc de casă. De-atunci, mă gândesc întruna la minunatul instrument şi la sunetele lui ce făceau să vibreze aerul în jur, la strunele vrăjite şi melodia lor îngerească.

O, tată, de-ai ştii cât de mult mi-aş dori să am şi eu o asemenea cutie fermecată, din care să pot scoate triluri aidoma păsărilor pădurii…

Văzând acestea, tatăl lui Alexandru muncise parcă mai cu sârg şi timp de doi ani pusese ban pe ban deoparte, adunând cu greu suma necesară.

În ziua în care tatal său a venit acasă purtând sub braţ cutia frumos ambalată din care a scos vioara mult-aşteptată, Alexandru a fost cel mai fericit copil.

A muncit mult, învăţând teoria muzicală, gamele, notele şi tot felul de tehnici dintre cele mai pline de interes, a citit partituri, apoi a citit chiar şi despre viaţa muzicienilor ce le scriseseră, spre a afla ce fel de oameni putuseră să inventeze asemenea minuni, dar mai ales a exersat zi şi noapte, dobândind abilităţi neobişnuite pentru vârsta lui.

La zece ani a avut primul său concert, în care a electrizat inimile spectatorilor ce au părăsit sala ameţiţi parcă, sub efectul arcuşului său miraculos, dar şi a compoziţiei originale de o nesecată bogăţie de tonuri divine.

Agilitatea sa era extraordinară, iar faima îl ducea din teatru în teatru şi din spectacol în spectacol.

Fiind în plină glorie, evident, prietenii nu întârziară să apară. Erau tineri stilaţi, fini cunoscători ai vinurilor bune şi ai caselor de petreceri, acolo unde îl luară şi pe el, învăţându-l jocul de cărţi cu câştiguri şi pierderi şi cheful până târziu, ori, mai bine zis, până dimineaţa, devreme, în zori.

Fiind tot mai obosit şi mai fără poftă de muncă, spectacolele începură să fie tot mai rare, iar banii tot mai puţini.

Pe partituri se aşternu o pâclă de praf.
Cum însă la jocul de cărţi nu era nici pe departe aşa priceput ca la citirea şi interpretarea notelor muzicale, curând începu să facă datorii, apoi să nu le mai poată achita.

Într-o astfel de situaţie se afla şi acum când, exact cu o seară înaintea unui important spectacol, nemaiputând acoperi pierderea grea suferită la masa de joc şi nemaiavând ce pune la bătaie, pentru că deja pierduse şi ceasul, şi bijuteriile, şi tot ce mai avea de preţ, aşeză pe mijlocul mesei chiar violina de care nu se despărţise vreodată şi cu care ar fi trebuit să susţină concertul de a doua zi.

Pierzând-o şi pe aceasta, disperat şi rămas dintr-o dată fără niciun rost, cu sufletul gol şi tâmplele vuindu-i de remuşcări adânci, ieşi în stradă şi porni la întâmplare, pe aleile pustii la acel ceas târziu din noaptea înstelată.

Colindă astfel, fără ţintă, întregul oraş, până ajunse la periferie, apoi o luă de-a dreptul peste câmp şi merse aşa toată noaptea, fără nicio ţintă.

Spre ziuă, epuizat de mers şi de supărare, poposi sub un stejar falnic şi dormi aproape întreaga zi. Se trezi spre seară şi porni pe firul unei ape curgătoare ce se auzea în apropiere.
Iar cum în drum întâlni câţiva meri, accea-i fu hrana pe toată ziua; oricum, altceva n-ar fi putut mânca, copleşit fiind de prea mare tristeţe.

Merse aşa multe zile şi nopţi, ba dormind la umbra unei sălcii, ba hrănindu-se cu poamele găsite în drum.

Apoi câmpia se termină, începând să urce lin pe nişte coline împădurite, în timp ce anotimpurile se schimbau unul după altul.

Urcă munţi şi coborî văi, fără să schimbe o vorbă cu vreun om, ori fără să se apropie de vreo aşezare omenească.
Nu ştia cât timp trecuse, dar aplecându-se să bea apă dintr-un izvor, într-o zi văzu în faţa sa un om bătrân, cu o barbă mare, stufoasă şi aurie, ce-i curgea în valuri pe piept.

- Moşule, îi zise el uimit, cine eşti tu şi de unde mi-ai apărut asa, deodată, în drum?

Dar moşul, în loc să-i răspundă, părea că-l întreabă, la rândul lui, acelaşi lucru.

Atunci înţelese că aceea era imaginea lui văzută în apă, că moşul acela era chiar el, un călător pribeag prin lume.

Se ridică şi îşi reluă mersul fără de rost, peste alţi munţi şi alte văi, trecând ape şi păduri, câmpuri cu flori şi ţărmuri de mare.

Astfel ajunse într-un târziu pe un drum prăfuit de ţară, în şanţul căruia văzu oprite pentru popas, căruţele cu coviltire înalte ce trăgeau după ele vagoanele ţipător colorate ale unui circ ambulant.

Trebuind să treacă chiar pe lângă ei că aşa ducea drumul, le dădu bineţe şi văzu atunci că o adâncă tristeţe îi copleşise pe toţi, unii plângând cu nasul în batiste, alţii suduind şi aruncând cu căciulile de pământ:

- Ce-o să ne facem noi acum? Vai, vai, ce nenorocire! Cum ne vom duce zilele de azi înainte? şi hai, noi ca noi, dar cum vom câştiga bani pentru a ţine în viaţă bietele animale? Oh, vor muri, săracele, fără nicio vină…

- Dar ce s-a întâmplat, oameni buni, de vă tânguiţi aşa?

- O nenorocire, călătorule! Răspunseră ei, luându-se cu mâinile de cap şi continuând a se văieta.

- Moş Niccolo, cântăreţul nostru la vioară, s-a prăpădit, lăsându-ne fără interpret! Cine va mai cânta de-acum, la fiecare număr în deschidere, apoi melodiile săltăreţe, pe care tigrii şi leii treceau prin cercul de foc, ori acordurile dramatice în care balerinii noştri îşi fac salturile periculoase la trapez?

- Vai, nouă, vom rămâne pe drumuri! Continuau ei a se văieta!

Tristă poveste, gândi călătorul nostru, atins de nenorocirea abătută asupra lor.

Dar cum nu avea cu ce să-i ajute, se hotărî să plece mai departe, pe drumul lui.

- Dacă tot eşti aici, îi zise un voinic ce părea conducătorul caravanei, nu stai moşule, să ciocneşti cu noi un pahar, în cinstea răposatului? Ori eşti grăbit să ajungi undeva, departe?

- Ba eu n-am nicio grabă şi nici unde ajunge, răspunse el, aşezându-se alături, pe o roată culcată la pământ.

Apoi femei cu fuste înflorate şi agrafe aurii aduseră de-ale mâncării şi o ulcică de băutură şi, pentru prima dată de nu mai ştia de cât timp, mâncă hrană gătită şi bău, stând la taclale cu aceşti oameni până târziu, ascultându-le poveştile, amintiri mai vesele şi mai triste, căci el nu ştia ce-ar fi putut povesti: nimic nu părea să-şi amintească din viaţa lui trecută, nu ştia dacă avusese vreodată o casă, ori vreo îndeletnicire oarecare.

Şi totuşi, vinul băut după atâta timp în care-i uitase gustul, avu o oarecare influenţă asupra lui, făcându-l mai prietenos şi ajutându-l să prindă curaj intrând în vorbă cu toţi actorii întâi, apoi şi cu femeile, apoi începu să se plimbe de la o căruţă la alta şi de la un vagon la altul, văzând animalele şi minunându-se de frumuseţea lor.

La un moment dat, intrând de colo colo fără rost, pe un scăunel văzu o cutie neagră, cu marginile roase de trecerea timpului.

Ceva înlăuntrul lui tresări.
De unde, nu ştia, dar îi era clar că această cutie nu-i era străină, ba chiar îi amintea de ceva ce parcă-i stângea inima.
Se apropie timid şi întinse mâna cu teamă, mângâind-o de-a lungul. Îşi simţi degetele vibrând într-un fel ciudat, cum nu-şi mai amintea să i se fi întâmplat vreodată.

Şi totuşi…
Ceva parcă-i părea cunoscut, avea un sentiment că nu face acest lucru pentru prima oară, că toate aceste gânduri şi sentimente le-a mai trăit cândva, cine ştie când.
- Aceea e vioara lui moş Niccolo, îi zise o femeie ce-l privea curioasă, neînţelegând privirea lui uimită.
Desfăcu încet capacul şi văzu înăuntru o bijuterie cu patru corzi, ce avură darul de a-i transmite un sentiment ciudat, împreună cu amintirea unor sunete sublime, asemănătoare trilurilor pe care păsările pădurii le ridică spre înalt.

Ridică vioara şi o puse pe umăr, apoi începu să plimbe arcuşul încet, pe corzile ce răsunară rotund, cu un sunet plin, încărcat de lirism, în tonuri divine.
Începură să se adune toţi într-un suflet, fermecaţi de acordurile neaşteptate. Dintr-o dată părea că vioara vorbeşte, geme şi suspină. Câţiva căzură în genunchi, mulţumind cerului: se şi vedeau deja salvaţi.
- Dacă zici că nu ai casă şi familie ori prieteni care să te aştepte, rămâi, moşule, cu noi, fii salvarea noastră! Vom cutreiera împreună satele şi oraşele, vom da spectacole şi lumea va veni să ne vadă; vom fi bucuria copiilor şi nu numai a lor. Te-nvoieşti?
- Bucuros, răspunse el, mai ales că oricum, ceea ce simt în acest moment e ciudat şi pentru mine şi acum, chiar de-aş vrea să mai plec, simt că ceva mă ţine aici, vrăjit de acest instrument mirific.
Rămaseră astfel împreună şi chiar de a doua zi reîncepură spectacolele, străbătând sate şi oraşe necunoscute, în care faima lor şi în special a talentatului interpret ajungea cu mult înaintea lor, oamenii aşteptându-i în fiecare loc cu merinde şi felurite daruri menite a le face şederea cât mai plăcută.

Astfel ajunseră într-o bună zi la curtea unui senior vestit atât pentru bogăţia sa, dar şi pentru bunătatea şi frumuseţea sufletului său. Aflând acesta că un circ vestit se afla la poarta cetăţii, trimise un servitor să-i cheme înăuntru, să-i ospăteze şi să-i găzduiască peste noapte, pe oameni şi pe animalele lor, ora fiind deja înaintată acum şi urmând ca a doua zi, dis de dimineaţă, să fie instalaţi în teatrul de vară, pentru a începe repetiţiile în vederea spectacolului din seara următoare, la care avea de gând să vină împreună cu soţia şi fiica sa.

Dormiră astfel, pentru prima dată după amar de vreme lungă, în paturi cu cearceafuri albe şi mâncară din farfurii de porţelan albastru, cum nu-şi aminteau să mai fi văzut.
Dimineaţa făcură pregătirile necesare iar spre seară, când locuitorii cetăţii începură a se arăta pe la poarta teatrului, ei erau gata, pregătiţi de spectacol.
Veniră stăpânul şi soţia, dar singuri, căci frumoasa lor fiică, Angela, era ţinută la pat nu de o boală, cât de un presentiment ciudat, că în curand, ceva straniu avea să i se întâmple…
Spectacolul avea un succes colosal, oamenii şi în special copiii fiind încântaţi de animalele ce executau salturi periculoase prin cercuri de foc, de balerinele şi de partenerii lor care dansau minunat, apoi se căţărau pe frânghii subţiri, coborâte din plafon, mergeau pe sfoară deasupra tuturor şi făceau salturi periculoase, de la o foarte mare înălţime.

Toţi aplaudau şi strigau în gura mare, ovaţionând artiştii şi rechemându-i iar şi iar, în faţa spectatorilor, spre a repeta un număr sau altul, încântaţi de acest spectacol.
Angela asculta din camera ei, aşezată în vârful turnului dinspre răsărit, bucurându-se că măcar ceilalţi se distrează atât de bine şi regretând că nu era cu ei.
La un moment dat însă, păru că se lăsă tăcerea; ţipetele amuţiră, aplauzele încetară brusc şi peste liniştea nopţii începu să se audă o melodie de o mare frumuseţe. Părea o muzică divină, cântată de îngerii înaltului, o melodie ce exprima o imensă durere şi o neţărmurită tristeţe, izvorâte parcă dintr-o inimă sfâşiată.

Umbra durerii se revărsă până aici, asupra turnului stingher, melancolică şi dramatică. Sunetul viorii plutea prin văzduh încărcat de lirism şi pasiune, subjugând inima tinerei fete care asculta fermecată, nevenindu-i să creada că ceea ce se întâmplă e real.

Se ridică şi porni desculţă pe treptele reci de marmură, alergând spre teatrul de vară, spre a vedea cu ochii ei pe minunatul interpret ce putea impresiona într-atât sufletul ei pur, cu măiestria sunetului fermecat.

Când o văzu apărând în pragul uşii, cu părul negru despletit în valuri peste cămaşa albă, brodată cu fir auriu, cu ochii mari şi pielea de o paloare străvezie, Alexandru rămase înmărmurit de neasemuita ei frumuseţe.

Dintr-o dată, ca într-o târzie trezire la viaţă, arcuşul său prinse viaţă, zburând pe deasupra corzilor.
Triluri dintre cele mai vesele se înălţau acum din cutia fermecată, umplând sala imensă a teatrului de bucurie şi speranţă, de frumuseţe şi voie bună.

Acum toată lumea aplauda frenetic, mulţi zicându-şi în gând că aceste clipe vor rămâne veşnic în amintirea întregii cetăţi după plecarea circului căci, de bună seamă, astfel de interpreţi nu vor mai cânta vreodată pe această scenă, deoarece nici măcar unul la fel de minunat nu mai putea exista pe pământ.

La sfârşitul spectacolului, stăpânul cetăţii, de asemeni încântat de talentul neasemuit al interpretului, fiind aceasta şi singura seară în care ei rămâneau în cetate deoarece a doua zi erau aşteptaţi în alt oraş, de alţi locuitori la fel de nerăbdători, îi invită la masă, în sala mare a ospeţelor.

Cum unii se scuzară că fiind prea bătrâni şi obosiţi, mai degrabă s-ar fi culcat, pentru a se odihni în vederea drumului şi a programului greu de a doua zi, doar violonistul şi vreo câţiva balerini acceptară invitaţia, cu multă bucurie.

Câţiva servitori îi conduseră în sala de baie unde, după ce se îmbăiară în duşuri cu jeturi de ape parfumate, li se aduseră frizerii pentru bărbierit şi tuns, căci părul şi bărbile lor arătau acum în foarte mare neorânduială.

Şi nu mică le fu mirarea când, după ce îi dădură jos barba şi pletele, în locul moşului violonist apăru un bărbat încă tânăr, chiar dacă uşor maturizat, prin expresia de durere întipărită pe faţă. Ochii, însă, albaştri precum cerul, îi erau strălucitori, un licăr jucăuş sclipind în ei ca o rază de speranţă.

Apoi, după ce şi alţi servitori veniră şi le aduseră haine curate şi frumoase, potrivite pentru a fi prezentaţi şi a mânca la masa seniorului, aspectul lui se schimbă în întregime, arătând acum ca un adevărat nobil, frumos şi mândru.

- Dar cine e acest tânăr încântător? întrebă stăpânul uimit.

- Sunt Alexandru, violonistul trupei ce tocmai v-a încântat în sala teatrului, rosti el simplu, cu o plecăciune adâncă spre acesta, urmată de altele şi mai adânci înspre soţia acestuia şi încântătoarea lui fiică ce li se alăturase.

Când ridică ochii din pământ şi privirile li se întâlniră, ştiură amândoi că soarta făcuse să se întâlnească, simţindu-se hărăziţi unul altuia, dintotdeauna.

În timpul mesei continuară să vorbească doar cu privirile, vorbele fiind inutile, în această deplină armonie sufletească, în care gândurile lor erau parcă unul singur.

Dar seara trecu pe nesimţite, aşa cum trec toate clipele minunate, pierdute fiind, fără putinţă de-a fi vreodată regăsite.

După ospăţ urmă o noapte lungă, în care niciunul nu dormi.

Dis de dimineaţă, pe când încă nu se luminase de ziuă, porţile cetăţii se deschiseră larg şi prin ele, rând pe rând, căruţele colorate, pline cu oameni, animale şi decoruri ale circului ambulant, trecură, în mersul lor legănat şi monoton, urmând alte drumuri şi poteci ce aveau să le poarte gândurile, visele şi speranţele înspre alte orizonturi, tot mai îndepărtate.

La o fereastră aflată în cel mai înalt turn dinspre răsărit, printre şuviţe negre ca abanosul ce se zbenguiau în vântul dimineţii, o mână micuţă cu pielea albă flutura o batistă din care câteva lacrimi se-mprăştiară pe bolta încă plină de stele, amestecându-se cu acestea.

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.