Violinne


Capitolul 9


Stăpânul Galaxiilor îşi privea mulţumit opera de-o viaţă: sisteme cu masă proprie, unite de forţe gravitaţionale, alcătuite din stele, praf şi gaz interstelar, ba chiar legate gravitaţional şi între ele, organizate în grupuri de galaxii ori clustere stelare, adesea dominate de câte-o galaxie eliptică gigantică, ori superclustere de zeci de mii de galaxii.
Într-adevăr, o operă monumentală, realizată cu multă muncă şi efort îndelungat.

Dar cum începuse această trudă?
Îşi aminti zilele acelea triste în care, de sus, stând singur şi retras într-o nebuloasă de reflexie umbrită de nori moleculari şi privind Planeta, un fel de sanctuar albastru populat cu suflete stinghere, impresionat fiind de toate lacrimile poveştilor de dragoste neîmplinite, de frumuseţea şi puritatea lor, de tragismul şi de lumina pe care aceste lacrimi o radiau în jur cu o forţă ameţitoare, se hotărî să le adune pe toate în mănunchiuri mici şi strălucitoare cu care să-şi împodobească bolta întunecată, făcând din acestea alaiuri ca de sărbătoare şi sperând din tot sufletul ca mai apoi, când roiurile spiralate vor fi îndeajuns de multe şi lumina lor va deveni de-ajuns de strălucitoare, la rândul lor să întoarcă aceeaşi bucurie înapoi, înspre cei trişti, ale căror lacrimi le generaseră.

Adună astfel, seară de seară, de pe alei de parcuri umbrite de castani în floare şi de pe ţărmuri de mări scăldate în valuri înspumate, de sub balcoane acoperite de iedera înmiresmată şi chiar de prin buchete de flori ofilite, ba chiar şi de prin poeme de un lirism sfâşietor scrise pe pergamente mai vechi ori mai noi, mănunchiuri de lacrimi mari şi strălucitoare, legate-n salbe bogate, argintii. Fiecare bob de astfel de rouă era însoţit de povestea lui cea tristă şi care îl generase, astfel că alături de spiralele albe de lumină se adunau şi materii întunecate, dar şi energii întunecate, toate ajungând să populeze, în scurt timp, bolta Măritului Stăpân.

Cu timpul, aceste poveşti negre şi triste, mai întâi mici şi aproape invizibile, continuară să crească devenind nu doar vizibile dar şi înspăimântătoare, căci puterea lor de a absorbi totul din jur într-un nor întunecat era aşa de mare, încât ele deveniră nişte găuri negre, de temut, pentru întregul Univers.

Şi multe steluţe firave se pierdură astfel, împreună cu poveştile lor, printre aceste stele neutronice, lucru de o copleşitoare tristeţe şi care pe Planeta Albastră se vedea clar, de câte ori o iubire murea şi era uitată.

În locul lor însă, al acestor iubiri abandonate, altele noi şi firave se năşteau în sufletele oamenilor, întâi abia înmugurite pentru ca apoi să răsară cu atâta forţă şi pasiune încât, atunci când ele, datorită răutăţii oamenilor ori mentalităţilor sau chiar din cauza vreunei bizare neînţelegeri, deveneau imposibil de realizat, fiind sortite pieirii ca atâtea altele, exploziile de lacrimi create de acestea brăzdau bolta ca nişte supernove, strălucind timp de multe luni şi propagând unde de şoc ce străbăteau Universul, într-un nor înecăcios de gaz interstelar.

Şi astfel, încet, încet, bolta se umplu de galaxii gigante ce străluceau noapte de noapte, luminând aleile parcurilor şi sufletele celor îndrăgostiţi, care din strălucirea lor fermecată îşi luau în suflete lumina speranţei.

Dar ce se întâmpla atunci când lacrimile celor doi iubiţi, printr-un ciudat joc al întâmplării, ajungeau în galaxii diferite?

Ei bine, dorinţa lor de a se uni şi de a rămâne împreună, sfidând astfel spaţiile nemărginite şi timpul trecător, genera o forţă de gravitaţie între cele două galaxii atât de puternică, încât le ţineau apropiate şi astfel reuşeau să rămână şi ele aproape, învingând, în acest fel, orice obstacol.

Erau însă şi lacrimi ce se deosebeau mult unele de celelalte, cum de exemplu au fost odată o mulţime de lacrimi, ale văduvelor de război, ale soţiilor ori logodnicelor ai căror iubiţi muriseră pe front.

Râuri de luminiţe sclipitoare adunase atunci, din tranşee ori din casele în paragină. Cu toate acestea făcuse galaxii aparte, pline şi strălucitoare, separate între ele de spaţii intergalactice, pentru ca lumina lor să rămână de-a pururi o sursă de iluminare a minţilor celor puternici şi încercaţi de gânduri războinice, astfel încât aceste lucruri să nu mai fie posibile vreodată, în viitor, iar oamenii să iubească şi să dorească pacea.

Sigur că uneori, în seri ori în dimineţi întunecoase, pe boltă mai urcau şi lacrimi stinghere.

Aşa se întâmplase într-o dimineaţă devreme, când zorii zilei încă nu se iviseră şi, de pe Planeta Albastră, de la geamul din vârful unui turn de cetate, unde o fată frumoasă ca o prinţesă flutura batista în urma iubitului ei, o lacrimă zbură din batista tristei copile, ajungând la Poarta Universului.

Acolo, ea bătu încet, timidă şi, cu un oftat adânc şi cu umilinţă, ceru găzduire:
- Stăpân al Universului, primeşte-mă, rogu-te, spre a fi luminoasă făclie pe bolta-ţi întunecată.

- Dar pentru ce vrei, tu, copilă, să străluceşti pe boltă? întrebă el, mirat şi înduioşat, totodată.

- Pentru a lumina drumul vestitului cântăreţ la vioară, Mărite Stăpân, şi pentru a-l ajuta să o regăsească pe stăpâna inimii lui, atunci când va căuta drumul înapoi, căci o soartă crudă a făcut ca drumurile lor să se despartă acum, când abia se întâlniseră, dar va veni şi ziua când ele se vor uni pentru totdeauna.

- Prea bine, îi răspunse el, atunci tu vei fi Steaua Polară, căci datorită sclipirii tale deosebite, vei fi uşor de văzut cu ochiul liber şi vei fi un ajutor şi în orientarea altor călători, rătăciţi pe diverse meleaguri, până când îţi vei împlini menirea.

Vei face parte din constelaţia Carul Mic.

Începând din acea clipă, mica stea luminoasă purtă paşii drumeţilor pe nesfârşite cărări pe tot timpul nopţii, însă în timpul zilei preocuparea ei era cu totul alta.
Întreba în stânga şi-n dreapta cum ar putea ajuta pe cei doi sărmani vitregiţi de soartă, ea neştiind toate rosturile şi tainele Universului.

Găsi atunci o stea bătrână şi bună cunoscătoare a datinilor astrale, care o învăţă să se ducă în prima zi a lunii în Sala Luminii Înţelepte, acolo unde se întrunea Sfatul Sfetnicilor Stelari, singurii în măsură să o sfătuiască în această problemă nemaiauzită de nimeni până acum, în întreg Oceanul Interplanetar.

Străbătu atunci câteva sisteme stelare, nebuloase galactice şi extragalactice, roiuri şi alte formaţiuni stelare, până când, la distanţă de câteva zeci de kiloparseci şi sute de ani lumină, găsi Palatul Ceresc în care se întâlneau Înţelepţii Stelari, în Sfatul lunar.

- Ce doreşti tu, Frumoasă Stea Polară, o întrebă atunci un bătrân astru cu plete albe ca spuma laptelui şi glas blând ca o voce de înger, mişcat de frumuseţea ei.

- Aş vrea să luminez calea frumosului şi tristului muzicant, pe care stăpâna mea îl aşteaptă, plângând, în turnul din cetatea părăsită, Mărite Stăpân.

Auzind acestea, bătrânii căzură la sfat îndelungat, căci era treabă anevoioasă ca o stea să se amestece în rosturile pământenilor şi să le influenţeze destinele.

Se auziră glasuri ce povesteau spre pildă întâmplări oarecum asemănătoare, dar al căror final nimeni nu îl mai cunoştea azi, el fiind pierdut prin negura timpurilor, apoi alţii scoteau din biblioteci vechi, tomuri de învăţături, pe care o pulbere stelară se aşternuse în straturi groase, de când nimeni nu mai avusese nevoie să le frunzărească, citind apoi din ele pasaje întregi, comentându-le şi întorcându-le pe toate părţile, până când, într-un târziu, luară o hotărâre pe care Mai-Marele Înţelepţilor Stelari i-o comunică, urcându-se pe Tronul Sfintelor Hotărâri:

- Citind toate scrierile vechi şi sfătuindu-ne în această pricină, luând în consideraţie Codul Legilor Intergalactice dar ţinând seama, în acelaşi timp şi de acela al Legilor Pământene, noi, Sfatul Sfetnicilor Stelari, întruniţi azi în Sala Luminii Înţelepte,

DECIDEM:


Este interzis amestecul dintre stele şi oameni, aceasta putând duce la stricarea armoniei universale, atât de greu găsite, în atâtea milioane de ani lumină.

Totuşi, fiind noi înşine creaţi din lacrimi de durere ale locuitorilor Planetei Albastre şi înţelegând prea-bine suferinţa tinerei domniţe precum şi greaua misiune pe care frumoasa steluţă sclipitoare şi-a asumat-o, o sfătuim pe aceasta să caute lacrima pribeagului violinist şi să o îndrume spre Universul Galactic.

Abia după ce şi aceea se va fi transformat într-o stea şi se vor fi unit amândouă, acest lucru fiind posibil între stele, devenind o singură stea, dublă, aceea va putea călăuzi paşii celor doi iubiţi spre Marea Reîntâlnire.

Auzind acestea, steluţa argintie mulţumi frumos şi plecă înapoi, în galaxia ei de adopţie, reluându-şi locul şi menirea pe boltă.

De-acolo, de sus, privind noapte de noapte, nu-i fu greu să-l găsească pe cântăreţ, mai ales că trupa lui călătorea cu nişte căruţe atât de colorate, iar faima lor şi aplauzele cu care oamenii îi întâmpinau peste tot, nu puteau decât să o ajute.

Astfel, într-o seară târzie, îl văzu retras lângă o salcie plângătoare din apropierea circului, pierdut în gânduri de o adâncă tristeţe, mâhnire şi durere.

Îşi amintea, zi de zi şi seară de seară, acea dimineaţă în care părăsise cetatea şi unde, fata visurilor sale rămăsese fluturând batista la geamul din turn, scăldată în lacrimi amare.

În timp ce revedea această imagine pentru a nu ştiu câta oară, o durere îi săgetă pieptul de supărare, iar o lacrimă mică şi stingheră i se strecură printre pleoape, sclipind în întunericul nopţii senine.

Văzând-o atunci, Steaua Polară se şi grăbi spre ea şi făcându-i semne prieteneşti, o chemă spre înaltul cerului. Mirată întâi că nici nu poposise bine în lumea aceasta şi iată, cineva o şi cunoaşte ba chiar o şi cheamă acolo sus, în Ţara Luminii, micuţa lacrimă îşi luă zborul si, poposind din timp în timp, ba pe câte o pală de vânt, ba pe câte o rază de lună, spre a-şi reîntregi puterile firave, străbătu stratul atmosferic ţesut de gânduri şi sentimente ale celor ce îşi duceau zilele pe Planeta Rotundă.

După un timp, continuându-şi zborul lin, ca o legănare de vis, intră în alte atmosfere mult diferite, unele primitive, altele mai puţin gazoase, de transparenţe şi densităţi diferite.

Aici, străbătând o nebuloasă imensă, era cât pe-aci să cadă într-o gaură neagră dintre cele mai periculoase şi fără putinţă de scăpare, ce se aflau împrăştiate în jur.

Noroc că Steaua Polară o zări la timp şi, într-un efort suprastelar, îşi spori energia, intensificând lumina întocmai ca un puternic reflector astral, cu care lumină drumul micuţei lacrime rătăcite în spaţiu şi astfel aceasta reuşi într-un final să ajungă la Poarta Universului.

Aici, fiind deja aşteptată, poarta se deschise larg şi în prag apăru steluţa ce-i furase inima cu strălucirea ei încă din primul moment în care o zărise.

Se îmbrăţişară fericite, devenind o stea dublă de o frumuseţe fără de seamăn, cum nimeni nu mai văzuse.

Acest lucru nu rămase fără ecou, căci multe perechi de îndrăgostiţi, privind cerul în noaptea înmiresmată, o văzură şi se bucurară nespus, ştiut fiind că stelele duble poartă mult noroc celor ce le zăresc, în special dacă sunt îndrăgostiţi.

De aceea ele sunt căutate cu nerăbdare de tinerii ce privesc bolta înstelată perechi-perechi, iar de cele mai multe ori când văd o stea dublă, ei îşi pun şi o dorinţă arzătoare, pe care astrul le-o va îndeplini întocmai.

Mai târziu, drept mulţumire pentru acest ajutor, cei mai talentaţi a scrie rime ori partituri cu note muzicale îi compun versuri de slavă şi mulţumire, acompaniate de acorduri divine pe care interpreţi cu mult har le cântă cu măiestrie la instrumente dintre cele mai minunate, precum naiul, vioara ori flautul.

Urmară zile fericite pentru steaua dublă ce străbătea Universul de la un capăt la altul într-un dans feeric, de mulţumire şi recunoştinţă pentru această reîntregire a două jumătăţi într-un întreg atât de pur şi luminos.

Era o stea dublă atât de fericită, încât aproape uitase de nefericirea celor doi tineri rămaşi acum pe Pământ, singuri şi părăsiţi, nu doar de noroc şi de speranţă, ci şi de înseşi lacrimile lor în care sufletele îndurerate îşi picuraseră tot dorul şi chinul aşteptării.

Într-o noapte însă, plutind ea pe bolta imensă, fericită şi fără griji, neatentă în jur şi cu capul în nori ca orice stea îndrăgostită, se împiedică de un roi stelar ce lenevea pe mijlocul drumului şi căzu pe burtă, cu faţa în jos. Văzu atunci pe frumoasa domniţă la fel de tristă şi la aceeaşi fereastră, aşteptând în zadar şi-şi aminti...

Se ridică în grabă şi, părându-i rău că uitase promisiunea făcută, străbătu pe fugă serpentine de constelaţii măsurând de fiecare dată Pământul în lung şi-n lat, până când zări, la o margine de drum, muzicantul ce colinda lumea cântându-şi deznădejdea pe strunele viorii care strigau şi implorau, oftau şi suspinau.

Hotărî atunci, pentru a uni drumurile celor doi îndrăgostiţi, să traseze o dâră de lumină albă şi strălucitoare ca o Cale Lactee, între castel şi arborele sub care violonistul îşi găsise adăpost.

Zis şi făcut: luă cu amandouă mâinile praf stelar din acela care umplea încăperile Universului şi-l presără într-o potecă ce şerpuia peste mari întinderi de pământ, urcând dealuri şi creste de munţi, coborând văi adânci, apoi trecând râuri peste pietre albe, calcaroase ori traversând câmpii înmiresmate.

De câte ori praful se termina, trebuia să adune altul şi altul, căci drumul era lung; mai chema în ajutor meteori ce-şi făceau plimbările de seară pe aleile Universului şi ploi de stele căzură în completarea potecii şi astfel, într-un târziu, calea albă şi luminoasă era trasată între ei şi nu mai trebuia decât ca talentatul călător să o vadă şi să o urmeze.

Şi într-adevăr, într-o seară, văzând el poteca imaculată ce parcă-l chema să pornească la drum, i se păru că acesta era un semn divin, se bucură nespus şi, ridicând ochii spre cer să mulţumească Măritului Stăpân, văzu acolo steaua dublă şi dintr-o dată înţelese. Se ridică şi porni la drum.

Iată însă că drumul era lung şi greu de străbătut: câmpiile erau nesfârşite, apele mult prea adânci iar munţii păreau din ce în ce mai înalţi şi mai greu de urcat.

Trecură anotimpuri, veri călduroase în care arşita soarelui pârjolea totul în cale, apoi ierni geroase, în care nămeţii de zăpadă făceau drumul tot mai anevoios, apoi trecură ani şi puterile începură tot mai mult să-i slăbească.

Mergea însă în continuare, deşi tot mai greu, nevoind şi neputând să renunţe.

Într-un târziu, obosit şi plin de răni, căzu într-o margine de şanţ, chiar în apropierea cetăţii.

În zadar încerca a se ridica, puterile îi slăbiseră de tot, abia de mai putea respira, cu greu.

Văzând că nu se mai poate târî nici măcar un metru, renunţă, aşteptând să treacă vreun om şi văzându-l acolo, epuizat de efortul uriaş, să-i dea o mână de ajutor, ori poate chiar să dea o fugă în cetate şi acolo să o anunţe pe domniţă de venirea lui.

Ştia că ea îl aşteaptă şi va trimite servitori şi medici care-l vor ajuta să ajungă lângă doamna inimii sale, îngrijindu-i rănile şi punând capăt astfel şi suferinţelor frumoasei fete al cărui chip nu-i părăsise nicio clipă gândul..

Iată însă că orele treceau şi se lăsă întunericul.

Apoi noaptea trecu şi ea şi veni o altă zi, care dispăru la fel, odată cu ultimele raze de soare şi tot aşa, zi după zi şi noapte după noapte, în care puterile lui erau tot mai slăbite, de-acum neştiind nici măcar dacă şi-ar mai fi putut reveni vreodată, căci părea că se stinge uşor, odată cu ultimele pâlpâiri de viaţă, dar nimeni nu trecea pe drumul din jurul cetăţii.

Ce se întâmplase?
Ei bine, lumea întreagă din cetate şi din împrejurimi era înăuntru, umplând marea biserică, la slujba de înmormântare a domniţei care tocmai se stinsese ca o lumânare, după atâţia ani de tristeţe şi jale adâncă.

Cu toţii o plângeau îndureraţi, căci tare o iubiseră pentru frumuseţea ei şi pentru inima bună, stându-i acum aproape, pentru a-i aduce un ultim omagiu, în semn de rămas bun.
În acel moment, deşi noaptea era senină şi înstelată, se porni deodată o ploaie ce curgea râuri, râuri, de sus, înecând pământul: steaua dublă plângea cu lacrimi adevărate

footer

Copyright © 2018 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.