Ca un dragon cu multe picioare,
Prin şanţuri de noroi, ne târâm,
Pe umerii noştri, cerul apasă tare,
Ca un dragon fără cap, rătăcim.

Din pământ, un sânge mizer tâşneşte,
În el, stele strălucesc indiferente,
Pădurea din jur, cu noi, se-nfrăţeşte,
Căzând în gropi comune, valuri lente.

Îmi strâng arma la piept, ca un amant,
E tot ce mai am, şi-n acest haos trist,
Văd sufletul meu, alb şi senin, cum se înalţă-agonizant..
Ce bine! începusem să cred că nici nu mai exist.