Violinne


Peştera Făgăduinţei

Actul întâi
Personaje:
Scriitoarea – o femeie între două vârste.
Conştiinţa – o fetiţă cu codiţe şi biberon.
Răzvrătirea – o femeie cu pipă.

Decor de peşteră.
În mijloc, o masă cu un laptop. Alături, pe scaun, scriitoarea, priveşte absentă, în jos. În dreapta scenei, o bancă. Lângă ea, Conştiinţa suge din biberon, sare un şotron imaginar şi din când în când se opreşte şi o priveşte pe scriitoare, mirată. În stânga, Răzvrătirea trage dintr-o pipă goală, se-nvârte-n cerc, face semne ciudate.

Conştiinţa (se uită mirată, spre Scriitoare): Ce naiba faci acolo? Credeam că scrii, mă gândeam să nu te deranjez…

Scriitoarea (distrată): Mă uit cum o gâză mică se zbate să iasă din noroi. Evident, de ce se zbate, mai rău se-afundă... Nu mi-e milă, nu-mi plac gândacii; nici n-aş fi văzut-o, dar m-a stropit puţin. Mie nu-mi place noroiul. Pot s-o strivesc cu talpa ghetei, dar mă murdăresc pe talpă... Oricum va pieri, încet. Gândacii nu trăiesc în soare. Scot uneori capul din noroi şi împroaşcă în jur. Puţin.

Răzvrătirea (cu un gest de indiferenţă): De ce-i bagi în seamă?

Scriitoarea (visătoare): Unii, mai abili, reuşesc uneori să atragă simpatii, luând forme înşelătoare, atunci când, pentru câteva clipe, îşi răsfiră aripile exact ca un fluture... apoi se întorc în noroi, unde le e locul.

Conştiinţa (sare o coardă imaginară): Oricum, eu nu te deranjez prea des…

Răzvrătirea (autoritară): Fii şi tu mai aprigă, mai luptătoare! Stai aici şi visezi că scrii… Nici măcar că trăieşti, doar că scrii…

Scriitoarea (ridică din umeri cu un gest de nepăsare): Cu cine să lupt? Cu oameni? Pentru mine, s-a dus de mult vremea acestor lupte.

Răzvrătirea (gânditoare): Luptă cu idei!

Scriitoarea (cu un zâmbet trist): Nici cu idei, eu nu vreau să schimb lumea, doar să mă bucur de ea atât cât îmi e permis. Şi nici cu morile de vânt - nu am timp, sunt doar un om cu vreme limitată; am fugit totdeauna de conflict şi de mârlănie (scuzaţi expresia), nu am găsit absolut nici un singur motiv care să mă determine să suport starea conflictuală.

Conştiinţa (se opreşte din joacă): Acum vrei un premiu pentru pace?

Scriitoarea (zâmbind): În afara competiţiilor sportive, singurul om cu care am luptat vreodată am fost eu însămi. Foarte rar. Şi destul de neconvingător…

Conştiinţa (autoritară): Atunci, scrie!

Scriitoarea (cu un gest de indiferenţă): Ce să scriu?

Conştiinţa (zâmbind): Scrie şi tu despre copilăria ta frumoasă, cu nostalgie, despre satul natal. Obiceiuri, datini…

Scriitoarea (mirată): Satul meu natal a fost un oraş în plin avânt industrial. Ce să scriu? Că împreună cu prietenele mele speriasem bravii gospodari spărgând geamuri, rupând flori şi alergând şi sfinţii prin biserici?

Conştiinţa (încurcată): Nu, lasă asta…

Răzvrătirea (râde): La şcoală te duceai să dai lecţii şi să te odihneşti.

Conştiinţa (visătoare): Şi de câte ori se întâmpla să vrea careva să-ţi dea vreun premiu, fugeai de la locul accidentului.

Răzvrătirea: De fapt, ai fost mereu un fel de regizor care-şi juca prost personajele.

Scriitoarea (zâmbeşte amar): După ce mi-aţi tras sforile atâta timp, acum tot voi mă criticaţi? Am fost ca o marionetă în mâinile voastre…

Răzvrătirea (râzând): Ai fost ca o păpuşă blondă. Ne-ai privit şi ne-ai ascultat, oarbă şi surdă, ca să zic aşa…

Conştiinţa: Eu oricum sunt mută… de uimire, în faţa ta… ce să-ţi mai zic? Am încercat odată să intru în capul tău… era aglomerat ca-ntr-un cimitir de idealuri, n-am reuşit.

Răzvrătirea (râzând): Aia era inima, acolo e balamuc!

Scriitoarea (zâmbeşte amar): Ştiu, după care o să-mi spuneţi că, de fapt, eu n-am nici cap, nici inimă.

Conştiinţa: Ba ai, dar nu-s autentice. Capul e un plagiat după Capul Bunei Speranţe iar în loc de inimă ai o căpşună pârguită. Aşa cum nici mâinile nu sunt în ordine. Ţi-am spus că o mână spală pe cealaltă… la tine, parcă-s de sexe şi orientări ideologice diferite…

Scriitoarea (zâmbeşte amar, spre Conştiinţă): Oricât m-aş înghesui, nu pot avea loc în imaginaţia ta. Tu nu înţelegi: idealurile mele nu sunt la cimitir; unele au căzut atât de jos, încât nu le-am mai putut atinge, iar pe altele le-am mutat în Veşnicie, ca să nu piară niciodată. Oricum mergeau în sensuri inverse şi contradictorii şi se-mpiedicau unele de altele. Dintr-un astfel de accident ai răsărit tu, o mogâldeaţă… numai gura e de tine.

Conştiinţa (tristă, apoi arătând spre Răzvrătire): Eu măcar mai vin pe la tine uneori, chiar dacă nu te găsesc niciodată acasă, dar tu nu te arăţi deloc. Dacă nu vrei decât laude, să te laude ea! Oricum, sunt şi conştiinţa ei…

Scriitoarea (amar): Ea nici nu există. Este doar chemarea instinctului confiscat.

Răzvrătirea (se uită în jur, preocupată): Aiurea, dacă n-aş fi eu, voi nici n-aţi ştii că aici, la Fabrica de Idealuri, sunteţi într-o cameră fără ieşire.

Conştiinţa (privind şi ea de jur împrejur): Ai dreptate, nicio uşă, nicio fereastră… De-aici nu mai iese nimeni!

Scriitoarea (priveşte în sus, căutând parcă ceva): Dar steaua călăuzitoare? Nici ea nu mai e?

Răzvrătirea (râzând): Nici n-a fost. Aia era o dâră de lapte oglindită în lac şi pe care-o lingea pisica, zicând că mănâncă stele căzătoare, scăpate de sub controlul minţii.

Scriitoarea: Atunci, dacă nu pot pleca de-aici, e clar că n-o să pot ajunge niciunde. Şi ce departe aş fi ajuns, dacă n-ar fi intervenit, ca de obicei, destinul pisicesc.

Răzvrătirea (hotărâtă): Vrei uşă? Ţi-o fac eu!

Desenează cu creta o uşă pe perete, o deschide să-i facă proba, apoi o închide la loc. Gata, acum poţi să te simţi ca acasă. Spaţiul tău locativ e tăcerea absolută.

Apoi recită, dansând în jurul încăperii:

Din sălbatica-mi pornire,
Eu străbat furtuni de soare,
Tot prin uşi fără ieşire,
Şi-ntr-un cerc fără intrare…

Conştiinţa (mohorâtă, către Scriitoare): Nu-nţelegi, tu nu eşti pe o insulă pustie, ci chiar tu eşti o insulă pustie! Înconjurată de pietre de gânduri. Stânci, pe care valurile se sparg în cioburi de gânduri. O insulă plutitoare printr-un univers gol, ce curge ca un râu de lacrimi printre locatari fantezişti. Un râu format din propriile lor lacrimi…

Scriitoarea (gânditoare): Eu sunt un principiu!

Răzvrătirea (râzând, spre Conştiinţă): Cauţi argumente să-i justifici existenţa, ori ce? Ea oricum crede că Luna apare noaptea ca să-i lumineze ei inspiraţia.

Scriitoarea (zâmbeşte amar): Datorită vouă sunt acum o personalitate duplicitară, în locul unei personificări a inocenţei programate cosmic.

Răzvrătirea (râzând): Pardon, noi suntem într-o luptă din care nu există supravieţuitori!

Conştiinţa (mohotâtă): Păi da, că eu sunt la scară redusă, pe când tu te-ai extins cât veşnicia.

Răzvrătirea (cu mândrie): Şi la fel sunt orizonturile noastre. Al tău, la nivelul naivităţii tale minuscule, iar al meu, depăşind orice aşteptare…

Scriitoarea (întreabă mirată): Luna n-a venit cu primul tren?

Conştiinţa (indiferentă): Doar stelele. Dar coboară la următoarea. Aici n-are cine să le descarce.

Răzvrătirea (gesticulând larg): Corect ar fi să tragi şi tu nişte sfori, să le cobori din tren, apoi să le redai libertatea. Ce-ţi trebuie stele căzute? Păstrează distanţa! Ai tu himerele tale… Ca asta cu scrisul.

Conştiinţa (râde): Las-o, că acum nici nu mai scrie. A scris odată şi unii s-au apucat să citească…

Scriitoarea (visătoare): Aştept un transport de stele norocoase.

Răzvrătirea: Stelele norocoase sunt acum bufonii universului de care duhurile sfinte râd în hohote. Zboară călărind cai verzi pe pereţii cosmici.

Conştiinţa (cu un aer visător): Dacă aş putea visa aşa frumos ca tine, aş dormi întruna. Am vocaţie de Pădurea Adormită. Sunt sensibilă ca un cocoş pe gard. Apoi începe să sară şotronul imaginar.

Scriitoarea (după un timp, deranjată vizibil): Ce tot ţopăi aşa? Mai stai şi tu, locului. Uite, stai pe bancă.

Răzvrătirea (râzând): Dar ce, e Banca Naţională? Ea nu tinde spre orice filială.

Scriitoarea: Voi două aţi semnat cumva un tratat de pace? Că v-aţi adunat în jurul meu parcă aţi fi hora unirii. Un nimeni în bună vecinătate cu nimicul. Apogeul concilierii. Nemurirea, cu tărâmul celălalt.

Răzvrătirea: Şi-n mijloc, tu, marioneta sălbatică a deşertului de gândire. Vuind trist, ca ecoul prin sălcii.

Conştiinţa (gânditoare): Ecoul nu vuieşte prin sălcii, poate prin inima ta goală. Te joci de-a cuvintele.

Răzvrătirea (sec): Tu te joci de-a Dumnezeu, dai sentinţe.

Scriitoarea (visătoare): A te juca de-a orice, înseamna a te juca.

Răzvrătirea: Iar tu, de când tot dai întâietate tuturor, ai ajuns sa-ţi dai şi ţie. Dar tot nu treci. Stai la coadă, în aşteptarea unui ifos neîmblânzit al nemuririi. “Aspiraţiile” tale par să nu treacă de nivelul… plămânilor.

Conştiinţa (ironic): Noroc că n-ai şi nebunia propriilor convingeri.

Scriitoarea (visătoare): Ifosul nemuririi? Vă convine să râdeţi de moarte, când voi nici nu v-aţi născut, dar aveţi eternitatea în definiţie.

Răzvrătirea: Personalitate de sclav răsculat. Zornăie lanţurile, dar nu saltă fruntea din pământ, să nu-şi piardă stabilitatea.

Conştiinţa (ironic): Lasă, dragă… la origine toţi au fost maimuţe. Doar că, din copaci, unii s-au coborât pe frânghie, alţii au sărit direct în maşini iar alţii încă mai aşteaptă să-i ia un aerotaxi, care însă zboară prea sus. Aşa că aşteaptă să crească copacul.

Răzvrătirea (sec): Unii au căzut de pe crengi direct în genunchi. Dar au certificat medical. E criză mondială de maimuţe.

Conştiinţa (ironic): Acum e vremea boilor filozofi. Au ieşit de prin fabule şi-au împânzit pământul. Tropăie, tăcuţi – ca nişte filozofi, bătătorind cărări în răscruci, pe un cer fărâmiţat în colbul drumului.

Scriitoarea (categorică): Dacă o ţineţi tot aşa, cred că vă îndreptaţi amândouă spre restructurare şi arhivare…

Conştiinţa: Şi tu cu cine rămâi? Suntem singurii tăi prieteni, nu vezi?

Răzvrătirea (ironic): Ba nu, că mai are câteva sute, pe facebook.

Conştiinţa (mirată): Aia ce mai e?

Răzvrătirea (ironic): O treaptă superioară a conştiinţei colective. Acolo toţi sunt buni şi frumoşi. Au mai multe vieţi, ba unii chiar şi mai multe eternităţi.

Conştiinţa (minunându-se): Ooo, e Ţara Tinereţii Fără de Bătrâneţe şi a Vieţii Fără de Moarte… Să ne facem cont, să ne legitimizăm!

Răzvrătirea (dezamăgită): N-avem cum. Noi nu putem avea prieteni. Cine crezi tu că ar putea fi prieten cu propria-i Conştiinţă şi cu propria-i Răzvrătire, în acelaşi timp? Sau în acelaşi forum.

Scriitoarea (inspirată): Faceţi o licitaţie pe net. Tu, Conştiinţa, oferi mustrări… Iar tu, Răzvrătirea, motive! Câştigă cine dă mai multe iluzii. Se poate plăti şi cu visele altora, luate copy-paste. Se dă bonus, pentru foto color.

Conştiinţa (revoltată): Asta-i ficţiune!

Răzvrătirea (ironic): Are eleganţă…

Scriitoarea (visătoare): E atractivă…

Conştiinţa (încet): Obiecte! Năpăstuirea singurătăţii spulberată cu un click de mouse…

Scriitoarea (visătoare): Cei care poartă stele în suflet sunt ca o constelaţie uriaşă, în care legea gravitaţiei atrage şi pământuri noroioase. Dar le distilează şi înapoi aruncă doar cu pulberi de gând auriu precum bobul de grâu al lui Zarathushtra.

Răzvrătirea (îşi ia un aer savant): Idealurile ratate au stat totdeauna la baza tristeţii. Iar cele împlinite, la baza dezamăgirii. Fericirea stă în căutare!
Lărgeşte-ţi propriile margini, şi fericirea ta va creşte…

Conştiinţa (încet): Orice mască ascunde lacrimi. De bucurie ori de tristeţe, ca un actor care şi-a uitat rolul iar sufleorul l-a părăsit, alungat de un regizor sinucigaş.

Răzvrătirea (ironic): Idealurile voastre plictisitoare ascund frica de normalitate. Ale mele ascund naufragii prin infinit.

Recită, visătoare, fumând din pipa goală, cu gesturi largi:

Mă-ndrept către ţărm, ca oceanul,
Şi-adun anii mei trecători,
Din zarea ce-mi poartă aleanul,
Prin vagi continente de nori…

Conştiinţa (încet, către Răzvrătire): Pentru tine, jungla marilor idei e doar o intenţie de scuar.

Scriitoarea (visătoare, aparte, parcă vorbind singură): Poate scriu o carte… de onoare.

Conştiinţa (mirată): În care să scrie… cine?

Scriitoarea (visătoare): Marile adevăruri. Vor veni şi se vor semna, pe rând.

Răzvrătirea (vizibil mirată): Ce să caute marile adevăruri în peştera asta?!

Scriitoarea (visătoare): Misterul…

Conştiinţa (ironic): Aici, în Peştera Făgăduinţei! Inflaţie de adevăruri. Îţi pierzi timpul!

Răzvrătirea (sec): Timpul e infinit. Poţi pierde oricât, că nu se termină niciodată.

Scriitoarea (priveşte în jur, visătoare): Dacă aş avea măcar o fereastră! Să privesc prin ea, să văd lumea, ploaia, sau măcar o precipitaţie idealistă, soarele, luna, stelele… Dacă nu o rază de soare, măcar una de speranţă!

Conştiinţa (ironic): Poate şi-un om…

Scriitoarea (categorică): Ori soare, ori om. Eu vreau soare!

Răzvrătirea (zâmbeşte): Şi n-ai destule ferestre? În laptop. Deschide windows.

Scriitoarea (visătoare): Vreau să văd un soare adevărat.

Răzvrătirea (sec): La ce bun? Că tu oricum te-ascunzi în umbra lui.

Conştiinţa: În plus, suntem într-o groapă comună.

Scriitoarea (mirată): Nu-i adevărat. Suntem pe cel mai înalt pisc de munte.

Răzvrătirea: Suntem în peşteră. Unde vezi tu pisc? Dacă peştera asta ar fi într-un vârf de munte, ne-am prăvăli sub povara înţelepciunii…

Scriitoarea (visătoare): Profunzimea peşterii e aşa de mare, încât totul în jur e derizoriu.

Recită, cu un dramatism exagerat:

Idei se lovesc de pereţii de stâncă
Şi strigă, imploră, răcnesc din adânc,
Ascult, mă cutremur de jale şi încă
Plângând, dorm,… mă uit la TV… şi mănânc…

Măcar de-aş avea o oglindă.

Răzvrătirea: Vrei să-ţi faci concurenţă?!

Conştiinţa (ironic): Mai ales că ar fi una neloială. Ea nu şi-ar permite o discuţie aşa, între patru ochi, cu noi.

Scriitoarea: Cât o fi ceasul?

Răzvrătirea (deschide uşa şi priveşte afară, când în stânga, când în dreapta, apoi în sus, şi revine, închizând uşa la loc): Tocmai am trecut de infinitul mic, ne apropiem de cel mijlociu. Cât ai de gând să ne mai ţii ostatice aici?

Conştiinţa (ironic): Suntem la răscrucea marilor adevăruri, n-ai auzit? Vin de pretutindeni, ne-mpresoară, ne copleşesc.

Răzvrătirea (sec): Aiurea! Aici nu vine nimeni. Nici primăvara. Fiecare an începe în miezul verii şi se termină iarna, când nămeţii încep a se topi pe povârnişul gândului. Şi nici noi nu existăm.

Conştiinţa (mirată): Nuuu? Înseamnă că noi suntem viitorul…

Răzvrătirea: Suntem doar nişte ciorne…

Scriitoarea (visătoare): Poate dacă mi-aţi face rost de câteva superlative, chiar şi relative, aş putea scrie nişte cărţi.

Răzvrătirea (bate din palme, bucuroasă): Ura! Ne faci cărţi de vizită?

Conştiinţa (ironic): Îţi dăm drepturi de autor asupra autorităţii veşnice! Şi vom avea, în sfârşit, aici, bibliotecă. De fapt, chiar noi vom fi biblioteca…

Scriitoarea (visătoare): Voi scrie pe stâncă, să rămână pentru posteritate. Şi aşa, arta mea va avea forţă, purtând în ea măreţia şi trăinicia muntelui.

Răzvrătirea (mirată): Cărţi de vizită din granit?!

Scriitoarea (sec): Pun şi mică, să aveţi şi voi strălucire.

Conştiinţa: Eşti o impostoare! Ştii bine că n-ai permis de creat capodopere.

Scriitoarea (după un timp de tăcere): Următorul tren va veni încărcat de talent.

Conştiinţa (priveşte preocupată, în sus): În peştera asta mai avem cer? Adica… daca noi nu-l vedem, el mai există?

Răzvrătirea (arată cu degetul în jos): E pe partea cealaltă a Pământului, sub noi, cum ar veni. Da, suntem deasupra cerului! Ar trebui s-o luăm printre morminte, ca să ajungem în cer… Dar pentru asta, cred că ar trebui să murim, mai întâi.

Scriitoarea (zâmbind): Înseamnă că nu poate să-mi cadă nimic din cer, degeaba aştept.

Conştiinţa (ironic): În sfârşit, ai început să visezi în mod coerent şi cu simţ de răspundere…

Răzvrătirea (continuă, parcă luându-i vorba din gură): … colectivă. Vise în rime accidentale, gri şi efemere. Încolonate în pas de defilare, prin haosul sărbătoresc.

Scriitoarea (visătoare): Un singur compromis am făcut, de când mă ştiu: am ales să rămân eu închisă în colivie, în locul viselor mele, cărora le-am redat libertatea de a zbura, sfidând limitele. Meteoriţii cu aripi se cheamă îngeri?

Conştiinţa: Nu, dragă, e interzis să porţi aripi dacă nu eşti fluture! Meteoriţii sunt doar larvele din care vor ieşi îngeri şi se vor ridica la cer străbătând golul existenţial. Dar parcă se-aude curgând un râu…

Răzvrătirea (indiferentă): Nu-i niciun râu, trece apa sâmbetei. Mâine e sărbătoare.

Conştiinţa: Ne luăm sufletul de gală şi ne rugăm.

Răzvrătirea (priveşte mirată în jur): La ce? N-avem biserică, icoane… Doar stâncă necioplită.

Scriitoarea: Totul e ficţiune. Aparenţe. Mâine avem inaugurarea culturii de neopeşteră. Îmi expun rănile personale, ca nişte icoane pe pereţii nepăsării de piatră. Suflet rănit, pastelat în griuri metafizice, principii imuabile în culori eterne, toate participă la vernisaj. Să se deschidă porţile cerului! Invităm câteva galaxii cu stele, sfinţi, fluturi electronici, forţele binelui, armatele de secunde ale timpului potrivit şi de nave cosmogonice neidentificabile, fluviile interplanetare, epavele strămoşeşti ale civilizaţiilor apuse, hoarde de licurici şi valuri de glorii, pături întinse de taine şi minuni, zei cu doctrine proprii, mii de nimicuri şi câteva romantice plăsmuiri.

Răzvrătirea (gânditoare): Galeria asta de artă, ori cum îi zici tu, nu e legată la internet?

Conştiinţa (făcând piruete, în joacă): Ba da. Cu firul scurt. Acela ţesut de un păianjen. Dar acum e prins într-o pânză veche.

Răzvrătirea (visătoare): Vezi? Dacă o destrămăm, putem face un ghem rotund, ca un mănunchi de idealuri, din care vom ţese o boltă nouă, cu cer, sfinţi şi artificii, cu tot ce ne trebuie.

Conştiinţa: Şi vom avea de toate între propriile noastre limite. Aici, în captivitatea peşterii.

Răzvrătirea (visătoare): Eternul neutru…

Conştiinţa (ironic): Sau putem ţese funii groase şi-apoi cu ele să tragem sforile universului...

Scriitoarea (priveşte spre uşă): Dacă ar veni acum un tren cu o mie de oameni?

Conştiinţa: Abia atunci ai înţelege cu adevărat cât de singură eşti. Vei transcende Peştera.

Răzvrătirea (pare că se gândeşte, foarte preocupată de ceva): Cine e singur, oare, mai are duşmani?

Scriitoarea (mirată): Dar eu nu sunt singură, sunt cu voi.

Răzvrătirea (visătoare): Noi suntem personaje neînsemnate. Destinul nostru este comun, dar diferit, ca de la viitor, la fatalitate.

Conştiinţa: Nu vezi că aici nici umbră nu avem?

Recită cu un aer grav, învârtindu-se în cerc:

În juru-mi nu-s oameni, ci stele,
Pe Caleea Lactee alerg,
Şi zeii sunt singuri, şi-s grele
Tăceri ce în mine converg…

Răzvrătirea (îşi continuă ideea, visătoare): Umbrele noastre bolnave s-au topit de dorul luminii şi curg printre stalactitele amintirii.

Scriitoarea: Aţi observat? Când sufletul ne e gol, umbra noastră e albă şi are dimensiuni cosmice.

Conştiinţa (se duce la uşă, o deschide, se uită lung afară, apoi închide uşa la loc şi spune trist, după o pauză): Aici nu mai vine niciun tren, suntem exilate. Nu există trenuri ale exilului, PE AICI NU SE UMBLĂ! Doar duhurile mai bântuie. Dar sunt duhuri blânde, cu bun simţ şi educaţie de salon, dotate cu o exemplară modestie şi un talent mediocru de vârf.

Răzvrătirea (indiferentă): Până când vor fugi şi ele de noi, cu tot infinitul lor adiacent, lăsându-ne singure în această peşteră a răscrucilor vremii.

Scriitoarea (cu un aer de încântare): Am un laptop care ştie să creeze lumi noi, americi proaspete, străbătute de batalioane de spirite luminate de pixeli strălucitori şi organizate într-o nouă ordine mondială. Eu sunt stăpâna universurilor şi a versurilor, paralele şi perpendiculare, transparente şi transcendente!

Conştiinţa (ironic): Ştim. La ultima demonstraţie, te-ai creat pe tine. Superficială şi nesăbuită cum eşti, ai uitat sa-ţi creezi şi lumea în care să trăieşti. De-aia stai acum singură, în peştera asta care nici nu există, decât ca o iluzie a profunzimii interioare.

Răzvrătirea (continuând ideea): Căci mizantropia ta se reduce doar la a nu admite oglinzi în preajmă.

Scriitoarea (mândră): Sunt un homeoprogramator de succes. Am un program de creat vieţi virtuale şi virtuoase, frumoase, pline, îmbelşugate, purtate prin timpuri de glorii şi fast, înnobilate de sentimente alese, cu iubiri ce mişcă munţii, vorbe de miere şi fapte de aur...

Conştiinţa (ironic): Şi ce mai aştepti? De ce nu creezi această lume minunată?

Scriitoarea (resemnată): N-am niciun motiv. Aştept lumea de apoi. Până atunci, aş dori o lume adevărată.

Răzvrătirea (zâmbind cu tâlc): Adevărată? Adică una care să te iubească…

Scriitoarea (visătoare): O iubire maximă, în doze letale. Dar numai în interes de serviciu. Timpul liber e sacru.

Răzvrătirea (sec): Nu, focul e sacru! Dar tu mereu le-ai încurcat pe toate.

Conştiinţa: Eşti ca o floare de mină.

Scriitoarea (nedumerită): Adică, frumoasă, fragilă, gingaşă?

Răzvrătirea: Adică un mineral estetic şi care stă degeaba în adâncuri, neieşind la suprafaţă, ca să nu fie superficial.

Conştiinţa (autoritar): Te sinucizi în fiecare zi, de teama nemuririi. Veşnicia te-a speriat întotdeauna, ca orice contract pe termen mai îndelungat.

Scriitoarea (visătoare): O, tu, Peşteră de Vis, Deşert al Făgăduinţei, Tărâm Binecuvântat! Uşile tale mi-au deschis primitoare acest încântător purgatoriu...

Răzvrătirea (preia, visătoare): ... croit cu două numere mai mare, să te simţi şi mai în largul tău.

Scriitoarea (căutând ceva, parcă, în jur): Aş dori, dacă se poate, un spaţiu excedentar, pentru câţiva zei păgâni care mă însoţesc pretutindeni, ca nişte umbre.

Conştiinţa (ironic): Nu te însoţeşte nimeni. Aici, nici măcar iluziile tale n-au permis de intrare.

Scriitoarea: Atunci, voi cum aţi intrat?

Conştiinţa (sec): N-am intrat, eşti singură. Ţi-am mai spus, dar tot nu vrei să pricepi.

Scriitoarea: Nu sunt singură, sunt doar independentă! Peştera asta, mai vastă decât îndrăzneşte a gândi imaginaţia ta, e mai însufleţită decât vietăţile din afara ei.

Conştiinţa (ironic): Chiar dacă acum tace?

Scriitoarea (visătoare): Şi viaţa tace uneori şi n-o deranjez. În tăcerea ei îmi ascult visele dezintegrându-se în zgomot de cioburi pe pietrele nepăsării.

Răzvrătirea (zâmbeşte): Aia, pe care-o numeşti tu viaţă, e doar poezia ei. Dar pentru tine, ce contează?

Scriitoarea (gânditoare): Îmi plac minunile programate, supuse, cuminţi, şi dacă se poate, şi-n versuri.

Conştiinţa (preumblându-se fără rost): Da, ştiu. După studii serioase în metafizică şi sport, asta e ultima ta invenţie: automatul de făcut minuni, conectat la maşina de rime cu ultrasunete. Dar eu îţi spun clar, nu sunt sclava ta, eu sunt un proces de conştiinţă!

Răzvrătirea: Dacă nu suntem un silogism, atunci eu nu văd nicio raţiune pentru care să stăm împreună aici. Plec!

Scriitoarea (mirată): De-aici, din viitoarea ideală bibliotecă? Şi unde ai să te duci? Afară, printre cei ce se laudă că au spirit, chiar dacă este doar unul de turmă?

Conştiinţa (cu blândeţe şi înţelegere): Acelea sunt Oile Domnului. Toate ştiu să numere doar până la cinci simţuri, şapte păcate şi zece porunci.

Răzvrătirea (ironic): Turma noastră e mai presus de toate celelalte, ea paşte doar laurii victoriei. Fantasmele noastre sunt mai artistice. Poezia noastră are trei sexe: feminin, masculin şi epic. Proza noastră e, ea însăşi, o poezie a naturii.

Conştiinţa (cu un aer grav): Vorbiţi prostii! Asta nu-i peşteră, asta e cutie neagră. Inutilă, dacă nu cădem…

Răzvrătirea: Păi n-ai unde să cazi, eşti cocoţată în pomul lăudat, iar de-acolo ştii că nu cade nimic.

Scriitoarea (se ridică şi se apropie, păşind maiestuos, în faţa scenei, unde recită grav, cu pauze): Eu sunt Ana. M-am autozidit în munte ca o mumie în propria piramidă. Călcaţi cu grijă, să nu-mi treziţi somnul milenar al propriei nelinişti. Am aşternut pe lespezi de rocă stearpă sufletul meu hoinar, pe care paşii voştri îl scrijelesc uşor, ca-ntr-un zbucium firav. Pereţii, pentru voi reci şi fără grai, sunt, pentru mine, fantasme de gând. Casa mea e un azil de fluturi, în care veşnicia pândeşte la geam…

Răzvrătirea (ironic): Casa ta e un azil de fluturi care nu mai zboară. Se mai aruncă în gol, câteodată. În golul existenţial.

Conştiinţa (mirată, spre Scriitoare): În afară de tine, cred că nimeni nu se mai contrazice când vorbeşte singur.

Scriitoarea (visătoare): Dar eu nu vorbesc. Eu doar ascult. Aud fâlfâitul prăbuşirii din înalt, spre alte zări. Mereu, prea sus. Avalanşe de aripi frânte, plutind visătoare. Insuportabilă povară, pe care vântul o spulberă, râzând, nepăsător. Iluziile mele sunt vii şi creatoare. Deziluziile sunt sublime ca nişte găuri negre prin tunelul timpului.
Visez o formă nouă de existenţă. În care părinţi să ne fie propriile gânduri, iar copii, propriile zboruri spre Ţara Soarelui-Răsare. În care poezia să gâfâie după vârsta de şaptezeci de ani, ca să simtă şi ea că trăieşte. În care punctul de sprijin să ne fie orbita solară, iar adevărul, un pârâu ce curge şopotind între malurile lui esenţiale. Orice întâmplare să fie străbătută de sensuri adânci şi orice mister să fie pur, până la transparenţă. Şi mai visez să am un bilet de călătorie dus-întors, cu mai multe călătorii pe eră geologică şi cu preţ redus în week-end.

Răzvrătirea (ironic): Tu, cu preţ redus? Tu, care şi-n autobuz perforai două bilete, ziceai că deh, la valoarea ta…

Scriitoarea: Doar în week-end am zis. Dintr-o brumă de solidaritate cu omenirea săracă şi cinstită. Regnul tichetelor solidarităţii antropogeografice.

Răzvrătirea (gesticulând cu pipa): Te-ai gândit vreodată că pe umerii mei te-ai înălţat, de ne priveşti acum aşa, de sus?
Eşti propria-ţi statuie ridicată aici, în Casa de Iluzii, şi crezi în tine ca şi cum ai exista cu adevărat.

Scriitoarea (visătoare): Greşit! Eu cred doar în himere. De exemplu, eu sunt o himeră în care cred, cu un minim respect, a cărui reciprocă este o maximă veneraţie, din partea ei.
Alte himere se-ncolonează în pas de defilare, întunecându-mi orizontul creator. E o luptă dreaptă. Eu sunt învinsul, mortul şi rănitul propriilor fantasme. Dar ştiu că şi eu am doborât destule…

Conştiinţa: Am găsit un soft care pe baza câtorva cioburi de suflet, reconstituie un întreg arbore genealogic.

Scriitoarea (ridicând din umeri): Eu am găsit o mulţime de arbori genealogici care n-aveau strop de suflet în ei.
Doar nişte aspiraţii la creanga de deasupra.

Răzvrătirea (cu pauze în care trage din pipa goală): Arborele tău genealogic este o salcie plângătoare. Frunzele se scutură în pâraie de lacrimi ce urcă înapoi, prin seva creatoare de vise, spre zei încă neimaginaţi.
Zei de provincie, necunoscuţi.

Scriitoarea (visătoare): Mi-aş dori ca arborele meu genealogic să fie Istoria Literaturii Universale. Să fiu fiica Enheduanei, crescută în Leagănul Civilizaţiei Omenirii, urmaşa Innanei, la porţile Infernului…

Conştiinţa (ironic): Pribeagă, la porţile închise ale Infernului, vrei să spui.

Scriitoarea (visătoare): Să mângâi auzul zeilor cu geamătul lirei mele.

Ia un cablu de la laptop şi recită, ciupindu-l, ca pe corzile unei harpe imaginare:

Zei pribegi, printre catarge,
Evocatu-şi-au Moíra,
Pe când val, de val, se sparge,
Mângâind, cu-un geamăt, lira…

Se-aude un tren din depărtare, întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare, pană când opreşte în scrâşnet de fiare. Conştiinţa fuge la uşă şi o deschide, bucuroasă, în timp ce Răzvrătirea priveşte, curioasă iar Scriitoarea rămâne absentă, de parcă nici n-a auzit.

Răzvrătirea (nerăbdătoare): A venit cineva? Cine e? Cine a venit?

Conştiinţa (aplaudă, bucuroasă): Şahul!

Scriitoarea (se ridică, mirată): Şahul Iranului? În persoană? Cu alaiul împărătesc? Adică ne vizitează aici suita împărătească, regi, prinţi, frunţi încoronate?

Conştiinţa (se întoarce, explicând): Arta ASHA. Jocul microcosmosului şi al macrocosmosului, al Ordinii Cosmice, al vieţii şi al regilor, venit direct din Persia Antică.

Răzvrătirea (uimită): Ce joc?

Conştiinţa (cu un aer misterios): Regulile Universului în simbolistica sumeriană, aduse pe Calea Lactee Ferată de înşişi Ahuras şi Fravashis, reprezentanţii legilor cosmice şi ale forţelor naturii, agenţi ai luminii, precum şi de forţele întunericului, Daevas şi Khrafstras. Eterna bătălie cosmică între bine şi rău, ori între lumină şi întuneric.

Răzvrătirea (încă mirată): Adică, din peştera noastră, vom întinde aşa, un fel de punte de înţelegere, înspre Zarathushtra? În timp ce vom aplica noile noastre reguli de viaţă în sistemul Ashaic de auto-analiză?

Conştiinţa (arătând spre Scriitoare): Iar ea va fi OMUL, personaj central cu rol unic, în munca de Creaţie pe Pământ.
Vom împărţi scena vieţii în 64 de pătrate, aşezate în ordine, unul alb, unul negru.

Începe să deseneze pe jos cele 64 de pătrate, pe toată suprafaţa scenei. Ajungând în dreptul biroului, vin cele două şi îl ridică şi-l mută puţin, până desenează pătratele, apoi îl pun la loc. La fel se procedează şi cu banca.

Conştiinţa (vorbeşte, în timp ce desenează): Iată, vom aşeza Puterea şi Pacea la cele două capete, pe primul rând, căci puterea lor e infinită! Slăbiciunea şi Violenţa vor fi opusele lor întunecate, pe ultimul rând.

Răzvrătirea fuge repede şi ia de după uşa rămasă deschisă două piese de şah, două ture din lemn alb, pe care le aduce Conştiinţei, şi fiecare aşează câte una la câte un capăt, apoi pe cele două de culoare neagră, în spatele scenei, pe ultima linie.

Conştiinţa (continuă, cu mândrie): Le întrece în importanţă doar Păstrătorul în asigurarea triumfului Luminii asupra Întunericului!
Acum, Dragostea şi Munca, singurele care, ca şi în viaţă, pot sări peste alte piese, căci aşa cum spune Biblia, Dragostea e mai puternică decât moartea, iar conform vechilor proverbe, Munca învinge tot răul.
Opusele lor, Ura şi Lenea, vor sta pe pătratele întunericului.

Răzvrătirea fuge din nou la uşă, de unde aduce doi cai de lemn, albi, pe care-i aşează, apoi, amândouă, apoi pe cei negri, la locul lor, în spate.

Conştiinţa (cu plecăciune adâncă, apoi, mai încet): Urmează Înţelepciunea şi Viaţa Eternă, ce vor merge întotdeauna oblic… ca şi Ignoranţa şi Moartea.

Răzvrătirea aduce piesele pe care le aşează pe locul nebunilor, cele albe în faţă şi cele negre, în spate.

Conştiinţa (se adresează sălii): Vă rog să vă ridicaţi, intră Creatorul şi Păstrătorul!

Răzvrătirea aduce acum Regele şi Regina, pe care-i aşează în centrul primului rând.

Conştiinţa (tare): Creatorul va păşi un singur pătrăţel în orice direcţie, momentul Creaţiei fiind unic în timp. Păstrătorul, însă, are la dispoziţie întreaga Eternitate, cu toate sensurile tăbliţei de şah, pentru a-i nemuri Lucrarea.
Se-ntoarce spre uşă:
Şi-acum, să intre Omenirea!

Continuă să vorbească, în timp ce Răzvrătirea aduce, pe rând, pionii, pe care-i aşează pe linia următoare.

Conştiinţa (aşezând şi ea, pionii): Omul este măsura tuturor lucrurilor, cum zicea Protagoras, aşadar, el va sta în faţa Creatorului…
După ce termină de aranjat: Avem aici Omul şi Pământul, stelele, energiile, punctele cardinale şi toate elementele. Forţele binelui şi ale răului ce străbat Universul împart timpul în pătrate albe ca ziua şi negre ca noaptea.
Din păcate, acum vor intra şi Risipitorul, precum şi Distrugătorul…

Răzvrătirea aduce acum Regele şi Regina de culoare neagră, pe care-i aşează în centrul ultimului rând.

Scriitoarea (se ridică şi se înclină spre piesele albe): Vă salut, Fravashis, pe tine Soare şi pe tine, Apă, pe voi, Aer, Hrană, salut Omul, Pământul, Sănătatea şi Bucuria! Iată, opuşii voştri întunecaţi: Întunericul, Apa şi Aerul Murdare, Hrana Infestată, Omul Inferior, Pământul Arid, Boala şi Tristeţea.
Spre sală: Legile Universului guvernează, după cum vedeţi, oriunde. Lupta dintre forţele Luminii şi ale Întunericului, dintre Bine şi Rău, ori dintre Conştiinţă şi Răzvrătire, se dă la orice nivel de peşteră, chiar şi interioară, ba chiar şi în acest, al nostru, exil.

Cortina.



Actul doi

Aceleaşi personaje, doar biroul e mutat în stânga, scena rămânând goală în mijloc, pe porţiunea pieselor de şah. Conştiinţa stă pe bancă, în dreapta, iar Răzvrătirea în stânga, pe scaunul de la birou.
În lipsa spectatorilor care ar dori participarea interactivă, în sală vor fi distribuiţi câţiva actori, dar patru vor fi numai ca rezerve, căci rolurile acestea vor aparţine publicului, şi încă doi, Copilul în rol de porumbel alb, călător, şi Iubirea.
În mijloc, Scriitoarea se adresează spectatorilor, venind spre ei, până ajunge în faţa scenei.

Scriitoarea : Stimaţi spectatori, Arta Asha este lupta dintre Viaţă şi Moarte, Lumină şi Întuneric, Bine şi Rău, Frumos şi Urât. V-am invitat aici ca spectatori, dar acest lucru nu mai poate continua aşa. Nu puteţi rămâne în afara jocului, liniştiţi şi indiferenţi, pe scaunele nepăsării. Faceţi parte din joc! În Arta Asha suntem cu toţii actori cu drepturi egale. În acest moment, desfiinţez limitele scenei! În Jocul Jocurilor, scena noastră va fi toată sala, scena noastră va fi toată lumea, scena noastră e chiar Universul. Da, Universul cu stele şi zei, cel înconjurător şi cu lumea de apoi, universul de idei şi de aspiraţii. Voi cere conducerii teatrului ca sala să fie împărţită, pe viitor, în scaune albe şi negre, iar biletele să fie distribuite în funcţie de universul spiritual al fiecăruia. Să vină omul la casierie şi să ceară un bilet alb ori negru, consultându-şi în prealabil forţele interioare. Să aibă fiecare conştiinţa de a spune: Eu sunt Aer, eu sunt Hrană, eu sunt Bucurie, vreau un bilet de Om. Sau, eu sunt Tristeţea, Pământul Arid, eu sunt Risipitorul...

Conştiinţa: Iar tu vei fi primul dramaturg din lume care va dori să joace cu sala pe jumătate goală. Cine crezi tu că va sta pe scaunele negre?

Scriitoarea: Acesta nu este un nou joc de societate sau de cuvinte, aceasta e Noua Ordine Mondială bazată pe Teoria Matematică a Jocului, ce îmbină jocul de lumini cu jocul de noroc, jocul cu focul şi jocul rolului unic, jocuri populare cu jocuri magistrale, adunând la un loc jucători, jucăuşi, jucării.
Desfiinţez, azi, nu doar marginile scenei, dar şi pe cele ale spiritului şi ale minţii.

Răzvrătirea: Stai puţin, asta nu se poate, cine te crezi? Spirite mărginite vor fi mereu, aici tu nu ai nicio putere.

Scriitoarea: Eu, singură, poate nu… Dar invoc forţele luminii, Ahuras şi Fravashis! O, voi, lumină din lumină şi vis necuprins!

Răzvrătirea (priveşte spre partea cu piesele de joc negre): Pe tabla asta eu văd fete de fete şi băieţi de băieţi. Tu cu cine vorbeşti? Singură, ca de obicei?

Scriitoarea: Vom face un experiment. Iată: voi invita pe scenă jucători din sală.
Să intre Puterea!

Conştiinţa (uitându-se mirată prin sală): Guvernul e cu noi?! S-a autoexilat?

Scriitoarea: Nu, dragă. Puterea creatoare a minţii!

Răzvrătirea: A muşchilor nu mai merge? Că asta mergea bine într-un timp. Era la modă…

Scriitoarea: E şi acum, dar o vom numi Slăbiciune şi-o vom aşeza pe pătratul negru. Domnilor, Doamnelor, vă rog! Cine doreşte să joace rolul Puterii ori pe cel al Slăbiciunii, să urce pentru a-şi ocupa pătratul solicitat.

Se aşteaptă cineva dintre spectatori. Dacă urcă, aceştia vor fi conduşi spre primul pătrat din stânga scenei, alb sau negru, piesele de lemn fiind aruncate pe uşa din decor iar Scriitoarea continuând cu invitaţia următoare. Dacă nu se ridică nimeni, va urca prima rezervă.

Rezerva 1 (se apropie de Scriitoare şi se întoarce cu faţa la public): Eu sunt prima Rezervă. Am acceptat acest rol deoarece înţeleg că toţi avem rezerve, deşi ne-am dori doar rezervări. Înţeleg, de asemenea, că locul meu este în umbră. Chiar şi rezervele învaţă multe de la viaţă…
Face o plecăciune spre public, apoi se îndreaptă spre primul pătrat negru din spatele scenei.

Conştiinţa (doar în cazul în care locul Puterii nu va fi ocupat din public): Curios… locul Puterii, cel mai aglomerat din lume, cel pe care se bat atâţia, aici nu-l vrea nimeni…

Scriitoarea: Următorii invitaţi vor fi Pacea şi Violenţa.

Răzvrătirea şi Conştiinţa (sar amândouă de pe scaune în acelaşi timp şi strigă, gesticulând cu mâinile în sus): Fă-ră vi-o-len-ţă! Fă-ră vi-o-len-ţă!!!

Scriitoarea: Dragele mele, dar ce ar fi pacea, fără violenţă?

Răzvrătirea: Chiar aşa, cum ne-am putea bucura de sfârşitul războaielor, dacă ele nici n-ar fi început?

Scriitoarea: Există războaie reci, psihologice, de eliberare, ori de ţesut covoare. Există războiul cu tine însuţi. Aşa cum există pacea mondială, ori pacea sufletească. Vă invit în scenă!

Se aşteaptă din nou două persoane din public, pentru a ocupa al doilea pătrat alb şi de-o parte şi de alta, şi opusul său, negru. Dacă nu se oferă nimeni, va urca a doua rezervă. Acesta va fi un copil în rol de porumbel alb, călător, şi-şi va spune rolul.

Dacă vor urca cele două persoane din sală, Scriitoarea va continua, pentru a chema Copilul:

Scriitoarea: Prea multă pace nu va fi nicicând. Porumbel alb, călător, sol al păcii, te invit în scenă!

Copilul (se apropie de mijlocul scenei şi începe să povestească): M-am născut pe un plai de munte falnic, presărat de păduri umbroase şi grote adânci, în care animale fioroase se retrăgeau, în timp ce păsări minunat colorate şi frumos cântătoare săgetau vazduhul; strămoşii mei erau vînători vestiţi, oameni liberi şi viteji.

Conştiinţa (se apropie vădit interesată de Copil, parcă voind să audă mai bine): Cunosc aceşti munţi, în ei sălăşluiau voinici aspri ce-şi ziceau geţi ori daci… Spune, copile, care este povestea ta?

Copilul: Eram un copil frumos ca un înger, cu ochi albaştri precum cerul senin şi bucle ce-mi lunecau, blonde, pe fruntea senină, dar învelişul acesta firav era prea fragil şi neîncăpător râului învolburat ce creştea înlăuntrul meu clipă de clipă tot mai viu şi cu dorinţa tot mai de nestăpânit de a se revărsa spre cele patru zări şi a le străbate, uneori în zumzet abia cântat, alteori în cascade vijelioase. Oamenii mă iubeau toţi pentru frumuseţea mea, a ochilor mari în care soarele sclipea în perle de lumină şi a surâsului meu timid în dosul căruia îmi ascundeam teama ce-mi măcina sufletul firav de copil, că într-o zi acest precar înveliş nu mă va mai putea cuprinde şi reţine la adăpost de marele necunoscut din afară şi-mi va da drumul într-o libertate ameninţătoare, printr-o lume străină şi necunoscută inimii mele plăpânde. Eram un copil tăcut, căci vorbele pe care cu drag le trimiteam celor din jur, nu ajungeau vreodată la cineva, ci se loveau ca de un paravan invizibil şi mi se întorceau rănite; eram un copil vesel pe dinafară, datorită părului meu bălai care strălucea în razele soarelui umplând împrejurimile ca un cântec zglobiu, dar covârşit, pe dinăuntru, de o tristeţe ce-mi pătrundea prin învelişul din ce în ce mai ciuruit, invadându-mă treptat.

Scriitoarea: Şi cum ai scăpat, plăpând copil, de adânca tristeţe?

Copilul: Am hotărât atunci să părăsesc ciudatul înveliş cu care Creatorul mă înzestrase, atât de puţin potrivit; ieşit gol şi stingher sub soare, sufletul meu a luat culoarea luminii, transformându-se într-un porumbel alb iar aripile gândului m-au purtat de-atunci pe întinderi nemărginite de cer, întovărăşindu-mă cu norii călători şi roua rostogolită-n frunzele dimineţiilor de vară, încălzindu-mă la razele prietenului meu, Soarele, ce îmbracă în lumina-i blândă nemărginirea, iar în nopţile reci şi triste, ascultând poemele Lunii, pline de o dulce visare.

Conştiinţa (începe a recita, păşind cu graţie în zig-zag, doar pe pătratele albe şi ocolindu-le cu grijă pe cele negre):

Căuşul mâinii îl închid, cu sete,
Câteva lacrimi se preling prin palme,
Un fulg de nea străbate prin sonete,
În care vântul, obosit, adoarme…

Copilul (priveşt,e zâmbind, dansul Conştiinţei, apoi continuă): Colindând zările în lung şi-n lat, pe la 1185 î.Hr. am ajuns pe coasta nordică a Siriei de azi, pe atunci un ţinut binecuvântat de Baal, Zeul Munţilor şi al Fertilităţii, al Vântului, al Norilor şi al Ploii, cel ce ce se lasă pradă morţii în fiecare an pentru a reînvia o dată cu viaţa vegetală întru belşugul recoltelor şi fecunditatea pământului, făcând din aceste pământuri aride, terenuri roditoare spre slava măreţiei lui.
Aici am cunoscut un sclav; el nu avea nume, decât acela de SCLAV. Deşi frigian, luase portul fenicienilor precum şi obiceiurile lor, vrăjit fiind de uriaşa lor capacitate de a inventa viitorul, lucru pe care şi el şi l-ar fi dorit uneori, dacă gândul lui temător ar fi cutezat să ajungă aşa de departe. Cămaşa de in de care părea a fi atât de mândru, de fapt, nu era decât o zdreanţă ce-i curgea molâu de pe umerii gârboviţi de truda muncii zilnice la atelier; picioarele lui se mişcau greoi, fără încălţări, noduroase şi acoperite de plăgile lanţurilor cu care fuseseră legate de prea mulţi stăpâni. Dar ce era cel mai ciudat la acest amărât, era faptul că deşi orb din cauza îndelungatei şederi în faţa cuptoarelor ce scuipau flăcări şi particule minuscule de aliaje în timpul procesului cumplit de ardere al bronzului, el se aşeza ades cu faţa spre Întinderea Mării Tireniene, spunând că vede Muntele cel Sfânt, spre care gândurile lui cele mai tainice se îndreptau în fiece clipă. Nu, nu zicea în vorbe, căci gura lui era mută, iar glasul lui nu se făcea auzit în exterior; îi citeam doar gândurile, limbaj învăţat şi folosit şi de mine pe vremea când învelişul meu cel vechi nu-mi permitea să le vorbesc celor din jur. Aşa am aflat că el, pierdut ca şi mine în trecut într-o lume străină, aparţinea unei alte lumi, pe care o credea peste întinderea de ape, pe Muntele Îndepărtat, acolo unde nici cu gândul nu visa că ar mai putea ajunge vreodată, spre a se regăsi, suflet, gând şi lumină, într-un singur şi firesc înveliş. Mă întreba deseori, în clipele noastre de intimitate sub razele blândei Luni, cum e Muntele, sigur fiind că eu am fost acolo, l-am vazut, iar eu îi povesteam în imagini bogat colorate despre măreţia piscurilor ce străbat bolta, însoţite de hăuri prăpăstioase şi povârnişuri abrupte, despre pădurile umbrite de mister şi izvoarele învolburate, reci şi sălbatice, despre veşnicia stâncii şi vremelnicia vieţuitoarelor ce i-au străbătut colinele. El mă asculta cu nesaţ, îngânând adeseori: aşa, exact aşa, ştiu, îmi amintesc, ştiu că am fost acolo, eu de-acolo vin...

Răzvrătirea (începe a recita, gânditoare, la acelaşi birou):

Dumnezeu ne zâmbeşte din flori de pom,

În timp ce vântul suflă partitura
pe portativul crengilor,
punând în mişcare inima florilor.

Pământul e leagănul culorilor,

Cununat cu infinitul,
Saturn şi-a pus inel.

Copacul adună memoria colectivă a frunzelor,

Patria mea este acest gând,
Abisul meu este azil de fluturi…

La sfârşit se ridică şi face o plecăciune spre Copil, invitându-l cu un gest al mâinii să continuie.

Copilul (adâncit în gânduri): Spre a-şi petrece timpul întru slava Marelui Zeu, asemeni altor sclavi plini de har, meşterea, în acest timp, o statuetă, pe care urma să i-o ofere, însoţită de un sacrificiu; după obiceiul fenicienilor, primul copil născut era oferit Domnului, ca jertfă supremă. Dar el era doar un SCLAV ce nu avea copii şi nu va avea niciodată, cum nu va avea niciodată libertate; ce va sacrifica? În clipa în care m-a ales pe mine ca sacrificiu suprem, am înţeles: eu eram copilul său nenăscut, întors în timp şi venit aici sub acest înveliş de porumbel alb călător, tocmai pentru a face ca acest lucru să fie posibil...
Am implorat atunci pe prietenul meu, Măritul Soare să-mi vină în ajutor, iar el a venit şi cu raze de foc a topit lanţurile viitorului meu părinte, redându-i astfel libertatea de a pleca spre Muntele Frumos, spre viaţa cea nouă pe care sufletul lui o visase timp îndelungat.
Acolo, pe o colină împădurită de munte, m-am născut eu, un copil frumos ca un înger, într-un înveliş prea fragil şi neîncăpător...
Toate personajele de pe scenă îl aplaudă pe Copil şi iar Scriitoarea îl conduce spre locul Reginei din pătratul alb.

Scriitoarea: Tu vei fi Păstrătorul, căci spiritul tău e etern.
Întorcându-se spre public: Să intre Iubirea!

Răzvrătirea (se ridică şi strigă): Să intre Ura!

Conştiinţa: De la iubire la ură nu-i decât un pas…

Se aşteaptă din nou două persoane din public, pentru a ocupa al treilea pătrat alb de-o parte şi de alta, şi opusul său, negru. Dacă nu se oferă nimeni, va urca a treia rezervă şi-şi va spune rolul.
Dacă vor urca cele două persoane din sală, Scriitoarea va continua, pentru a chema Dragostea:

Scriitoarea: Nici prea multă Iubire nu avem nicicând. O, vino, tu, fior sublim!

Dragostea (vine în mijlocul scenei şi recită):

Râul nu ştie câte lacrimi duce
în drumul lui spre mare,
chiar dacă sunt ale tale...

Nu ţi-e dor de zăpadă
pentru că te-ai plictisit de soare,
ci pentru că armonia înseamnă
mai mult decât plictiseala de bine.
Aşa cum din prăpastie se înalţă muntele,
piscul fericirii va răzbate din adânca prăpastie
a durerii.

Totu-i trecător,
o mare iubire, o mare suferinţă, un mare vis...
dar fără ele, cât de mărunţi am fi!

Aleargă spre absolut,
Priveşte prin prisma numerelor mari,
Visează lumina pură,
Chiar dacă totul este relativ...

Aşa cum raza de soare
şterge urmele furtunii,
un zâmbet vindecă răni;
învaţă iertarea,
pe tine însuţi.

Face o plecăciune către public şi se duce spre cel de al patrulea pătrat alb, ocupând locul Regelui şi spunând: În această stagiune, cu voia dumneavoastră, eu voi fi Creatorul, iar lumea va fi creaţia iubirii!

Scriitoarea (evident, va sta unde mai găseşte loc, adresându-se, ca de obicei, publicului): Să intre Munca!

Răzvrătirea (se ridică şi strigă): Să intre Lenea!

Se aşteaptă cele două personaje din public, iar dacă nu apar, Scriitoarea invită Rezerva nr.4, pe care o conduce în spate, pe pătratul al doilea, din dreapta.

Scriitoarea: La muncă văd că nu se-nghesuie nimeni, dar nici la lene? Rog Rezerva nr.4 să urce în rolul Lenii. Cel al Muncii va rămâne liber, că tot nu aveam locuri de muncă libere…
Şi-acum, să urce pe scenă Înţelepciunea!

Răzvrătirea (râzând): Şi Ignoranţa, că se ştie, unde-i minte-i şi prostie…

Se aşteaptă cele două personaje din public spre a fi conduse pe pătratul al treilea din stânga, iar dacă nu apar, Scriitoarea invită Rezerva nr.5, pe care o conduce în spate, pe pătratul al treilea, din stânga.

Scriitoarea : Poate că Înţelepciunea nu vine când o chemi, dar Ignoranţa e cu noi… Să urce Rezerva nr.5!

Ultimii mei invitaţi vor fi Viaţa Veşnică şi Moartea. Vă rog!

Se aşteaptă cele două personaje din public spre a fi conduse pe pătratul al treilea din dreapta, iar dacă nu apar, Scriitoarea invită Rezerva nr.6, pe care o conduce în spate, pe pătratul al treilea, din dreapta.

Rog Rezerva nr.6 să urce pe scenă!

Conştiinţa (recită, după ce Personajele sau Rezerva s-au aşezat la locul destinat):

Sensul unic e plictisitor,
chiar dacă e un drum care urcă

Părăsim pasiuni, oameni, idei,
pentru noi începuturi
pe cărări lăturalnice
- ca nişte destine de rezervă –
şotron desenat pe nisip
şi de multe ori căi închise,

Părăsim drumuri ce urcă
într-un sens unic şi plictisitor
spre moarte

păcălind destinul
pe cărările ameţitoare
ale veşnicelor începuturi

de pasiuni
de iubiri
de rătăciri…

Cu inutilă timiditate,
când viaţa tace şi nu-ndrăzneşti s-o deranjezi

călcând pe tăişul potecilor ocolitoare
semănăm timp,
să crească veşnicii,
pe care le lăsăm în urmă
când veşnicia devine rutină

deşi ne dor drumurile
care urcă fără noi
Iar uneori suntem doar decorul
sensului unic.

Scriitoarea: Şi-acum, să-nceapă jocul şi fie ca forţele luminii să învingă!

Acest experiment a început aici, dar el va continua în afara sălii, căci dumneavoastră veţi fi mesagerii ce vor duce mai departe regulile Jocului ce va începe, cu adevărat, abia după ce piesa noastră se va sfârşi… Este o poveste care începe pe scenă, dar părăseşte sala teatrului, împreună cu spectatorii, mutându-se în alte spaţii.

Şi nu uitaţi: Fiecare cameră de bloc, grădină publică, sală de clasă ori sală de bal are 64 de pătrate albe şi negre, chiar dacă ele par a nu se vedea totdeauna, cu ochiul liber. Cu ochii minţii, însă, le veţi vedea. Aveţi grijă pe care vă aşezaţi.
Căci de vei fi Întuneric, Lumina te va orbi!

Iar eu vă mai spun doar atât, în loc de la revedere, de-aici, din Peştera Închipuirii şi a Ashaicului meu Exil:

Întâlnesc, adeseori,
Continente de nori grei,
Covoare de triste flori,
Prin pustiuri de idei…
Apoi, cuvinte în neştire,
În inima zidită-n uimire,
Totu-i trecut,
Totu-i pierdut…
Printre lacrimi, nostalgic,
Plec, vagabond, iar şi iar,
Infinitate de fermec,
Spre capătul lumii, hoinar.

Sfârşit.

Peştera Făgăduinţei - teatru




footer

Copyright © 2017 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.