Violinne

Povestea sclavului răzvrătit


Tăbliţe de la Ras Shamra – 1

Povestea ce o voi spune azi s-a petrecut în Ras Shamra, un oraş pe atunci înfloritor de pe ţărmul Mării Mediterane, Ugarit, înainte de completa lui distrugere din secolul XII, I.C.

Frământam cu râvnă argila, un amestec granulat de silicaţi si fragmente de cuarţ, întru o pioasă recunoştinţă ce voiam a o aduce binefăcătorului şi protectorului meu, marele Baal, cel venerat cu umilinţă, el fiind Zeul Munților, al Fertilității si al Timpului.

Din boţul presărat cu stele de mică sclipitoare ca razele năstruşnicului soare ce cată prin frunze spre noi, bieţi muritori nevrednici, după îndelunga frământare din mâinile si mai ales din gândurile mele, si sub blânda îngăduinţă a celui cu puteri depline asupra mea si a tuturor celor urgisiţi de soartă, aveam să modelez o statuetă ce o voi aduce ca umil omagiu Preaslăvitului Stăpân, după multe zile si nopţi de muncă, sudoare, si nemărginită iubire, si desigur, după turnarea ei în bronz, un aliaj ce va căpăta, în marile cuptoare unde cei asemeni mie asudă din greu si cu recunostinţă întru Domnul, o rezistenţă ce o va face nemuritoare în veacuri, întru slava Măritului Baal si umila mea pomenire, ca simplu si modest artizan, neputincios în a-i proslăvi măreţia. Căci Preaviteazul Baal este si Zeul Vântului, al Norilor si al Ploilor care aduc fertilitatea în această regiune aridă, în care ne ducem mărginita noastră viaţă, pierdută în marea nemărginire, fapt întru care, la încununarea operei mele modeste, voi aduce Unicului Stăpân si o umilă jertfă, un porumbel călător.

Cât l-am invidiat, în nimicnicia mea, pe acest alb sol de pace, călător peste mări si întinderi aride, aşa cum si eu, adesea, în scurte momente de pauză făcute nu din prea mare oboseală, ci din mai marea nevoie de a-mi aduna gândurile bune si dătătoare de har în împlinirea si desăvârşirea lucrului început, priveam în zare spre Muntele Miraculos, pe deasupra corăbiilor cu mărfuri din cele mai alese care străbăteau Marea Tireniană ori stând la porţile cetăţilor prevăzute cu ziduri groase de apărare.

Din mâinile mele umflate de trudă si care de-a lungul timpului au luat culoarea sienei arse, argila se fărâmiţează ades, împrăştiindu-se ca o pulbere rebelă ce nu se vrea modelată de mine, un atât de umil slujbaş în cinstea Adevărului Indelung Căutat si negăsit nicăieri; alteori, căldura lacrimilor de recunoştinţă ce se preling asupra rocii sedimentare parcă o îmbunează si ea se lasă adusă în forma inimii mele umile, în timp ce ochii închipuirii urmează într-o îndelungată visare drumul spre Muntele cel Neştiut si atât de îndepărtat, întâlnind în cale stăpâni măreţi ce-si conduc oastele spre glorii trecătoare, ori ca si mine, sclavi umili, care cu mâinile lor înnegrite de lanţuri sculptează viitorul naţiunilor abia mijite din negură. Eu, un biet frigian plăpând si bun doar de această muncă mai uşoară din atelier, nu am sentimente de silă ori de revoltă împotriva nedreptăţii sau a suferinţei, căci nimeni nu mă poate jigni sau face să-mi fie teamă de altceva decât de Bunul Stăpân, cel ce atât de milostiv îmi dă sentimentul de siguranţă si veşnică pace, făcându-mă să uit de umilinţa târgului în care, în lanţuri si frânghii groase, am fost vândut pe doi dinari de argint, printre atâţia alţi sclavi aduşi din Mesopotamia, Cartagina ori pustiul Tibetului, si care mai asteaptă si azi milostivirea unui viitor stăpân apărut din colţuri de lumi nebănuite. Eu nu am nici speranţe de viitor, iar în nopţile cu lună plină când mă zgâiesc la stele neputând închide ochii până-n zori, privirile mele se-ndreaptă tot spre Muntele Vestit, ca si cum gândurile mele tainice, deoarece cu altcineva eu nu vorbesc niciodată, mi-ar fi şoptit o dată că acolo voi gasi Rostul zănaticei mele călătorii prin viaţa aceasta pământeană, cel care îi va da o preţuire fără de seamăn, eu fiind un venetic atât de laş si neputincios, un vineţiu zdrenţăros ce nu s-ar putea înfăţişa marelui preot decât cu fruntea plecată-n pamânt.

In scurtele momente de răgaz pe care le-am avut rareori, am desprins bucăţi de scoarţă de pe trunchiul copacilor, nu din cei cinstiti ca fiind sacri, ci din ceilalţi, fără însemnătate pentru stăpânitori si măriţii preoţi, si aşa cum aici se prepară veninul pentru vârfurile de săgeată dintr-un amestec de cucută si un boţ de viperă, am obţinut un lichid negru ce se impregnează precum cerneala; deşi atunci nu prea ştiam pentru ce le adunam cu grijă, acum îmi sunt de mare ajutor, căci iată, cu acestea reuşesc să scriu acest mesaj pentru voi, cei ce-l veţi citi în alte timpuri, având curiozitatea de a afla istoria celui mai umil dintre sclavi si totodată singurul care s-a răzvrătit, până la aceste vremuri de mine cunoscute.

De ce si cum am ajuns eu, nevrednic supus, să mă răzvrătesc împotriva Celui ce guvernează bunăstarea universală, a aceluia ce a învins pe Zeul necruţător al Mării, Yam, întorcând marinarii după o îndelungată perioadă de timp în valurile mării, cel ce se lasă pradă morţii an de an pentru a reînvia o dată cu viaţa vegetală întru belşugul recoltelor si fecunditatea pământului?

Deşi nu eram fenician, am învăţat de la ei practicarea acestui meşteşug cu care îmi petrec zilele în ateliere mari, lângă cuptoare ce scuipă foc, îmbrăcat în veşmânt de in si fără încălţări în picioare; apoi, tot de la ei am deprins scrierea alfabetică, fără de care nu v-aş fi putut transmite această poveste; nu în ultimul rând, de la ei am învăţat magia, navigaţia si gustul călătoriilor.

Ajungând în ziua dezvelirii modestei mele opere, care era si ziua sacrificiului în avans pe care-l aduceam Zeului în credinţa că astfel îi voi putea sluji si într-o viaţă viitoare, în piaţă s-au adunat mulţimi în grupuri nedumerite, căci nu înţelegeau cum pot eu, în nimicnicia mea, să jertfesc un porumbel, Iubitului Stăpân căruia i se jertfeau copiii, chiar primii născuţi. Albul sol al păcii, porumbelul meu călător de care îmi plăcea să îmi imaginez că zburase chiar deasupra Muntelui cel Mare, acolo unde eu nu aveam să ajung vreodată decât cu ochii închipuirii, iată, nu era un sacrificiu demn de Măritul Stăpân. L-am mângâiat pe aripile pufoase ca norii de zăpadă cu mâinile mele noduroase de îndelungata frământare a argilei si arse la gura cuptoarelor cu guri lacome de foc si înainte de a-i da drumul spre lumină i-am şoptit, da, era prima dată când vorbeam altcuiva decât tainicelor mele gânduri, că aceşti oameni greşesc rău în privinţa lui, căci nu-l cunosc si nici nu sunt atât de capabili în a-l preţui în toată frumuseţea lui, că întreagă această cetate va pieri în curând, complet distrusă, spre a nu mai rămâne nimic din aceşti oameni răi si nepricepuţi, decât nişte texte de la Ras Shamra si această pildă ce o voi lăsa în urmă, după plecarea mea, căci în acel moment am simţit cum sub razele soarelui, lanţul gros ce mă învăluia în plăgi deja tăbăcite începea a se topi, în timp ce grupurile de oameni, văzând acestea, nedumeriţi se dădeau la o parte din faţa mea, eliberându-mi calea ce avea să mă poarte spre Muntele cel Frumos.

Scrise de mine azi, pe la 1185 I.C., pe scoarţă de copac si cu vârful unei săgeţi înmuiate în cerneală uleioasă din zeamă de cucută...

Transcrise pe o tabliţă, alături de alte poeme de pe la Ugarit, de un trecător care mai notează alături, citeţ, că opera despre care se face vorbire poate fi văzută azi la Louvre.



footer

Copyright © 2017 Violinne · All rights reserved. Cookies help us deliver our services. By using our services, you agree to our use of cookies.